Despre frică și speranță
Cînd îți este frică te întorci în locul unde te-ai simțit ultima dată în siguranță. Singurătatea este o apropiere de moarte, iar moartea înseamnă iremediabilul. Vara trecută, în plină pandemie, am plecat într-o excursie solitară pe un munte din Creta. Într-un sat mărginaș din extrema estică a insulei, între Irapetra și Sitia, am locuit zece zile într-o căsuță dintr-un complex de construcții vechi de 300 de ani din piatră naturală, fără prize în cameră, fără Wi-Fi, cu excepția unui spațiu comun în care oamenii se adunau pentru a-și încărca telefoanele într-un prelungitor vechi cu opt prize și a primi o scurtă porție de Internet. Noaptea savuram bezna din mijlocul versanților și mersul poticnit și nesigur al cuplului de italieni care locuiau în căsuța de lîngă mine. Se îmbătau de trei seri încoace privind puzderia de stele de sub abisul nesfîrșit al cerului și căutau baia din cînd în cînd trecînd prin fața băncuței pe care stăteam. E amuzant să vezi un om beat încercînd să treacă nevăzut prin întuneric...
Sînt două tipuri de turiști: cei care se grăbesc să vadă cît mai multe locuri frumoase și cei care revin la unul singur. Turiștii care voiau să „atingă” cît mai multe puncte turistice importante petreceau maximum două zile în Aspros Potamos, apoi plecau „la mai bine”. Nu aveau acea tristețe care rămîne ca o dîră de parfum în urma celor care pleacă din locuri în care s-au simțit bine. Prea mare chinuială fără de toate la îndemînă. Era un astfel de loc în care reveneau cei care căutau neantul uitării de sine, reconectarea cu propriile instincte și poate un străin căruia să îi împărtășească un mare secret. Fiecare om avea o poveste de spus și cineva se găsea să-l asculte pentru ca apoi să uite pentru totdeauna povestea acelui loc.
Femeia era din Germania și se cunoștea foarte bine cu administratorii căsuțelor. Tunsă scurt, cu părul cărunt, purta ochelari cu ramă vernil, era subțirică și nu foarte înaltă. S-a îmbrățișat bucuroasă cu grecoaicele vesele de la cazare cînd s-au revăzut. Înțelegea greaca, dar răspundea în limba engleză. Ajunsese cu o zi în urmă după ce plătise 70 de euro taxiul din Heraklion (aproximativ două ore de mers din capitala insulei pînă în Aspros Potamos), spre uimirea grecoaicelor care enumerau cîte și mai cîte ar fi făcut ele cu banii ăia.
Ne-am reîntîlnit în ziua următoare la micul dejun pregătit de gazdele noastre, Dimitra și Eli. Aș fi putut să mă lipsesc, mai mîncasem un mic dejun pe faleză.
– Ai venit singur aici? mă întreabă curioasă una dintre ele.
– Da, este prima dată cînd călătoresc singur.
Observ că doamna din Germania își ridică privirea spre mine din cealaltă parte a mesei.
– Călătorești singur aici, la fel ca Eveli, mă înștiințaseră grecoaicele și astfel a început povestea.
– Întotdeauna! spune abrupt nemțoaica.
– Cum întotdeauna? întreb, observînd verigheta. Soțul dumneavoastră unde este?
– Acasă, se bucură pentru mine, spune rîzînd. Fac asta în fiecare an, de zece ani încoace. L-am luat o singură dată cu mine ca să îi fac cunoștință cu fetele, să îi arat locurile mele „speciale”. Am vrut să vizualizeze locurile și oamenii despre care îi povestesc de fiecare dată la întoarcere.
– Mai iubești un om de lîngă care vrei în mod constant să pleci?
Nu știu ce a am zis asta. Întrebarea m-a surprins și pe mine, mi-a scăpat. Nu-mi stă în fire să dau buzna în spatele scenei, a fost ca un fulger din senin. Eveli și-a ridicat privirea, fixîndu-mă uimită. După cîteva ezitări a răspuns:
– Da. Cred că da.
Apoi s-a ridicat de la masă mulțumind pentru companie. Două zile mai tîrziu, mă trezesc și aduc pernele la aerisit pe băncuța din fața camerei, cînd Eveli se oprește lîngă mine. Îmi spune că s-a gîndit mult în ultimele zile la întrebarea pe care i-am adresat-o și că dorește să îmi spună ceva. Parcă era în transă. Determinarea ei m-a contrariat și m-am lăsat purtat în poveste.
– Acum 27 de ani eram însărcinată cu al doilea copil al nostru. Soțul meu m-a înșelat, știam și cu cine. M-a deranjat că bărbatul pe care îl vedeam ca pe un stîlp de sprijin pentru mine își cerea scuze în fiecare zi în loc să își asume cu demnitate greșeala pe care o făcuse. Devenise un om slab înaintea mea, omul acela nu era bărbatul meu. Am fost în stare de șoc un an de zile. Am dus sarcina pînă la capăt, dar copilul s-a născut cu probleme psihice. După un an de zbucium interior nu mai puteam să-mi fac gîndurile să tacă. Terapia nu m-a ajutat, mai rău m-a afundat în propriile-mi vinovății. Am știut că trebuie să iau o decizie. Linia dintre sănătate mintală și nebunie este foarte subțire, iar eu eram aproape de limită cînd am decis să rămîn cu el.
– De ce ați ales să rămîneți?
După o ezitare care masca o emoție puternică, își înghite lacrimile și-mi spune:
– Pentru că omul ăsta mă accepta așa cum eram!
Adesea, ceea ce numim „dragoste” este numai frică. Un orizont incontrolabil și imprevizibil. Dispare un reper și o vreme mergi fără busolă, nimic nu are legătură cu nimic. O inerție ciudată care nu-ți stă în putere te ține blocat într-o dimensiune amorfă. Cînd îți este frică te întorci în locul unde te-ai simțit ultima dată în siguranță, acolo unde știi că vei fi întotdeauna acceptat așa cum ești, lîngă persoana iubită, înapoi acasă, la ultima carte care ți-a alinat amărăciunea acum niște ani, la memoria celui care erai cîndva în tinerețe.
Întorcîndu-mă din satul pescăresc înapoi pe munte, eram amorțit și nostalgic la gîndul că în ziua următoare aveam să plec spre altă parte a insulei. Ieșeam din trista mea inerție cînd flacăra intermitentă a unei lumînări îmi atrage privirea, prin întuneric, spre camera vecină. Savuram un pahar de Metaxa privind nemișcat prin ușa din plasă la italienii care dormeau dezbrăcați și îmbrățișați ca și cum n-ar mai fi fost nimeni pe lume.
Alexandru Gheorghe este jurist, specialist în protecția datelor și implementare a programelor de securitate cibernetică.
Foto: Aspros Potamos (wikimedia commons)
