Roma este eternă, noi – trecători (prin ea)

Publicat în Dilema Veche nr. 937 din 24 – 30 martie 2022
Roma este eternă, noi – trecători (prin ea) jpeg

Îmi aduc aminte de primele contacte pe care le-am avut cu Italia și care au fost în mod exclusiv legate de lumea fotbalistică a anilor 1980, pentru că, în ciuda faptului că eram închiși într-un țarc,  regimul diabolic permitea vitrinelor sale fotbalistice să joace fotbal. Și cum acele echipe erau crescute cu ajutorul metodelor comuniste în materie, echipele sistemului adunau crema fotbaliștilor, fiind destul de competitive pe plan european. Pe peretele unui prieten de familie burlac se găseau prinse cu acul fotografii ale marilor echipe ale momentului, editate de Sportul Studențesc (pe care le-am colecționat cu religiozitate). Într-una din ele apărea marea echipă a lui Juventus Torino (cu tot cu Michel Platini) din 1985. După 1990, tata și bunicul jucau la Pronosport, pariind sume modeste pe meciurile campionatului din Cizmă. După trei decenii am găsit micile bucăți de hîrtie cu scrisul celor de mult plecați (X-1-2), care mi-au stîrnit nostalgii. Astfel am auzit numele unor orașele exotice precum Piacenza, Vicenza, Foggia (unde a jucat inclusiv Dan Petrescu), Modena. Despre Brescia romena nu mai comentez (acum în liga a doua italiană, mă rog, a fost mereu o echipa navetistă). Chiar mă gîndeam ce reportaj fabulos ar ieși dacă vreo televiziune ar avea ideea să meargă pe urmele celor trei mari jucători și ale lui Mircea Lucescu tocmai acolo, la Brescia. În anii 1990 era de domeniul SF ideea de a ajunge să vedem aceste orașe minunate ale Italiei. Nu-i vorbă, pasionați eram și de mașinile italiene, iar mărci precum Alfa Romeo sau Lancia Delta Integrale sunau în mințile noastre, obișnuite doar cu Oltcit și Dacia 1300, ca venind dintr-o altă lume. Ceea ce era corect. Era o altă lume. Această fascinație a fost cimentată pe viață de Campionatul Mondial de Fotbal din 1990, primul văzut la un televizor în culori. Am făcut tot posibilul să nu pierd nici un meci, doar Mineriada din iunie 1990 ducînd la întreruperea difuzării lui, spre marea mea nemulțumire.

Roma este o lume în sine care a fascinat, o face și acum, după cum se va întîmpla și peste o mie de ani. Dar Roma nu este doar un oraș-muzeu, care te lasă fără grai, înțesat cu biserici baroce, piațete și sute de obiective turistice, ci și un oraș tînăr, care trăiește intens momentul, de vină fiind și motorul turistic, gripat de pandemie, dar căruia, din cînd în cînd, și Guvernul italian „îi mai dă o cheie”, pentru a fi sigur că nu e complet stricat. Iar noi am prins tocmai o asemenea fereastră temporală. Italienii nu s-au jucat de-a alba-neagra, un joc atît de caracteristic românilor, prin care se autoamăgesc, rămînînd mereu păcăliți, ci au instituit măsuri dure încă de la începutul valului 4. Pînă acum vreo trei săptămîni, pentru a intra în Italia aveai nevoie nu numai să demonstrezi că ești vaccinat cu doza booster, dar și să fi făcut un test PCR. În 1997 ajunsesem pentru singura oară la Roma, dar cum eram cazați undeva lîngă Rimini, grupul din care făceam parte a parcurs într-un autocar rablagit vreo trei lungi ore pe autostrăzi pînă să ajungă în Cetatea Eternă. Am ajuns după prînz, am vizitat rapid Columna lui Traian, am intrat în Muzeul Vaticanului, depășind în viteză cîteva grupuri de japonezi siderați, care stăteau cuminți la coadă (noi nu aveam trei ore pentru a aștepta) și noaptea ne-am întors în fostele cămine ale Fiat, acolo unde erau trimiși vara muncitorii din Torino și care atunci găzduiau un fel de tabără de tineret. Țin minte că înainte de a părăsi Roma am intrat în librăria Rinascita, care mi s-a întipărit în memorie, părea anticamera livrescă a raiului și nu m-am putut abține să cumpăr, din puținii bani de buzunar pe care-i aveam, două volume, în limba engleză, despre celți. Fix la 11 august 1997, căci am scris pe pagina de gardă locul și data achiziționării, așa cum o fac mereu cu orice volum. Revenind în Roma, știind că trebuie să recuperez mai multe obiective decît am fi avut timp, mi-am adus aminte cum și cît de nedrept fusese James Joyce, în stilul său profund (pe de altă parte, personajele unui autor nu reflectă necesar părerea lui despre un subiect sau altul) cu Roma și civilizația sa în celebrul Ulysses (profesorul Mac Hugh despre romani): „Cum a fost civilizația lor? Mare, sînt de acord, dar stearpă. Colecționari, canalizări. În deșert sau pe un vîrf de munte, evreii spuneau: este bine să te afli aici. Să ridicăm un altar lui Iehova. Romanii, precum englezii, care le calcă pe urme, aduceau oriunde ar fi pus piciorul această unică obsesie a canalizărilor. Îmbrăcat în toga sa, privea împrejurul lui spunînd: este bine să te afli aici. Să construim un closet”. Dar canalizarea sau closetul nu sînt importante?

În prima noastră dimineață romană, am servit un modest mic dejun în subsolul hotelului (care avea zeci de mici camere, fiind o clădire din secolul al XIX-lea recompartimentată, aflată foarte convenabil lîngă Gara Termini și stația de metrou Castro Pretorio). Am stat cuminței la locurile noastre, fiind serviți și nedîndu-ni-se voie să ne servim (poate din rațiuni de securitate sanitară, cu toate că spațiul era oricum foarte strîmt, poate din rațiuni economice, ca oaspeții să nu consume prea mult –, cert este că nici un turist nu înțelegea de ce după noi stăteau trei angajați ai hotelului cînd ne puteam descurca singuri foarte bine, așa cum fiecare dintre cei de acolo o făcuse de sute de alte ori), și am pornit la drum. Aveam de gînd să ne întoarcem seara în camera de hotel rupți de oboseală. „Nu am venit să stăm”, îmi impusese ea. De data aceasta m-a ascultat și avea o pereche de încălțări fără toc, comode, reziliente și durabile (cum se spune acum peste tot), chiar dacă reușise cumva să îngrămădească în micul nostru bagaj de mînă, de avion, și niște botine cu toc, pe lîngă alte două haine de stofă și o geacă de fîș. Cum intrase totul în mica geantă rămîne un mister. Totuși, îi dădeam dreptate, la Roma nu poți veni oricum, fără o minimă recuzită elegantă chiar dacă Roma nu este Milano. În cele două zile observasem sute de englezi care își însoțeau echipa națională de rugby la Roma, unde avea să zdrobească echipa Cizmei cu un sec 33-0 în cadrul etapei Turneului celor Șase Națiuni. Cum îi recunoșteam pe englezi? Fără  a jigni, în afara faptului că femeile lor par a nu avea nici o tangență cu feminitatea clasică, pentru că ei consideră o temperatură de 15-16 grade toridă, fiind îmbrăcați în pantaloni scurți și tricou, în timp ce orice roman normal are o geacă primăvăratică și pantaloni decenți. Eleganța englezoaicelor a murit probabil în secolul al XIX-lea și de atunci este așteptat Mesia să o renască. Deșarte așteptări. Spre deosebire de ele, aveam să observ destule femei romane, îngrijite, pudrate, machiate, bine îmbrăcate neostentativ, care nu făceau rabat de la clasica distincție feminină, pe care feminismul vrea să o ucidă. Prima noastră oprire a fost în stația de metrou Colosseum. De altfel, de-a lungul celor aproape trei zile aveam să folosim din plin abonamentul de transport valabil timp de 72 de ore, cumpărat de la un automat, care costă vreo 16 euro, dar care poate fi folosit pe toate mijloacele de transport din capitala italiană. Am înțeles că și Bucureștiul încearcă să implementeze același sistem, pe care marile orașe din Europa îl folosesc de un deceniu. Nu cred că la noi va rezista mai mult de o lună. Ieșind la suprafață, Colosseumul ne aștepta cuminte și resemnat, însă ce mai freamăt, ce mai zumzet în jurul lui! Fiind naivi, am crezut că putem cumpăra bilete pentru a-l vizita. Dar nu, biletele emise în acea zi fuseseră deja vîndute online (majoritatea unor așa-ziși organizatori de tururi ghidate, în fapt o mică mafie locală). Un bărbat care părea a ști totul, om de-al locului, ne-a îndemnat, într-o engleză decentă, să ne alăturăm unui grup care împreună cu un ghid autorizat avea acces chiar în acea dimineață. Auzindu-ne vorbind între noi în română, a schimbat rapid registrul lingvistic. Era și el român din Rîșnov. „Dar de unde din România sînteți?”, ne-a întrebat curios. „Păi, din Prahova”, i-am răspuns. „Aaaaa, păi și soția mea este din Ploiești, haideți la ea să vă lămurească.” Visul meu de a vizită Colosseumul și Forumul roman devenea o realitate, mai ales că mereu mi-am dorit să fac parte dintr-un mic grup de turiști bogați (și occidentali), care se învîrt ca fluturii de noapte în jurul becului, într-o seară toridă de august, în jurul unui ghid semiprofesionist, care explică și conduce, agitînd o umbrelă nedesfăcută sau un băț la capătul căruia e înnodată o eșarfă. Mioarele din spate trebuie să-și urmeze docile liderul. Ghidul nostru a fost Matteo, un italian pe la cincizeci de ani, fluent în engleză. O figură. Fiind fumător înrăit, părea a-și da duhul după fiecare zece metri străbătuți în interiorul incredibilei incinte. Nu a putut urca treptele de la parter la primul etaj al Colosseumului, a luat liftul, după ce s-a certat cu un gardian. Măcar aveau o limbă comună. „Folks, folks, uitați, aici este singurul grup sanitar al Colosseo, va dați seama ce presiune este pe el, o singură baie pentru cei treizeci de mii de turiști cîți vin zilnic aici, în plin sezon, da, da, acum încă este bine, abia a început sezonul, dar vă dați seama... Știți cum își făceau nevoile romanii? Nu erau așa de pudici ca noi. Săpau patru gropi într-o parte, alte patru în alta și în timpul banchetelor stăteau laolaltă, femei și bărbați, și-și făceau treburile discutînd politică sau sport. Ehe, nu pierdeau timpul, adevărul e că nici nu trăiau prea mult, doar cei bogați ajungeau la 80 de ani, cei mai mulți nu depășeau 45.” Matteo știa multe despre istoria Romei, fără îndoială, dar cred că ar fi putut spune absolut orice căci nimeni nu avea cum să-l contrazică. Nici măcar eu căci nu am fost niciodată mare expert în civilizația sau istoria Romei. Chiar dacă mi-a plăcut pînă și dreptul roman, examen pe care l-am trecut la limită. Matteo era foarte sociabil (un truism pentru italieni) și a încercat să poarte un dialog cu toți membrii grupului. „Sînteți români? A, știți că eu conduc o Dacia Sandero? Dau de muncă la România.” Nu m-am putut abține să-i răspund: „Și noi îți dăm ție de lucru acum, nu? De-aia e mișto Uniunea Europeană, ne bucurăm unii de alții, ne folosim unii pe alții”. S-a făcut că nu mă aude. În afara unei alte familii de români (doamna, pe la 35 de ani, avea niște buze botoxate masiv) și un cuplu între două vîrste polonez, restul oastei de strînsură era format din englezi și două tinere cupluri din dominioane, unul sud-african, spilcuit, și unul neozeelandez. Bun motiv pentru ca Matteo să-i tachineze pe englezi: „Ne bateți voi mîine, dar știți că Noua Zeelandă vă spulberă la rugby oricînd”. Matteo avea darul de a oferi o istorie a locurilor împănată cu detalii pitorești, de regulă deocheate. „Să vă zic eu, și doamnele să nu se supere, dar, tipilor, Colosseumul era raiul nostru, vă dați seama? Păi, cum altfel? Veneai aici și intrai gratuit, beai vin și mîncai, totul pe banii împăratului, toată ziua, te uitai la lupte, pariai, te puteai și bate un pic, existau și prostituate pe care le puteai folosi fie în gradenă, fie pe hol, depinde cum aveai chef și dacă mai aveai putere în tine căci vinul, ehe... era bun, era mult. Da, știu, nu erai aproape de lupte fiindcă în primul inel stăteau împăratul și familia lui, apoi, un pic mai sus, senatorii și aristocrații, adică privilegiații. Totuși, să nu credeți că gladiatorii se omorau la fiecare luptă, nuuuu, căci ei reprezentau o investiție importantă a celor care-i dețineau, era o afacere, folks. Ei se mai și răneau, iar lupta era întreruptă. Un gladiator nu se lupta mai mult de trei-patru ori pe an.” Ieșind din incinta Colosseumului, Matteo, după ce și-a mai tras sufletul, ne-a întrebat: „Oameni buni, care dintre voi sînteți căsătoriți? Hai, ridicați mînuța, nu vă fie rușine...”. De ce ne-ar fi fost? „Uitați, vedeți crucea de pe această coloană? Știți ce reprezintă? Da, este o cruce, dar mult mai mult decît atît. Pînă acum cîțiva ani, cînd Biserica și-a băgat coada, se credea că bărbaților care își pun palma în dreptul ei li se iartă toată păcatele timp de un an de zile. Minciuni, adultere, alea-alea... Așa că, dacă aveți curaj, aș zice să vă faceți rezerve, puneți palma de zece ori, cine știe cînd mai veniți pe aici.” Matteo ne-a informat și că, acum doi sau trei ani, în fața Colosseumului filmase chiar Tom Cruise unul din episoadele Mission Impossible. „Nici nu știți cît de mic de înălțime este, cam cît erau de altfel și romanii, un metru șaizeci și cinci. Nu m-a chemat la filmări, nemernicul…”

p23 sus roma wc jpg jpeg

Înțelegînd destul de bine limba italiană, cam ca orice român, ba uneori încercînd chiar să o vorbesc chiar dacă atunci cînd nu știu un cuvînt tendința mea este de a-l italieniza pe cel francez (cum a fost cazul cu șoferul taxiului care ne-a luat de la aeroport și care, cînd i-am spus că mai fusesem la Roma în 1997, pe vremea lirei italiene, mi-a spus că atunci viața era mai ieftină), am urmărit și programele televiziunilor italiene. În dimineața zilei de duminică, în cadrul matinalului RAI 1 am urmărit un interviu cu Alessandro Piperno. Scriitor. Pur și simplu scriitor. Pentru cineva care vine din România a vedea un scriitor la televizor pare șocant, avînd în vedere statutul de paria pe care îl are în societatea românească. Scriitorii români trebuie neapărat să fie morți pentru a fi cu adevărat scriitori. Timp de zece minute, Piperno, care este un scriitor important (a cîștigat inclusiv Premiul Strega), a vorbit despre scris, cărțile sale, Roma, timpurile actuale. Mi-a plăcut mult ce spunea despre vină: „Cel mai greu de acceptat este că cineva este de vină. Nimeni nu e de vină niciodată, indiferent ce se întîmplă. Așa că eu mă simt de vină mereu”. Reflexe de scriitor. Luni dimineață, după ce week-end-ul lor primăvăratic și minunat a trecut, după ce fiecare italian a (de)gustat micul dejun cu un espresso tare și minunatele lor patiserii, după ce s-au plimbat care pe unde a putut, pe la munte, pe la mare (recomand cu multă căldură magnificul parc Villa Borghese din Roma, unde mi-am etalat mușchii de scriitor dînd la rame, pe lac, dar m-am și plimbat cu bicicleta, timp de o oră, pentru numai cinci euro), italianul s-a gîndit că a venit vremea să protesteze împotriva Guvernului. Dar unde? Exact în fața monumentului ridicat în cinstea regelui Vittorio Emmanuele al II-lea, unificatorul Italiei (care pe atunci era regat, Il Resorgimento fiind opera Regatului Sardiniei, care îngloba și această insulă, dar care-și avea centrul politic și economic în Piemont, în jurul fabricilor FIAT). Cîți să fi fost? Nu mai mult de o sută, după calculele mele optimiste. Concentrarea de forțe de securitate din jurul lor lăsa impresia că sînt teroriști ISIS. Probabil că mitingul nu era autorizat. Zece dube de carabinieri, cincisprezece echipaje de poliție, trupe de intervenție, o tanchetă a Esercito Italiano (Armata) și, cireașa de pe tort, un elicopter care zumzăia din înaltul cerului, numărînd, observînd, informînd trupele de la sol. Vreo zece ziariști stăteau la vreo douăzeci de metri distanță, sperînd că atmosfera avea să devină mai încinsă, pentru a-și face meseria. Cred că au plecat dezamăgiți. Oamenii au strigat ce au strigat, au fost împinși discret într-un colț, iar apoi s-au dispersat în liniște. Mă gîndeam la exemplul românesc, cînd, recent, forțele patriotice aurifere (de altfel, destul de modeste) au reușit să spargă porțile Parlamentului, dînd complet peste cap dispozitivul de siguranță. Sau la acel irlandez incredibil de rezistent la băutură, una din marile calități ale irlandezilor, care s-a făcut praf prin Centrul Vechi, dar a avut forța și curajul să intre în incinta Casei Poporului pentru a se odihni. În Italia nu s-ar fi apropiat nici la o sută de metri de Senat sau de Palazzo Chigi, care ambele se află relativ aproape de Vittoriano. Mergînd spre Panteon, am trecut și prin Piața Madama, unde se află sediul Senatului Italiei și unde se aflau garate alte patru mașini de poliție. Probabil că aceeași mobilizare de forțe era și în fața Palazzo Montecitorio, unde se află Camera Deputaților. Amuzat, nu am eliminat ipoteza ca acei demonstranți să nu fi fost decît niște figuranți plătiți pentru a arăta zecilor de mii de turiști fațeta Italiei neliniștite. Pe care nu ai cum să nu o iubești... Pe de altă parte, noi, turiștii de week-end sau de city-break, cum îi zice mai recent, facem mereu greșeala de a crede că totul este miraculos pe unde mergem ca și cum viața lor, a italienilor, francezilor, irlandezilor, nu ar avea timpii ei morți, plictiselile, muncile banale, repetitive, care nu oferă cine știe ce mari satisfacții, ca și cum ei nu ar tînji după un week-end altundeva, în alt cadru, tocmai pentru a fi scoși din rutina lor zilnică, după cum ni se întîmplă nouă cînd mergem la ei. La fel de bine și ei se pot bucura de trei zile de libertate (adică timpul tău să-ți aparțină numai ție și nu nenumăratelor obligații familiale sau profesionale) la București, Sinaia sau Brașov, și asta în ciuda infrastructurii noastre mizerabile și a prețurilor noastre nesimțite.

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Liber în Europa (Editura Vremea, 2021).

Foto: wikimedia commons

Cenzura în Prahova după 23 august 1944 jpeg
Cenzura în Prahova după 23 august 1944
Pînă în august 1944, cenzura nu era atît de strictă, cea antonesciană rezumîndu-se la publicațiile legionare, după cum o arată documentele de arhivă.
File din activitatea ARLUS în Prahova jpeg
File din activitatea ARLUS în Prahova
„Pentru a duce la bun sfîrșit ceva se cere mai multă conștiință decît șovăială.“
11 lucruri care îmi lipsesc de cînd m am întors din Franța jpeg
11 lucruri care îmi lipsesc de cînd m-am întors din Franța
În Franța am constatat că am drepturi, nu a trebuit să mă gîndesc că aș avea, de la cele mai mărunte, de angajat, de client, de chiriaș, pînă la cele profunde, de om.
Cîte bordeie, atîtea Japonii jpeg
Cîte bordeie, atîtea Japonii
Munca era totul, zecile de obiceiuri și tradiții pe care familia le ținea erau obligatorii și nu era scuzată sub nici o formă absența.
Vulcan, mamă, ființă vie (o poveste despre Etna) jpeg
Vulcan, mamă, ființă vie (o poveste despre Etna)
Oamenii din Sicilia simt că Etna e parte intrinsecă a identității lor și a tot ce are și ce înseamnă Sicilia.
Un Crăciun vienez jpeg
Un Crăciun vienez
Prima măsură pe care am adoptat-o a fost să arunc toate cardurile de reduceri ale celor 25 sau 28 de lanțuri de farmacii din România.
Constanța, acest veșnic pacient în stare gravă jpeg
Constanța, acest veșnic pacient în stare gravă
Oamenii au acest drept: de a fi bine reprezentați la nivelul administrației publice locale.
E cool să postești jpeg
Țînțarul virtual și armăsarul real
Subiectul „generația 2010 este supusă bullying-ului” oferea, prin particularizare, un vad enorm de atenție.
Povestea fraților Popescu  sau despre ascunzătorile ingenioase gîndite de arhitecții moderniști jpeg
Povestea fraților Popescu sau despre ascunzătorile ingenioase gîndite de arhitecții moderniști
Blocul oprește lumina și scaldă într-o umbră permanentă o importantă zonă a bulevardului, acolo unde nici iarba nu crește.
Geneva  După douăzeci de ani jpeg
Geneva. După douăzeci de ani
La Geneva m-aș întoarce doar dacă mi s-ar propune poziția de șofer/căpitan de Mouette.
Cine poate spune cum începe? O călătorie la izvoarele disputate ale Dunării jpeg
Cine poate spune cum începe? O călătorie la izvoarele disputate ale Dunării
Dunărea are un izvor turistic în Donaueschingen și un izvor nominal, marcat ca atare pe hartă, în locul de unde Brigach și Breg se contopesc.
Cum vorbim despre arhitectură? jpeg
Cum vorbim despre arhitectură?
Arhitectura este adesea privată de un discurs capabil să o aducă aproape de inima publicului său.
Hai hui prin Zakynthos jpeg
Hai-hui prin Zakynthos
Din jurnalul pe care l-am ținut și în care am scris în fiecare seară, cînd se mai lăsa răcoarea, privind livada de măslini a lui Panagiotis, proprietarul impresionantei pensiuni (formată din trei corpuri de clădiri și avînd în total, vreo zece apartamente), reiau cîteva observații și întîmplări trăite pe Zakynthos.
Rafinament rural bucureștean jpeg
Rafinament rural bucureștean
Există anumite zone ale Bucureștiului care îi fascinează pe vizitatori, iar acestea sînt tocmai acele părți ale țesutului urban vechi ce conservă structura rurală a orașului.
Mai salvăm, uniți, Roșia Montană? jpeg
Mai salvăm, uniți, Roșia Montană?
Natura de la Roșia Montană, cu un peisaj fabulos, punctat de lacuri artificiale, era mai importantă, pe termen lung, decît puținătatea aurului care ar mai putea fi extras de acolo.
Mai mult decît un joc jpeg
Mai mult decît un joc
Dacă steagul Italiei ar avea o stemă, atunci mingea de fotbal ar trebui să apără undeva, în heraldica acesteia, la fel și azurul tricourilor.
Acum! jpeg
Acum!
Arhitectura rămîne principalul produs cultural care dă seama, cu acuratețe, de spiritul unei epoci, materializat în spațiu construit, capabil să modeleze viața celor cărora le este destinat.
Semnificațiile deșteptării noastre jpeg
Semnificațiile deșteptării noastre
Îndemnul lor la deșteptare este, cel mai adesea, însoțit de trimiterea la imnul național. Este ca o puternică justificare.
Zilele potopului jpeg
Zilele potopului
Provocarea nu este atît ploaia în sine, cît lipsa experienței gestionării unor astfel de cantități.
Orașul polar jpeg
Orașul polar
Îndemnul este să nu mai facem diferențe, cu atît mai puțin diferențe polare și antagonice.
De ce moare o rafinărie? jpeg
De ce moare o rafinărie?
Istoria Societății Steaua Română este bogată, exotică, dinamică, așa cum era și regatul român.
Bazaltul și asfaltul jpeg
Bazaltul și asfaltul
Tehnica pietruirii drumurilor s-a menținut și a luat un nou avînt după ce scoțianul McAdam a redescoperit tehnica romană.
Geografia mall urilor şi hypermarket urilor în Bucureşti jpeg
Geografia mall-urilor şi hypermarket-urilor în Bucureşti
În oraşele post-socialiste shopping mall-urile sînt cu 12% mai aproape de centru decît în cele vest-europene.

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.

HIstoria.ro

image
Victimele stalinismului, investigate de un medic român incoruptibil
lexandru Birkle a participat la investigarea gropilor comune cu victimele stalinismului, găsite de administraţia germană a Ucrainei în orașul Viniţa, precum și în localitatea Tătarca de lângă Odessa.
image
Una dintre cele mai crude și spectaculoase metode de execuție
Călcarea sau strivirea de către un elefant este o metodă de execuție sau de tortură mai puțin cunoscută de-a lungul istoriei, deși a fost practicată până în secolul al XIX-lea.
image
Graffiti: artă sau vandalism?
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, acest gen artistic a reprezentat mereu un subiect fierbinte, pus la zid și supus dezbaterilor din societate. Este bun sau rău graffiti-ul?