Cenzura în Prahova după 23 august 1944
Fiecare schimbare de regim din România de după 1938 a presupus și instituirea/păstrarea cenzurii, căci noii decidenți aveau nevoie de această armă, la mare modă în epoca regimurilor totalitare de extremă stînga sau extremă dreapta, pe care o foloseau împotriva tuturor celor care aveau alte opinii politice. Gradul de implementare a cenzurii a diferit, de la un regim politic la altul, în funcție și de circumstanțele internaționale. Astfel au procedat regimul autoritar al lui Carol al II-lea, regimul legionaro-antonescian, iar mai apoi dictatura militară a generalului Ion Antonescu. Însă, după 23 august 1944, situația avea să se schimbe radical, cenzura fiind îndreptată inițial asupra publicațiilor care fuseseră tipărite din 6 septembrie 1940 pînă la 23 august 1944, iar mai apoi extinzîndu-se masiv la tot ceea ce apăruse înainte de 6 septembrie 1940 în timpul celor opt decenii de evoluție organică a României. Inițial, Comisia de Armistițiu obliga tipografiile, editurile, redacțiile ziarelor, dar și debitele (în limba română, cuvîntul „debit“ era folosit și cu sensul de tutungerie, sens acum complet dispărut) sau chioșcurile unde se vindeau tipăriturile să prevină vînzarea de publicații care ar fi putut dăuna relațiilor României cu Națiunile Unite (de fapt, cu Uniunea Sovietică). Nu numai că nu mai puteau să le vîndă, dar dacă le aveau pe stoc erau obligate să le retragă de la vînzare și să le depoziteze în spații special amenajate. Urma să se întocmească un inventar al acestor titluri, acum interzise, care era comunicat fiecărei prefecturi din țară. În termen de 15 zile, stocul trebuia predat prefecturilor, care eliberau chitanțe precizînd cantitatea și numărul (dacă era posibil). Scopul era ca aceste tipărituri să fie topite la tipografii sau fabrici de hîrtie, cum era cea de la Bușteni. Prefecturile trebuiau să asigure o pază militarizată depozitului unde erau adunate aceste tipărituri din întregul județ. „La fel se va proceda cu medaliile și insignele metalice purtînd inscripții sau figuri cu caracter similar, ele vor fi adunate și trimise spre topire Monetăriei Naționale.” Era vorba despre toate decorațiile primite de militarii români pe frontul de est de la germani. Singurele medalii permise urmau să fie cele eliberate de noile autorități (pînă în martie 1945, guvernul de coaliție a fost condus de generalul Rădescu) și cele sovietice, acordate într-un cadru festiv care urmărea și scopuri propagandistice explicite. La 18 noiembrie 1945 se ofereau distincții comuniste unor soldați ai Diviziei „Tudor Vladimirescu“ în sala Cercului Teritorial Prahova, care prin Serviciul său de educație culturală și propagandă trimitea o invitație de participare și prefectului de Prahova. „Festivitatea va trebui să aibă caracterul adîncirii și mai mult a relațiilor de prietenie dintre țara noastră și URSS”, se încheia invitația, cu un adevărat avertisment (SJAN Prahova, Fond Prefectura Prahova, Dosar 98/Diverse). Se anunțau și primele semne ale viitoarei necruțătoare cenzuri comuniste. Pentru moment, regimul dorea ca toată literatura care nu proslăvea Uniunea Sovietică și care se afla în biblioteci publice să fie înlăturată de la accesul liber al publicului și depozitată în spații speciale, urmînd ca pe viitor să poată fi consultată numai după obținerea aprobării de la directorul instituției. Volumele se aflau închise sub cheie, în așteptarea unor epurări ample, care de altfel nu au întîrziat prea mult.
Solicitarea Consiliului de Miniștri era însoțită și de o anexă orientativă, în care erau trecute zeci de titluri care trebuiau scoase din circulația publică și topite. Analiza ei este relevantă căci cuprinde nu numai lucrări de propagandă antonesciană, dar și orice referire la regimul stalinist. Practic, orice referiri la Basarabia, ca să nu mai vorbim de Transnistria, erau interzise. Mai dificilă s-a dovedit a fi interzicerea cuvîntului Bucovina, avînd în vedere că sudul rămăsese în hotarele României. În schimb, numele orașului Cernăuți devenea de asemenea paria. Primele titluri erau cele semnate de Ion Antonescu, precum Pe marginea prăpastiei, Lozinci, Îndemnuri românești etc., și Mihai Antonescu, în limbile germană și italiană, dar și în română, precum Doi ani de guvernare, Trei ani de guvernare, În serviciul țării, Basarabia se răzbună, Ziua biruinței etc. (fiind de formație avocat, Mihai Antonescu era mult mai înclinat spre tot felul de discursuri, ținute de regulă la radio și care erau transcrise apoi, devenind broșuri), apărute sub egida Ministerului Propagandei. Mulți dintre cei trecuți pe acea listă fiind autori minori, puțin cunoscuți, într-adevăr, comuniștii au reușit să șteargă aproape toate urmele existenței acestor cărți. Pe listă se regăsesc și albume cu tematică propagandistică anticomunistă (Mareșalul Antonescu, Basarabia, Ucraina, Crimeea, Pe urmele voevozilor, Armata, scut al țării, Sînge românesc, pentru lumea nouă) sau almanahuri (Cuvîntul Mareșalului către țărani).
Menționăm volumele anticomuniste interzise, unele fiind relatări ale unor călătorii în Uniunea Sovietică, în spatele Armatei Române: Traian Horia (Din raiul bolșevic), Dimitrie Iov (Gospodarul din Orhei), Grondiș (Basarabia), Suster (Bolșevismul rusesc), P. Mihăilescu (România în calea Imperialismului rusesc), T. Ardeleanu (Războiul de apărare) etc. Cei care au scris astfel de cărți au avut mult de suferit în timpul comunismului, fiind pasibili de zeci de ani de închisoare. Cele mai multe titluri retrase fuseseră publicate de către Editura Ministerului Propagandei, dar și altele au fost vizate, precum cele apărute la Editura Cugetarea (Dem. I. Rădulescu, Războiul nostru sfînt, Paschia, Misterele Odesei) și mai multe volume de Mussolini. De la Editura Cartea Românească erau retrase cărțile lui Nestea Vasile (Transnistria), Mihail Maior (Rătăciri bolșevice), Rahmanova Alja (Nimicirea familiei în statul sovietic – traducere) sau foarte interesanta lucrare a lui Ghișa S. (Luptele românilor cu bolșevicii în Siberia, 1918-1920). Editura Univers avea și ea multe titluri supuse cenzurii, unele în mod explicabil căci făceau propagandă regimului nazist, cu care România se afla în plin război, precum Botîrlă Alexandru, Pagini de război (posibil să fi fost jurnalul unui combatant pe frontul de est), Horia Filip (Tineretul hitlerist, factor al biruinței), altele antisemite, precum cea scrisă de Elena Protopopescu (Originea și aspectele problemei evreiești). Unele par a fi jurnale de călătorie, precum Popescu Dan (Ce am văzut în țările baltice), Mardare Valeriu (Pe urmele bolșevismului) etc. Editura Curentul a lui Nichifor Crainic publicase mai multe albume interzise acum (Soldați și doctrine în războiul contra Rusiei Sovietice, toate almanahurile Curentul, 1940-44) sau cartea lui Romulus Cioflec, Pe urmele Basarabiei. Nu era uitat nici Constantin Virgil Gheorghiu cu cele trei cărți de reportaje de pe frontul de est (Ard malurile Nistrului, A luptat în Crimeea sau Cu submarinul Delfinul la asediul Sevastopolului). Ulterior se revenea și la această listă și se adăugau publicații în germană și maghiară, care trebuiau inventariate și eliminate, căci ar fi avut un conținut ostil Aliaților. Se încerca resuscitarea maghiarofobiei care se spera să ia locul rusofobiei românilor, acum strict interzisă și înlocuită cu o fraternitate delirantă, dar de pe poziții inferioare (fratele de la Răsărit era fratele mai mare care arăta Calea).
Era clar că autoritățile județene din Prahova nu cunoșteau unde se afla toată această literatură, de aceea se adresau pretorilor din plase. Nu aveau idee pentru că, pînă în august 1944, cenzura nu era atît de strictă, cea antonesciană rezumîndu-se la publicațiile legionare, după cum o arată documentele de arhivă. Cel mai simplu răspundea Pretura Plasei Slănic, care declara că pe raza plasei nu existau tipografii sau librării sau chioșcuri și nici nu reperase literatură în limbile germană sau maghiară. Interesant este că și Fabrica de Textile „Dorobanțul“ din Ploiești își verificase biblioteca, trimițînd Prefecturii cărțile neconforme găsite, inclusiv volumul unui anume M. Eliade despre Salazar (este vorba despre Salazar și revoluția în Portugalia, apărut în 1942, volum scris în timp ce Mircea Eliade lucra la Legația României de la Lisabona). Cîmpina nu se putea încadra în termenul solicitat de prefect, dar trimitea la Ploiești catalogul cărților interzise care se regăseau în biblioteca Primăriei, catalogul cu cărțile în limba germană aflate în biblioteca Liceului de fete și cele în limba germană care se aflau în Librăria Cartea Românească, celebră în epocă pe plan local, aparținînd fiicelor lui Ion Crăciun, care murise între timp. Primăria nu știa ce cuprindea fondul bibliografic aflat în cadrul bibliotecii Liceului „Dimitrie Barbu Știrbei“, al bibliotecii „Dr. C.I. Istrati“ (fost primar al Bucureștiului) și a Societății Electrice „Concordia“, pentru că acestea erau în curs de reorganizare, probabil ca urmare a efectelor bombardamentelor anglo-americane din anul precedent. Daniel Alin Ciupala a fost martor ocular la epurările ulterioare ale bibliotecilor din Cîmpina. „În fiecare sală la Școala de băieți nr. 1 se aflau dulapuri imense, pînă în tavan, cu cărțile donate de dr. C.I. Istrati pentru a se edifica o bibliotecă orășenească. Îmi aduc aminte de o scenă teribilă, pe care nu o pot uita: suite pe scări, cele patru doamne învățătoare, Florica Alanchi, doamna Răvoianu, doamna Botez și doamna Georgescu, cu liste în mînă, scoteau de pe rafturi și aruncau pe podea sute de cărți. S-au strîns aproximativ două vagoane, parcate pe o line a fostei Gări Cîmpinița. Un împătimit iubitor de carte și literatură, profesorul și avocatul Radu Niculescu, s-a dus cu doi saci de maculatură și le-a oferit un bacșiș paznicilor, care l-au lăsat să golească sacii în vagon și să-și aleagă cărți. Ce cărți minunate erau trimise la topit! Era de ajuns să aibă inscripționat pe copertă numele Editurii Fundațiilor Regale.”
Se dorea ca și orchestrele din localurile publice, care erau particulare, să nu mai interpreteze cîntece care ar fi dăunat relațiilor cu Uniunea Sovietică („arii cunoscute ca fasciste sau legate de acțiunea nefastă a regimului antonescian”). Se ordona de către Guvern ca aceia care încălcau această dispoziție să fie deferiți Justiției, pentru sabotarea sacrosanctei Convenții de Armistițiu. Se dădea exemplul restaurantului „Oltenia“, din stațiunea Carmen Sylva (actuala Eforie Sud) unde se cîntase „Am mutat o piatră de hotar”, compus și interpretat de Gică Petrescu. Cîntecul fusese compus în anul 1942, cu referire directă la eliberarea teritoriilor pierdute în vara anului 1940. Încă din 1945, atenția noilor autorități s-a îndreptat către denumirile străzilor, localurilor, piețelor publice „care poartă nume ce amintesc tristele vremuri ale reacțiunii, ce nu pot fi admise de spiritul vremurilor noui, altele înfățișează ura, crima și întregul cortegiu de suferinți al clasei muncitoare”. Autoritățile județene erau obligate să înceapă înlăturarea acestor denumiri, vechile plăcuțe trebuind imperativ schimbate cu alte nume care urmau să corespundă „ideilor de libertate și democrație”. Era doar începutul ștergerii memoriei vechii Românii și al instaurării celei mai dure dictaturi cunoscute de poporul român în îndelungata sa istorie.
Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Liber în Europa (Editura Vremea, 2021).
Foto: wikimedia commons
