Tîlcul poveștii

„Nu mor copacii cînd vor fulgerele“, mi s-a părut că aud, de cum am trecut pragul Muzeului, un foșnet semeț, care mi-a atras instinctiv privirile înspre trunchiul copacului bătrîn, din mijlocul sălii.

„Se prea poate să fi fost un copac din Codrii Vlăsiei.“ Sculptorul Virgil Scripcariu îl mîngîie, arătîndu-mi pe trunchi urmele de foc. A fost lovit de un fulger, cu mult timp în urmă, și a căzut într-o mlaștină, unde a stat învelit în mîl, încă mult alt timp, pînă cînd zona a fost drenată, iar copacul a revenit la lumină. „Imaginați-vă! Copacul ăsta a stat în pămînt, a cunoscut focul, a sălășluit în apă, iar acum...“ Acum este un soi de axis mundi al Muzeului de la Piscu, un muzeu a cărui poveste m-a făcut să mă gîndesc că, uneori, chiar dacă lumea din jur pare că nu mai are nici un sens și nici o ordine, există totuși locuri și oameni care reușesc să dea un tîlc întregii povești.

„Satul Piscu a fost sat regal“, începe povestea Adriana Scripcariu, istoric de artă și ghid al Muzeului. Se afla, ca multe altele, pe domeniile Coroanei, însă fiind sat de meșteșugari, a beneficiat de o atenție sporită din partea Casei Regale. „Casa Regală se apleca cu multă grijă asupra a tot ce însemna cultură țărănească, avînd multă prețuire față de meșteșuguri. Drept care crea în apropierea comunităților de meșteșugari aceste ateliere regale unde aduceau utilaje, calfe și ucenici care se grupau în jurul unor maeștri. Scopul acestora era perfecționarea meseriilor țărănești și atragerea către acestea a cît mai multor țărani. Așa a fost atelierul de la Periș/Scroviștea, peste pădure de Piscu, înființat în 1902, și atelierele Troița de la București, adevărate școli de tradiție a ceramicii din întreaga țară, se lucra ceramică pentru domeniile Coroanei. Pe de o parte, în aceste ateliere tradițiile locale diverse se întîlneau, pe de alta, unii dintre artiștii plastici ai vremii creau în lut, hrănindu-se din tradiție. În acest context, unii olari de la Piscu au avut acces la modele din alte zone și la tehnici prin care și-au îmbunătățit meșteșugul și au adus informație nouă în vechea vatră de olari.“

Însă, chiar și așa, cu rădăcini atît de bine înfipte în tradiție și cultură, povestea olăritului de la Piscu avea să fie curmată, precum trunchiul copacului din mijlocul Muzeului, secerată de fulgere care n-au ținut cont nici de valoarea muncii și nici de destinele oamenilor.

„Am identificat două momente de criză care au făcut ca acest meșteșug să dispară de la Piscu: primul a fost în vremea comunismului, cînd locuitorii au fost supuși colectivizării forțate. Li s-a luat pămîntul, inclusiv acele terenuri de unde își luau lutul – terenuri pe care le deținea fiecare familie de olari în parte, căci fiecare olar își lua lut de pe terenul său, din pămîntul pe care îl cunoștea, și nu în devălmășie. Așa că olarii s-au trezit brusc constrînși, îngrădiți, socotiți – veneau revizori să le inventarieze marfa, drept care începeau s-o ascundă. Însă mai apoi au început șantajele și chiar descurajările. «Lasă-te, bre, de olărit, că nu mai are nici o valoare», li se spunea. O descurajare voită, pentru că oamenii ăștia erau independenți, or comuniștilor nu le plăcea independența, pe care căutau cu orice preț s-o stîrpească. Al doilea moment, care a secerat definitiv tradiția, a fost Revoluția, cînd frontierele economice s-au deschis și a venit peste ei marfa chinezească, făcîndu-le o concurență imbatabilă. În mod deliberat, meșterii olari nu și-au mai încurajat copiii să învețe meseria și i-au îndreptat către oraș. Dar chiar și așa, la Piscu mai avem încă două ateliere țărănești, în care se mai lucrează cînd și cînd.“

Astfel, meșteșugul olăritului, odată atît de prețuit, a decăzut, lăsîndu-se învelit în uitare, ca într-un giulgiu. Pînă cînd, într-o zi, în sat au venit cei doi tineri bucureșteni.

„Pentru noi a fost providențială mutarea aici, ne-am găsit și locul, și rostul. Oamenii din jurul nostru s-au temut că vom deraia, dacă renunțăm la viața de Capitală, însă odată ajunși aici, lucrurile s-au petrecut în așa fel încît parcă toate drumurile au venit înspre noi“, îmi povestește Adriana Scripcariu. La început, mefiență au primit și din partea celor din sat, care îi bombăneau: „Dacă vreți să ne ajutați, mai bine ne aduceți calculatoare, nu un muzeu!“.

Totuși, încet, această mefiență s-a risipit. Soții Scripcariu au petrecut mult timp în comunitate, înființînd chiar o școală, în locul celei care se închisese, și au stat de vorbă cu localnicii pe îndelete, întrebîndu-i cum era, odinioară, satul de olari, cum era cînd erau copii, cum funcționa o familie de olari. Iar faptul că cineva era interesat în mod autentic de meșteșugul lor pierdut i-a cucerit pe localnici, care au dat la o parte, rînd pe rînd, toate vălurile de îndoială.

„Sînt întrebată, de multe ori, dacă am schimbat ceva în satul acesta. Pînă acum știu că, prin proiectele noastre, faima satului a revenit; Piscu a fost odată renumit pentru olărit, a urmat apoi o vreme de tăcere și resemnare, iar acum e din nou faimos datorită acestui muzeu, pornit chiar din resursa locală cea mai prețioasă, acest patrimoniu cultural de meșteșug. Și mai cred că am realizat ceva, la fel de important, în plan personal, pentru fiecare dintre locuitori – le-am readus stima de sine. Gîndiți-vă că generația de olari din a doua parte veacului trecut – octogenarii de astăzi – a trăit eșecul meșteșugului lor, iar un astfel de eșec contabilizează un eșec în propria lor existență și te duce într-o zonă de derizoriu. Azi, însă, unii dintre ei au din nou o privire caldă spre trecut și o apreciere a ceea ce făceau tații și bunicii lor. Și au recăpătat ideea de valoare, chiar dacă nu mai pot vinde această valoare. Prin noi, au reintrat în această horă, deși e o horă puțin diferită de cea în care se prindeau în tinerețe.“

Cînd au simțit că interesul celor doi tineri nu era doar de fațadă, localnicii au început să le aducă ceramică, unii au donat, alții au vîndut vase moștenite sau chiar lucrate de ei. Așa au ajuns, îmi povestește doamna Scripcariu, să descopere prin podurile localnicilor două categorii de vase: cele „bune“, ieșite din seria unui „cuptor bun“ și din care o parte erau păstrate pentru viitoarele „propriii pomeni“, și „rebuturile“, acele vase „spuzite“, care ieșeau dintr-o ardere ratată, dar pe care le era milă să le arunce, așa că le puneau tot în pod, alături de cele bune, pentru „cine știe cînd“.

„Încă vin, în aproape fiecare lună, copii cu bocceluța cu oale. Le iau, chiar dacă mai am de zece ori acele modele, însă mereu mă gîndesc că, la un moment dat, vor veni și cu ceva ce nu avem sau cu ceva de o valoare extraordinară – cum mi s-a întîmplat într-o zi, cînd cineva a venit la mine, spunîndu-mi că are să-mi dea un pristolnic. Am luat obiectul, care deși părea, nu era pristolnic, iar cînd l-am amprentat pe lut, am amuțit, căci am văzut inscripționarea Administrației Domeniului Coroanei. Încă n-am găsit o oală amprentată astfel, însă o așteptăm, în fiecare clipă, cu emoție.“

Întrebînd-o prin ce anume se distinge olăritul de Piscu de alte zone, ochii Adrianei Scripcariu au zîmbit și mi-a spus că ea ar putea distinge ceramica de Piscu imediat, de vreme ce orice vas l-a privit și prin ochii localnicilor. „Îmi povestea o bătrînică, la un moment dat, că a ieșit în drum și a văzut un om care ducea o oală, și mi-a zis: Cînd am văzut oala, zici că l-am văzut pe tata-socru. Există, bineînțeles, o tipologie de formă, pe care o găsim în vasele de mari dimensiuni, care au baza strîmtă și burta amplă, amintind de vasele antice, avem ulcelele și ligheanele, care au modele și culori specifice. Însă este și legătura lor afectivă care și-a pus amprenta pe fiecare vas.“

Și m-a luat cu ea, într-o călătorie fantastică de forme și culori. Mi-a arătat, pe rînd, vasele expuse și m-a învățat să deosebesc o rozetă de o floare (rozeta avînd vîrfurile petalelor orientate în aceeași direcție), mi-a povestit meșteșugul „valului“, modelul făcut cu pieptenul în mersul roții, mi-a explicat taina „stropitului“, care se dorea a fi o „înviorare“ ghidușă și artistică a vasului, și mi-a deslușit tainele culorilor.

„Foloseau mai ales culori pe care le puteau face ei singuri în ogradă: roșul cărămiziu (sau rușeală, cum îi zic localnicii), era luat de la Malu Roșu – un loc din luncă, din zona satului – pe care îl rîșneau și-l amestecau cu apă; verdele era aramă coclită, pe care o ardeau în cuptor; negrul era obținut din grafit; albului în ziceau humă și era de cumpărat – cel mai strălucitor de la „unguri“, de la Ciuc, iar albul-gălbui venea de la Medgidia. O culoare rară era albastrul, care era doar de cumpărat și era un pigment scump.“

Și cum ochii îmi erau furați cu entuziasm de niște vase cu model geometric, doamna Scripcariu mi-a povestit tărășenia: „Le numesc oale ferecate, căci nu sînt pictate, iar modelul este de fapt o ferecătură de sîrmă. Cum vasele de ceramică erau în primul rînd ceva utilitar, unele erau învelite în sîrmă înainte de a fi arse în cuptoare, pentru mai multă rezistență. Trebuie să vă gîndiți că, în satul tradițional, nu exista pic de consumerism, din contra, un obiect era folosit pînă la ultima sa vlagă. Ferecătura asta ținea oala laolaltă și, chiar dacă în timp oala se fisura, putea fi încă folosită pentru depozitarea boabelor și grăunțelor“.

Și simți, văzînd exponatele din Muzeu, că olăritul era mai mult decît un meșteșug. Există în toate un bun-gust, un simț al culorii, însă este și ceva ce transcende vizualul: acel respect pentru pămînt, acea legătură de cuviință și chiar de recunoștință.

Coborînd la parter, am privit din nou spre trunchiul bătrîn descoperind că poalele îi erau înconjurate, ca la un pom de Crăciun, de zeci de jucării de ceramică – le-a făcut nea Mitică, mi se spune. Dumitru Constantin, unul dintre meșterii care i-au ajutat cel mai mult și care, în ultimii ani de viață, chiar dacă nu mai putea lucra la roată, nu putea să stea departe de lut. Așa că, în pat, a modelat peste zece mii de jucării, dăruite mai apoi de familia sa, pentru Muzeu, pentru copii, pentru ca acest meșteșug să nu piară.

Și plec, cu povestea zglobie și plină de tîlc a conversației dintre doi mici vizitatori ai Muzeului. „Cum crezi că a rezistat copacul ăsta atîția zeci de ani pe fundul mlaștinii?“, a întrebat unul dintre ei, privind trunchiul copacului. „Păi...“, i-a răspuns celălalt, „pentru că știa că trebuia să ajungă aici.“

Ilustrație: În expunerea dedicată memoriei comunității de olari de la Piscu. Foto: Laurian Ghinițoiu, 2021 / Arhiva Școala de la Piscu (sus); Familia de localnici Florica și Iulian Petruș, cu colecția de oale donate muzeului de la Piscu. Foto: Marius Caraman, 2016 / Arhiva Școala de la Piscu (jos)