Cine poate spune cum începe? O călătorie la izvoarele disputate ale Dunării
Dunărea izvorăşte din munţii Pădurea Neagră din Germania. Aşa ne spun manualele de geografie sau, cel puţin, cu această informaţie rămînem după ce ne vom fi încheiat socotelile cu disciplina. Ne putem închipui o rocă din care țîșnește un şuvoi de apă. După un parcurs de 2.850 de kilometri în care absoarbe alte cursuri de apă, unele cu debit superior, după cum e cazul Inn-ului, Dunărea se varsă grandios în Marea Neagră. Atît de grandios încît marea refuză parcă întîlnirea cu fluviul pînă cînd acesta nu se domolește despărțindu-se în trei brațe.
Dunărea împrumută ceva din destinul omului: nimeni nu se va interesa de naștere și copilărie pînă ce persoana în cauză nu va fi murit. Tot așa cum bobul de grîu nu dă roadă pînă nu moare (Ioan 12, 24), sfîrșitul lumesc apare ca o a doua naștere, dar de data aceasta în ordinea memorială a posterității. Dacă viața se trăiește personal de la început la sfîrșit, biografia se scrie invers. Trebuie să admitem însă că ține de firescul lucrurilor ca sfîrşitul grandios să nu te ducă cu necesitate către origini pe măsură. Chiar şi marii eroi s-au născut goi pentru ca mai la urmă să fie înfăşaţi în scutece. Una este însă ca originile să fie modeste, și cu totul alta ca ele să fie disputate. Cu începutul modest al unei existențe te poți resemna ori îl admiți ca firesc. Cînd începutul e disputat, lucrurile se complică. Dunărea are în mod cert o origine (are părinți, cum s-ar spune în ordinea biologică omenească), dar care este aceasta? Ceea ce urmează își propune să răspundă la această întrebare, desigur, în mod eseistic și uzînd de ghidajul rațiunii. Există probabil și o dezbatere științifică pe care fiecare, în măsura posibilităților și a interesului, o poate accesa cu deplin profit. Deocamdată, pornim la drum înarmați cu motivație, curiozitate și cu busola propriei minți.
Donaueschingen: izvor simbolic sau truc de marketing?
La Donaueschingen, Martina (nume fictiv) are în grijă o frumoasă librărie. Un stand bogat conținînd vederi, ghiduri de călătorie, hărţi şi variante de traseu pentru biciclişti te întîmpină încă din stradă. Unele trasee includ Dunărea, dar nu par să fie abundente. Semn că micuța Dunăre încă nu e Dunăre? Mă cuprinde pe dată nostalgia timpului în care citeam Cartea Oltului de Geo Bogza și rîd copios amintindu-mi cum mă străduiam să o emulez scriind ceva similar, dar despre Mureș. N-a ieșit nimic, nici text acceptabil, nici plimbare cu bicicleta, dar măcar am rămas cu imboldul de a lua muntele în piept pentru a ajunge pînă la sursă și, încă mai important, am rămas cu dorința de a urma oricînd e posibil rîurile pînă la matca lor. Am simțit atunci că îmblînzesc al doilea rîu al țării după lungime ospătîndu-mă pe cinste cu apa care țîșnea din munte. Am vrut să fac la fel cu Dunărea, dar ce diferență!
Trec pragul librăriei și intru direct în subiect: „Am auzit că pe aici, prin preajmă, este izvorul Dunării”. „Da, e chiar acolo. 100 de metri mai la vale.” Şi-mi arată direcţia. Pare să pornească chiar de sub prima cărămidă din fundația impozantei biserici Sf. Ioan Botezătorul (ce coincidenţă!). Şi totuşi, cum poate izvorî al doilea fluviu ca lungime din Europa din mijlocul betonului, poate chiar de sub talpa fundației? Apasă masa clădirii învecinate pînza freatică pînă cînd aceasta-și găsește loc pentru a-și face loc către soare? Oare să se fi înşelat dascălii de geografie cînd ne-au învățat că Dunărea porneşte din Pădurea Neagră? Iau calea indicată şi la scurt timp mi se înfățișează un ochi de apă. Îngrădit de piatră şi străjuit din loc în loc de vegetaţie, izvorul Dunării pare doar o piscină neîngrijită. Cobor treptele şi descopăr cum Donauquelle („sursa Dunării”) începe să prindă viaţă. Firişoare de bule se ițesc ici şi colo din fundul nisipos pentru a se înfiripa către luciul apei. Nu e doar aer, e şi apă pentru că preaplinul se scurge printr-o gură de evacuare laterală. Ceea ce părea apă moartă acum se dovedeşte apă vie. O oază de viaţă în mijlocul pietrei şi al betonului. Firicelele care alcătuiesc izvorul nu se sforţează să înfrunte gravitaţia, dimpotrivă, ţîşnirea se face cu delicateţe şi pregătite oricînd să scape privirii, mai ales în cazul acelor priviri împărțite între ochiul fotografic și ultimul mesaj primit pe WhatsApp. Contrastul dintre gingăşia firişoarelor de apă şi masivitatea bucăţilor de piatră care încadrează solemn ochiul de apă pare total şi naște o vie emoţie. Iarăși prea puțin se aseamănă ce văd cu ceea ce știam ori îmi imaginam: izvorul nu e unul, ci sînt mai multe. Dar oare pot fi calificate aceste firicele de apă drept izvoare?
Niciodată un asemenea izvor n-ar putea asigura minimul necesar pentru ca un grup de oameni să întemeieze o așezare. Imediat ce preaplinul acestor firișoare de apă e captat printr-un fel de pîlnie, canalizat prin țeavă, se varsă în Breg, rîul care străbate de la nord la sud orașul Donaueschingen. Cum e posibil ca izvorul Dunării să aibă o existență autonomă pentru doar cîteva sute de metri, pînă ce se pierde nevăzut de nimeni în apele Bregului? De regulă, vărsarea unui afluent într-un rîu oferă un spectacol demn de privit, dacă nu chiar memorabil. Nu e mai curînd firesc să vrei și, totodată, să ți se ofere prilejul de a admira cum primele firișoare de apă își croiesc calea către a deveni pîrîu, rîu și apoi fluviu? Măreția acestui curs de apă care, ca nici un altul în lume, străbate zece țări europene și asigură 1.071 de kilometri de frontieră de stat și 2.655 de kilometri de cale navigabilă să se topească într-un rîu la scurt timp după ce iese dintre betoane?
Originea Dunării: confluența a două rîuri sub autostradă?
Resimt un vag sentiment de nemulțumire. Ba chiar m-aș vedea precum Popa Duhu al lui Creangă: „Dunăre de furios”. Iau calea Bregului pe la marginea unei păduri. După doi-trei kilometri de la ieșirea din oraș, Bregul se întîlnește cu Brigach chiar sub o autostradă. Deschid harta la o scară destul de mare, dar suficient cît să văd că Dunărea începe să fie marcată cu acest nume din locul unde Brigach și Breg își contopesc apele. Chiar acolo, sub autostradă, cursul de apă format din cele două rîulețe în care te poți plimba cu apa pînă la genunchi datorită albiei mari, dar care, totuși, au o curgere viguroasă începe să se numească Dunăre. Așadar, ce am aflat pînă acum este că apa curgătoare începe să se numească Dunăre din cîmp, undeva sub o autostradă, în timp ce izvorul se află în centrul orașului. Să avem aici unul din acele trucuri de marketing care pun în mișcare formidabila industrie a turismului de masă? Sau dorința de a răspunde nevoilor „omului recent” în componenta sa turistică, dornic să bifeze și să se fălească apoi pe Facebook?
Intrigat pînă peste poate, hotărăsc să mă întorc la Martina, un ajutor neprețuit în condițiile măsurilor restrictive antipandemice care au ocolit librăria. O prind cu cinci minute înainte de închiderea programului, cînd standul stradal fusese deja retras la interior. Un semn mai puțin de viață într-un oraș care, lipsit de turiști, pare mult prea spațios pentru oamenii care îi sînt localnici. Dacă m-am lămurit cum e cu „izvorul” Dunării din Donaueschingen, vreau să aflu care sînt localitățile cele mai apropiate de punctul în care izvorăsc Bregul și Brigach, cele două rîuri care contopindu-se se preschimbă în Dunăre. Nu e foarte edificată, dar deschide una din hărțile de detaliu ale regiunii și, plină de solicitudine și cu o mărturisită stînjeneală pentru această necunoaștere, mă edifică: Bregul izvorăște din apropiere de Furtwanger im Schwartzwald, iar Brigach din apropiere de Sankt Georgen. Aflu că Bregul are un curs de 46 de kilometri pînă cînd devine Dunăre, iar Brigach de 40 de kilometri, distanța dintre cele două localități fiind de circa 20 de kilometri. Iau drumul Pădurii Negre din ale cărei măruntaie pornește și rîul Neckar pe firul căruia stau înșirate ca mărgele unele dintre cele mai frumoase orașe ale Germaniei meridionale.
La izvoarele rîurilor Breg și Brigach
După un drum pitoresc prin Pădurea Neagră, ajung în Furwangen. Nici o indicație vizibilă despre Bregquelle („izvorul Bregului”), iar biroul de turism și alte magazine sînt, firește, închise. Îmi încerc norocul abordînd un cuplu de localnici. Știu ei ceva, dar nu cu precizia de care am nevoie și nici nu par siguri de corectitudinea informației (ce seriozitate-mi inspiră această nesiguranță mărturisită!). Cheamă în ajutor un grup de trei persoane, aflat chiar peste drum. Îi întreb din nou despre locul unde ia ființă Bregul. Tocmai aflasem că și acesta tot Donauquelle se numește. Carevasăzică, încă un motiv ca situația să se complice: Bregquelle se numește Donauquelle. Indiferent cum s-ar numi, ca să dau de urma locului trebuie să urmăresc Capela Sf. Martin, situată la 8 kilometri nord de Furtwangen. Persoana căreia i s-a cerut ajutorul ne întreabă dacă venim din România. Răspund afirmativ și neîntîrziat conversația se mută convivial în limba română.
Radu provine din Craiova și studiază informatică economică la universitatea locală. Aceasta a fost creată pe la jumătatea secolului al XIX-lea, pornind de la o mai veche școală de ceasornicărie. Între paranteze fie spus, nu-mi dau seama dacă proximitatea Elveției ori simpla existență a munților explică interesul local pentru ceasuri. Pentru a-și asigura chiria, la sfîrșit de săptămînă muncește ca asistent social, ajutîndu-i pe nevoiași. Aflu că pandemia a lovit puternic comunitatea locală care, în lipsa studenților rămași acasă, nu și-a mai asigurat veniturile din chirie. Apoi, fără majoritatea studenților, micul orășel respiră un aer de pustietate. Vreau să știu cum și-a dat seama că sîntem români, căci n-a fost nimic care să ne trădeze originea. A spus că aproape toți cei care se interesează de izvorul Dunării sînt români. De unde acest interes pentru Dunăre? Știam că unii români sînt dornici să ajungă în stațiunea croată Pula, dar interesul pentru Dunăre reprezintă o noutate. Ce explică acest pelerinaj la originea Dunării? Faptul că, dintre țările pe care le străbate, fluviul parcurge cel mai mult în România? Sau frumusețea copleșitoare a Deltei Dunării? Sau simplul fapt că cine a fost la vărsare ar dori să ajungă și la izvor?
N-ai avea interes fără curiozitate sau în absența unor resorturi personale. Mai mult decît a fi curios, experiența cu Dunărea este ceea ce m-a împins aici. M-a încîntat cu peștele scos din apropiere de localitatea natală ori din Deltă, dar mi-a răpit şi un prieten și vecin la doar cîteva zile după ce, plin de bucurie, îmi arătase, prin 1996, buletinul de identitate pe care tocmai îl primise. Cam prin aceeaşi perioadă, prima tentativă de a face baie în Dunăre s-a încheiat cu o spaimă de îndată ce am simţit un curent de apă ce se înstăpîneşte asupra mea şi numai o sforţare prometeică m-a smuls din îmbrățișarea acestuia. Mai tîrziu, prin liceu, aveam să aflu că aceeași Dunăre a fost mormîntul multor zeci sau poate sute de „frontieriști”, denumirea dată acelor români care au încercat să o treacă pe la Cazane pentru a-și găsi un rost în Iugoslavia vecină sau mai departe, în lumea liberă. Am vrut, așadar, să mă bucur de un rîu care mai mult stîrneşte frică decît prietenie, dar care te şi încîntă cu peşte ori cu privelişti frumoase. Cu Dunărea am simțit să mă întîlnesc la fel ca și cu Napoleon, imaginîndu-mi că acest lucru ar fi posibil: în copilărie, atunci cînd se joacă și e spontan, iar nu la maturitate, cînd ajunge măreț cuceritor și temut comandant de oști. Problema este că nu am putut spune exact unde mă întîlnesc cu Dunărea: în oraș? În afara orașului, sub autostradă? Sau în cele două locuri de unde pornesc la vale rîurile care o formează? Imprecizia identificării de necontestat a punctului 0 m-a nemulțumit și în același timp m-a fascinat intelectual, văzînd contrastul dintre măreția sfîrșitului și nebuloasa începutului.
La poalele Martinskappele, de sub un delușor acoperit cu iarbă aflată în proprietate privată, țîșnește Bregul, marcat Donauquelle (doar ghidul Michelin al Germaniei specifică că de aici izvorăște Breg). E un izvor care curge ca toate celelalte, gravitațional, de sus în jos, ceea ce-i conferă o forță suplimentară izvorului din Donaueschingen. Pentru a-i consolida statutul de obîrșie a Dunării, sculptorul Wolfgang Eckert îl va crea pe Danubius, zeitate romană care va da numele fluviului care străjuieşte, începînd din 2017, izvorul... Bregului. Și pentru ca să mă conving că Radu nu s-a înșelat, curînd își face apariția un grup de români, format din două familii cu copii. E același pe care l-am întîlnit cu cîteva ceasuri în urmă la Donaueschingen. Ne recunoaştem şi ne regăsim în aceleaşi interese. Intrăm în vorbă.
Mihai (nume fictiv) locuiește cu familia la Heilbronn. De șapte ani lucrează în Germania ca șofer de TIR. N-a cunoscut tîlhăriile de prin parcări despre care aflăm că îi apasă tot mai mult pe șoferii de transporturi internaționale pentru că în Germania e mai liniște, iar el face transporturi de zi, între localități apropiate, așa încît seara e mereu acasă și autocamionul la garaj. Deci nu trebuie să doarmă în cabină, prin parcări, și nici nu trebuie să aibă grija transportului și, mai nou, a propriei siguranțe. Un privilegiat, s-ar spune. Îmi povestește cum a stat aproape o zi la coadă în Stuttgart ca să voteze la alegerile prezidenţiale din 2014. E convins că dacă toți românii s-ar întoarce acasă, lucrurile s-ar schimba pozitiv. Prind momentul și-l întreb ce și-ar dori. Glasul îi capătă o tonalitate nostalgică și-mi răspunde că îşi doreşte reîntoarcerea în ţară. În Germania totul e frumos, dar se simte lipsit de acea libertate ce o are acasă. Nici cu familia lîngă tine s-ar zice că nu ești acasă, m-am gîndit. Ne luăm rămas bun, căci ei trebuiau să ajungă la Heilbronn pînă la carantina de noapte, iar noi să ajungem la Sankt Georgen pentru a da de urma celui de-al doilea afluent originar al Dunării.
Brigachquelle este la cîțiva kilometri mai spre nord-vest de St. Georgen și e doar izvorul rîului Brigach. Nu are nimic spectaculos și, după toate aparențele, nimeni nu-l bagă în seamă pe al doilea genitor al lui Danubius. O nedreptate, s-ar zice. Ar fi pueril să credem că popularitatea de care se bucură Bregul în raport cu Brigach, inclusiv statutul (arbitrar) de izvor al Dunării, se explică prin debitul și lungimea mai mari ori prin diferența de altitudine a izvorului. Ambele rîuri sînt deopotrivă importante pentru că susțin așezări umane și, în plus, fără Brigach, Bregul ar rămîne Breg și probabil nu s-ar mai numi Dunăre.
Originea necunoscută a ceea ce înspăimîntă și încîntă
Pînă aici, singurul lucru clar e neclaritatea originii Dunării. Formată din confluența a două rîuri care au o denumire și o individualitate proprie, Dunărea are un izvor turistic (nici măcar simbolic) în Donaueschingen și un izvor nominal, marcat ca atare pe hartă, în locul de unde Brigach și Breg se contopesc. Are și un izvor uzurpator prin faptul că locul din care prinde viață Bregul se numește „izvor al Dunării”.
Ajungînd acasă, am ascultat Moldau, fragmentul binecunoscut din ciclul poemelor simfonice Ma vlast. Muzica lui Bedrich Smetana te invită să urmezi cursul Vltavei de la izvoare pînă la vărsare, începînd cu sunetul lin al firișorului de apă ce se înfiripă din pămînt și terminînd cu bogăția de sunet a apelor învolburate de la vărsare. Nu am avut această pornire pentru că aș fi uitat că e vorba despre reconstrucția muzicală cu tentă patriotică a unei banale realități geografice, ci pentru că am simțit nevoia unei domoliri a nervului iscoditor și a unei împăcări cu sinele cînd am realizat că un fluviu care naște spaimă și încîntare nu se știe de unde intră în ființă. Cum va suna acel poem simfonic atunci cînd se va găsi compozitorul care să replăsmuiască muzical Dunărea de la origine la vărsare? Ştim cum Dunărea e albastră (Johann Strauss) şi cunoaştem muzical valurile Dunării (Iosif Ivanovici), dar cum ar cînta muzica geografia polemică a începutului Dunării? Fapt e că Dunărea are o origine, dar ori admitem că nu are izvor pentru că rezultă din unirea a două rîuri de sine stătătoare, ori cădem de acord că are mai multe izvoare cu denumiri diferite.
Pînă acum am vorbit despre un început al geografiei fizice. Mai există însă unul, cel social. Pentru ca Dunărea să intre în viața oamenilor și să devină un reper sub aspect estetic și economic trebuie mers în aval, ceva mai departe de întîlnirea celor doi genitori sub autostradă. Se știe că după circa 300 de kilometri, la Kelheim, Dunărea începe să devină navigabilă, ceea ce înseamnă că-și face intrarea în istorie la vîrstă adultă, deschizînd ample perspective comerciale, turistice, energetice. Dar oare la Pfohren, prima localitate din drumul către mare al tinerei Dunări, oamenii știu să se bucure de acest curs de apă tot așa cum se bucură cînd se joacă cu copiii? Intră de aici Dunărea în viața oamenilor ca loc plăcut de petrecere a timpului liber? Dacă nu știm precis cînd intră Dunărea în ființă, știm măcar cum pătrunde ea în viața oamenilor ca să-și facă, mai la urmă, intrarea triumfală, aproape ca nimeni alta, în istorie. De aici începe o altă poveste.
Nicolae Drăgușin este doctor în filozofie, lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.
