Constanța, acest veșnic pacient în stare gravă
Mi se pare foarte greu să scrii despre Constanța fără să te enervezi, fără să ți se ridice tensiunea, fără frustrări și, mai ales, fără prea multă pasiune. Uneori, e inutilă și-ți răpește, fără să-ți dai seama, din premisele obiectivării. La fel, e dificil să scrii despre Constanța făcînd abstracție de simpatii și antipatii politice, de relații interpersonale cultivate, în timp, cu oameni care au sau nu au aceeași viziune pe care o ai tu asupra orașului. În ultimii ani, am mai digerat din nervii mei legați de starea orașului. Nu pentru că aș crede că acesta ar fi suferit vreo fantastică transformare în bine, ci pentru că înțeleg, acum, mai mult decît reușeam înainte, necesitatea contextualizării. Și cred, acum, mai mult decît înainte, că totul depinde enorm de oamenii care conduc orașul ăsta, de priceperea și, în egală măsură, de disponibilitatea lor de a da cetățenilor ceea ce unora le sună desuet: dreptul la buna guvernare. Oamenii au acest drept: de a fi bine reprezentați la nivelul administrației publice locale.
Spuneam că mi-am mai digerat din nervi, iar asta poate și pentru că nu mai am, de cîțiva ani, așteptări nerealiste privind modul în care este condusă Constanța. Chiar dacă, la nivel urban, România a mai recuperat, cred, din distanța față de alte orașe europene, rămînem, totuși, blocați în niște aspecte care par mai degrabă de filme SF și mai puțin de secol XXI. O astfel de problemă este agentul termic. Apa caldă și căldura din calorifere. Este al nu știu cîtelea sezon rece în care locuitorii Constanței se confruntă cu aspectul ăsta, rămas nerezolvat de zeci de ani. Voi vă dați seama? Zeci de ani! Nici o administrație locală postdecembristă din Constanța nu a putut să rezolve o chestiune care – dincolo de toate impedimentele, de toate aspectele birocratice, de toate neajunsurile financiare – rămîne, totuși, una de igienă elementară. Să nu poți beneficia, în 2021, ore, uneori chiar zile în șir de apă caldă în sistemul centralizat de termoficare este nu doar enervant, ci, în fond, umilitor. Să tremuri de frig în casă în vremurile astea le amintește unora de lipsurile din comunism. Chiar și păstrînd proporțiile, cu asta e comparabilă situația actuală.
În fiecare zi, la fiecare cîteva ore, în Constanța se fisurează, se crapă o conductă. Plesnesc niște străzi. Se inundă în subteran o porțiune de stradă, de bulevard. Și nu e ceva de acum, nu e ceva neprevăzut. Rețeaua de conducte și țevi este, o știe și o recunoaște orice om onest care face sau a făcut administrație, o cîrpeală, o batjocură. O bandajare făcută din loc în loc, în momente de criză, cu speranța că nu va ceda din nou prea curînd.
Artă, nene, artă
Și ajung, acum, la ceva ce nici măcar nu știu cum aș putea să numesc. Nu e un moment, pentru că durează deja de cîteva luni. Nici un episod nu este, pentru că revine aproape obsesiv, deja previzibil. Pe cel mai lung bulevard din oraș, bulevardul Tomis, care traversează Constanța, se tot „petrece” o avarie. În fix inima cartierului Tomis 3, la intersecția cu bulevardul Soveja. Avaria este în centrul intersecției, în chiar centrul a două dintre cele mai importante artere din oraș. Aici a „aterizat”, de cîteva luni, un excavator. Dacă n-ar aduce șoferii și chiar și pe pietoni în pragul unor crize nervoase de proporții, în fiecare zi, aproape c-ai fi tentat să crezi că scena e desprinsă dintr-un film de Wes Anderson. Dar nu, e doar Constanța noastră, un oraș în care o banală avarie paralizează o zonă în care se circulă intens. Atunci cînd stai la același semafor de cinci ori (patru, dacă ai noroc), e aproape imposibil să nu fii frustrat la gîndul timpului pierdut în trafic. Glumind, am comparat acest excavator cu un monument. Cu o piesă de artă. E mare și galben. Și e adînc înfipt în nervii unui oraș care, oricum, geme de probleme. Asta mi-a adus aminte de mine, care, în fața unei instalații de la Pinakothek der Moderne din München, am simțit, așa cum rar mi se întîmplă, cum mă depășește arta. Efectiv nu înțelegeam arta din artă, ca să zic așa, pentru că respectiva instalație de artă consta într-un uscător, un stativ de rufe pe care erau întinse, la „uscat”, perechi de șosete și piese de lenjerie intimă. Într-un muzeu de artă. Cred că n-a existat catharsis, nu știu ce să zic. Așa-mi pare excavatorul ăsta care te termină nervos. Ca o piesă de artă care habar n-avem noi ce-ar putea să simbolizeze.
După cîteva luni în care excavatorul a tot apărut și dispărut din zonă, RAJA Constanța a dat presei un comunicat în care susține că ar fi vorba despre lucrări de reabilitare a magistralei de apă și că, pînă în 15 decembrie, zona va fi redată traficului. Om trăi și-om vedea.
Nu exiști ca pieton
Constanța de azi e încă departe de cum cred eu c-ar trebui să arate un oraș port, un oraș turistic, un oraș situat pe ruinele vechii cetăți Tomis. În prezent, e un oraș-șantier. Ceea ce – în principiu – nu e ceva rău. Din contra! E bine că există proiecte în derulare, e bine că se repară, se modernizează diverse obiective. Sigur că orice șantier presupune și un disconfort. Dar la fel de adevărat e că șantierele pot fi un indicator al evoluției. De exemplu, Constanța implementează, în această perioadă, un proiect privind îmbunătățirea mobilității în municipiu, între Gara CFR și stațiunea Mamaia. Iarăși, o parte extrem de importantă pentru circulație. Atît rutieră, cît și pietonală. Problema este, însă, că trotuarele de pe ambele sensuri ale bulevardului Lăpușneanu, bulevard cuprins în acest proiect, au fost decopertate pe o distanță considerabilă în luna august și că, de atunci, pietonii sînt nevoiți să meargă pe stradă. Pe carosabil. La doar cîțiva centimetri de mașini. Pentru administrația locală, tu ca pieton nu (mai) exiști. Ești egal cu zero. Nu e deloc greu să-ți imaginezi la ce pericole se expun mamele cu bebeluși în cărucior, părinții și bunicii care-și duc și își iau copiii, nepoții de la școală, atunci cînd merg pe stradă. Pentru că, să fim serioși, de zburat nu pot zbura.
Mie, însă, mi-a fost greu să-mi imaginez – asta, pînă cînd am asistat la cel puțin o astfel de scenă – cum se descurcă pacienții unei clinici de fizio- și kinetoterapie care trebuie să ajungă, traversînd acest trotuar dezafectat, la mașinile care-i așteaptă. Clinica e situată chiar pe acest bulevard. Am văzut o mamă ducîndu-și, cu greu, în brațe fiica de 12-13 ani. Din clinică pînă la mașină, pășind precaut pe un podeț rudimentar amplasat peste trotuar.
Știu că eu ca pieton nu contez chiar și pentru unii dintre cunoscuții mei care se deplasează exclusiv cu mașina. Știu că, pentru o parte dintre reprezentanții administrației locale, problemele astea sînt marginale. Dar asta nu face ca situația să fie una firească. Este strigător la cer ca un constănțean plătitor de taxe să nu poată merge pe trotuar o perioadă de timp atît de mare. Pe un atît de banal trotuar, într-un oraș care nu e, totuși, afectat de inundații istorice, nu e teatru de război și nici într-o țară subdezvoltată nu se află. Înțeleg că e un proiect în derulare, dar ar fi trebuit să există o alternativă pentru pietoni. Trotuarele ar fi trebuit decopertate pe rînd, nu ambele în același timp. Inutil să mai menționez faptul că din august și pînă acum nu s-a asfaltat nici un centimetru pătrat în zona despre care vorbesc. Nu s-a pus nici o pavelă.
Care comunicare?
Îmi gestionez mai bine o parte din nervii pe care acest oraș mi-i provoacă. Un oraș pe care eu îl găsesc frumos și pe care – fără nici o rușine o recunosc – îl iubesc. Și datorită mării, și datorită faptului că oamenii pe care-i iubesc cel mai mult și mai mult sînt aici. Asta e casa mea, inima mea. Doar că încă am momente în care mă las cuprinsă de furie. Furia că oamenii din toate administrațiile locale care s-au succedat în ultimii douăzeci de ani n-au acordat și încă nu acordă suficientă importanță, suficientă atenție, suficient respect constănțenilor nemulțumiți. Susțin că cei care comentează în așa-numitele lor bule sînt irelevanți. Că sîntem doar niște insule de revoltă. Nimic mai fals! Nimic mai greșit! Aceste insule contează la vot. Aceste insule sînt, de fapt, niște zeci, sute, mii, chiar zeci de mii de oameni care au nevoie de explicații, au dreptul să știe de ce merg lucrurile în orașul ăsta așa cum merg.
Pe partea de comunicare, în Primăria Constanța au lucrat și încă lucrează oameni care nu au idee despre ce înseamnă relațiile publice. Fie propagandiști nocivi, fie oameni care nu-s prea pricepuți în domeniul Științe ale comunicării. Comunicarea nu se face, așa cum cred mulți diletanți, după ureche. Nu sîntem la începutul anilor ’90, lucrurile nu mai funcționează pe principiul las’ că merge și-așa. Tocmai asta e: că nu mai merge așa. Relații publice nu înseamnă să postezi pe Facebook ce cool, ce smart, ce popular e primarul. N-a fost niciodată vorba despre asta.
Cînd o să pot merge din nou pe trotuar, pe bulevardul Lăpușneanu? Ca un pieton normal. Cînd n-o să mă mai simt în pericol circulînd în oraș? De ce nu există încă un sistem de monitorizare a șantierelor din localitate, dar un sistem pe care să-l poată accesa orice constănțean de rînd, de la el din casă, de pe orice laptop sau telefon? O aplicație? O hartă? Îmi doresc să nu mai văd oameni ieșind de la fizioterapie umiliți și chinuiți pentru că, Dumnezeule, nu mai există un trotuar pe care să calce.
Șapte morți de care nu ne mai aducem aminte
Cea mai dureroasă problemă a Constanței este, în acest an, moartea a șapte bolnavi arși de vii în incendiul de la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase din Constanța, din luna octombrie. „Ada, aș vrea să existe memorializarea victimelor. Nici nu știu dacă există în dicționar cuvîntul ăsta. Aș fi vrut ca primăria să fi montat, după incendiul în care au murit oamenii ăștia, o plăcuță pe care să fie scrise numele lor. Nu avem voie să-i uităm. Eu asta aș fi făcut, chiar în a doua zi de după incendiu. Nu e un amănunt. E cumva o chestie de decență.” Asta mi-a spus, recent, un prieten. Eu n-am așteptări de genul acesta. Nu-mi mai fac iluzii. Dar aștept și eu, ca și el, această decență a oamenilor din administrația locală. Aștept de la ei să renunțe la aroganță, să comunice bine, eficient, cu empatie. Să accepte criticile, măcar atunci cînd sînt singuri, ei cu ei, ei între ei, dacă public ar fi prea mult.
Revenind la așteptările mele, ale prietenilor mei cu care vorbesc frecvent despre ce este și cum este Constanța azi, cred că ne dorim cu toții ca autoritățile să acorde ceva mai multă atenție spitalelor. Pentru ca drama de la Spitalul de Boli Infecțioase să nu se mai întîmple. Pentru ca oamenii care s-au dus la spital ca să se vindece să nu mai moară arși.
Nu pot să compar Constanța decît cu un bolnav. Un pacient în stare gravă. Dar asta, de cîțiva ani. Și chiar dacă mi-am reglat nivelul de așteptări, tot nu concep să accept că starea actuală a lucrurilor e cea firească și că nu se poate mai bine. Se poate. Cu siguranță se poate.
Ada Codău este jurnalistă, lector univ. dr. la specializarea Jurnalism, Facultatea de Litere, Universitatea „Ovidius“ din Constanţa.
