Nici nu ştiam că această insulă există. Fireşte că mitul lui Icar îmi era cunoscut, dar nu mi-am imaginat că, undeva în Marea Egee, există cu adevărat o insulă în apropierea căreia se crede că temerarul, nechibzuitul, vanitosul Icar s-ar fi prăbuşit, lăsînd în urmă nu un izvor, precum meşterul Mînăstirii Argeşului, avatarul său muntean din balada românească, ci o stîncă la cîţiva zeci de metri de ţărm.

Imaginarul icarian te însoţeşte încă de pe aeroportul din Atena, unde pe panouri luminoase citeşti sloganuri precum „Wings. For those who dare“. Asta după ce, în timpul zborului, dacă îţi place poezia şi vrei să intri cu adevărat în spiritul locului, citeşti toate poemele cu Icar pe care le-ai adunat de pe Internet cu cîteva seri în urmă. Şi sînt, din fericire, nenumărate, de la W.B. Yeats şi William Carlos Williams la Anne Sexton şi Carol Ann Duffy. Astfel că, odată ajuns în micul aeroport din Icaria, asemănător autogării cochete a unui oraş de munte românesc, ai deja o senzaţie de familiaritate, ca şi cum Icar ar fi fost un fel de strămoş de-ai tăi.

Vinuri şi izvoare

Prima impresie însă nu e tocmai grozavă. Sînt luat cu maşina de un tînăr care-mi povesteşte că deţine o patiserie, o mică afacere de familie, chiar în Therma, orăşelul de pe coasta Mării Egee, unde urmează să-mi petrec următoarele trei zile, dar drumul este prăfos, peisajul stîncos, iar vegetaţia pitică şi uscată. Therma însă se deschide spre mare ca o scoică imensă din mijlocul unei păduri. Drumul în pantă şi plin de curbe, printre colinele împădurite, pînă la plaja din mijlocul orăşelului îţi lasă senzaţia că ai coborît pe scena unui amfiteatru la malul mării al cărui public se află ascuns în casele albe, care urcă în trepte pe stînci în sus, în hotelurile, cafenelele şi în restaurantele cu terase sub măslinii din micul golf, unde se leagănă ancorate cîteva ambarcaţiuni.

Într-o parte a golfului se deschide o cavernă în care curg izvoarele termale subterane, orăşelul fiind faimos încă din antichitate pentru apele minerale fierbinţi (uneori depăşesc 52 de grade Celsius), care conţin cea mai mare concentraţie de radon din Grecia, numărîndu-se printre cele mai radioactive din lume (cele cu toxicitate ridicată sînt însă închise). Dacă, la noi, izvoarele termale au numere, la greci au nume: Apollon, Artemis, Kratsa, Spilaion sau Asclepios.

Cel mai mare şi mai vechi hotel din Therma, amplasat chiar la malul mării, este abandonat de foarte multă vreme. Umezeala, sarea, soarele şi vînturile conferă zidurilor, feroneriei balcoanelor şi tocăriei de lemn cu vopseaua scorojită o patină şi un aer decadent, ceea ce dă o notă nostalgică peisajului. Nu e singurul element decadent al orăşelului, care nu seamănă cu ceea ce ai mai văzut pe alte insule greceşti. De altfel, Icaria este cunoscută pentru apele sale termale şi pentru longevitatea locuitorilor săi (o treime sînt nonagenari), nu pentru turismul de loisir.

Mă cazez în retro-cochetul Hotel Marina, chiar la parter, într-o cameră a cărei uşă de sticlă dă în aleea de deasupra golfului, dincolo de care se vede silueta Insulei Fourni. Mobilierul şi gresia vintage întreţin senzaţia că urmează să-ţi petreci cîteva zile într-un loc mai degrabă întors înspre trecut, acompaniat de foşnetul mării, departe de zgomotul şi poleiala prezentului. Oricum, tot ce-mi doresc pentru următoarele trei zile este să mă plimb pe nesfîrşitele poteci pietroase de pe coastă, să-mi las corpul să plutească în voie în apa sărată a Egeei şi în bazinele fierbinţi ale izvoarelor termale, să citesc The Greek Islands de Lawreence Durrell şi Suflet elen, o antologie de nuvele greceşti cumpărată pe o nimica toată dintr-un anticariat din Bucureşti. Şi să beau vinurile insulei, Icaria fiind cunoscută şi drept locul de naştere al lui Dionysos. Evident, n-am făcut numai asta.

Naiade, vînturi şi piraţi

În schimb, am luat autobuzul şi m-am plimbat pe coasta sudică a insulei, oprindu-mă unde mi se făcea foame, sete sau poftă de baie. Oraşul Agios Kirikos, aflat doar la cîţiva kilometri de Therma, este capitala insulei şi aici găseşti, pe lîngă restaurante, taverne şi magazine de suveniruri (de unde-ţi poți cumpăra fylaki, sacoşa tradiţională icariotă), şi un splendid muzeu arheologic, unde afli cam tot ce trebuie să ştii despre antichitatea Icariei: nelocuită pînă în anul 7000 î.Chr. cînd a început să fie populată de pelasgienii din neolitic, primele aşezări greceşti datează din jurul anului 750 î.Chr., insula devenind parte din Imperiul lui Polycrate, primele băi fiind amenajate însă de romani, cei dintîi care le-au apreciat cu adevărat, după ce o parte din vechiul oraş Thermei s-a prăbuşit în mare din cauza unor ample eroziuni (la est de actualul Therma, pe coastă, încă se mai văd ruinele vechiului aşezămînt balnear Halasmena Therma).

Tot aici, la muzeu, am aflat şi o splendidă legendă despre Anemotafia. Conform mitologiei, Aeol, zeul vîntului, a închis cîteva vînturi într-o piele de capră pe care i-a oferit-o lui Ulise, astfel încît acesta să poată naviga înapoi spre Ithaca, unde îl aştepta Penelopa. Cunoscută încă din antichitate pentru vînturile sale violente (numele vechi al insulei era Anemoessa, însemnînd Vîntoasa), în timp a apărut un obicei numit Anemotafia, care se desfăşoară astfel: în două sate din munţi, Negia şi Monokambi, în partea de est a insulei, unde vînturile puternice au sculptat în forme bizare stîncile de cuarț, bătrînii se adună într-un moment anume al anului şi îngroapă un ulcior prin orificiile căruia lasă în prealabil să intre vîntul. După ce îngroapă ulciorul plin cu vînt, oamenii acoperă locul cu pietre grele de cuarț, în timp ce rostesc incantaţii. Nu e singurul obicei al insulei, dar este, în mod cert, mai silenţios şi mai misterios decît festinurile numite panigyria, în timpul cărora se mănîncă, se bea vin şi se dansează pînă în zori pe muzică lăutărească celebrînd dragostea, prietenia şi omenia.

Ca pe orice altă insulă grecească, şi în Icaria poţi vizita muzee de istorie, arheologie şi folclor în sate cu biserici şi mănăstiri ortodoxe, palate bizantine, castele şi temple în ruine (nu multe, totuşi, şi, oricum, nu atît de faimoase) în locuri precum Nas, locul de naştere al naiadelor, important port al antichităţii, unde navigatorii aduceau jertfe protectoarei Artemis, în Oinoe, prima capitală a insulei, în Perdiki, Lefkada, Arethusa, Theoskepasti, Katafygi sau în Kambos, satul de pe coasta de nord unde se află cea mai veche biserică de pe insulă şi ruinele unui palat bizantin, ori în Rahes, satul ai cărui trei sute de localnici vorbesc dialectul homeric şi au bunul obicei să se trezească la amiază şi să stea la vin şi la poveşti pînă spre dimineaţă.

Despre toate aceste locuri afli din poveştile localnicilor sau din broşuri disponibile peste tot şi, dacă aş fi avut la dispoziţie mai mult de trei zile, aş fi închiriat o bicicletă şi aş fi făcut turul insulei, oprindu-mă în toate aceste sate. În schimb, am ales să nu merg la Vaoni să văd cu ochii mei stînca-mormînt a lui Icar, ci m-am îndreptat spre Faros, pentru a vedea Drakanon, anticul punct de observaţie, un turn rotund, gol pe dinăuntru, dar bine restaurat, aflat în cel mai nord-estic punct al insulei, într-o arie naturală protejată, de unde vezi cel mai bine insula vecină Fourni, cunoscută pentru faptul că vreme de secole a fost insula preferată de piraţi pentru a-şi ascunde comorile.

Natura vs turism

Cînd mi s-a făcut foame, am coborît în sat, unde m-am oprit la Evon’s, un hotel-restaurant care mi-a atras atenţia şi care s-a dovedit a fi condus chiar de Evon, un tip venit pe insulă tocmai din Australia, pe urmele bunicilor săi, stabilit aici de ceva vreme împreună cu partenerul lui. Evon mi-a oferit o plăcintă cu brînză de capră şi m-a lăsat să aleg dintre berile locale: lager-ul Wings („The Icarian Spirit“) şi Ikariotissa, un ale artizanal („Făcută aici cu apă din Icaria, recunoscută drept insula longevităţii, berea îşi datorează numele tradiţiei matriarhatului insulei noastre. Să bem pentru longevitate!“, scrie pe etichetă). Am ales-o pe Ikariotissa şi Evon mi-a povestit cîte ceva despre cum vede el dezvoltarea acestei insule deocamdată prea puţin turistică. Din cauza relativei inaccesibilităţi, a lipsei de arhitectură fotogenică şi de peisaj spectaculos, Icaria nu e tocmai o perlă, e doar o scoică a Egeei, dar trebuie protejată de turismul de masă care ar putea polua şi distruge ariile naturale, deopotrivă zonele împădurite şi plajele. Evon Plakidas e un om al timpului său: se ocupă să pună pe picioare proiecte care să conserve natura şi e suficient să-ţi arunci un ochi în jur şi să observi recipientele de colectare a plasticului şi a bateriilor.

În timp ce sorb ultimele guri din Ikariotissa, privesc rafturile bibliotecii şi îţi dai seama ce fel de oameni vin să stea în hotelul lui: cărţi scrise de autori de bestseller-uri precum Dan Brown, Stieg Larsson, Peter Robinson, Daniel Silva, Jonathan Kellerman sau altfel adorabila Nora Roberts, dar şi de scriitori din canonul greu al literaturii, precum Czeslaw Milosz (plus mulţi autori polonezi necunoscuţi mie), Ian McEwan, Chimamanda Ngozi Adichie, Jonathan Safran Foer sau David Foster Wallace, taman cu Infinite Jest.

La Evon tocmai se cazase un jurnalist neerlandez, care s-a oferit să ne conducă pe amîndoi cu maşina în Iero, locul unde se află peştera lui Dionysos şi cîteva izvoare termale ale căror bazine au fost amenajate, printre stînci, chiar la marginea mării. În bazinul în care se scurge printre stînci, izvorul termal are peste 40 de grade, pe cînd apa mării, adusă de valuri în bazin tot printre stînci, este rece. Locul este amenajat minimal, iar peisajul din jur, cu tufişurile, mărăcinii şi copacii crescuţi pe coastă în sus, este aproape sălbatic, în timp ce soarele coboară tot mai mult în mare. Tocmai această naturaleţe sălbatică, unde intervenţia omului este minimală, conferă identitate insulei, al cărei sezon turistic durează din mai pînă în noiembrie. Mi-ar părea rău şi mie, ca şi lui Evon, ca toate acestea să fie transformate radical de turismul agresiv. (În paranteză fie spus, în 2018 numărul turiştilor care au vizitat Grecia a atins maximumul istoric: 32 de milioane de oameni, de trei ori mai mult decît populaţia ţării. Eseistul Nikos Dimou, care scrie în cartea lui de aforisme Despre nefericirea de a fi grec: „Sîntem una dintre puţinele ţări care au mai mulţi emigranţi şi refugiaţi decît locuitori“, i-ar putea adăuga acum şi pe turişti. Altfel, turismul produce momentan 18% din PIB-ul ţării, unul din cinci eleni lucrînd în industrie.)

Stînca Roşie

Deocamdată, farmecul acestei insule prelungi şi abrupte vine tocmai din faptul că şi-a păstrat naturaleţea, chiar dacă una primitivă, motiv pentru care este supranumită şi „paradisul alternativ“. Nu de aceeaşi părere era însă Lawrence Durrell cînd dedica Icariei, în cartea sa din anii ’50, doar aceste rînduri: „Nespectaculoasă şi cu teren accidentat, Icaria are aerul unei insule lăsate de izbelişte, ca şi cum n-ar fi fost niciodată iubită de locuitorii ei. E de înţeles: nu suferă comparaţie cu magneticele ei vecine şi, pe lîngă asta, se întinde ciudat de-a latul canalului, ca şi cum ar fi intenţionat să-l blocheze. Tot ce obţine prin amplasarea ei este interferenţa curenţilor de la nord la sud, lucru care nu-i încîntă pe navigatori. Impresia de dezordine şi clătinare este sporită de vizita la ţărm – drumurile pare c-au fost trasate de un poştaş beat. Există pe acolo şi nişte izvoare termale, dar nu se bucură de cine ştie ce renume. Să scrii mai mult despre Icaria ar fi ca şi cum ai încerca să scrii «Tatăl nostru» pe o monedă“. Descrierea lui Durrell pare astăzi nedreaptă fie şi pentru că izvoarele termale sărate şi radioactive ale Icariei şi-au dovedit între timp ample efecte terapeutice, vindecînd numeroase afecţiuni reumatologice şi ortopedice, dermatologice, ginecologice şi respiratorii, plus gută. Nu cred că Durrell avea gută.

Amplasată între „magneticele ei vecine“ Samos şi Mykonos, în climat mediteranean, mică şi îngustă (doar 164 kilometri de coastă şi 8.300 de locuitori), bătută de vînturi şi cu relief muntos (lanţul Aetheras o străbate de la un capăt la altul, vîrful cel mai înalt atingînd puţin peste o mie de metri altitudine), Icaria este, într-adevăr, o insulă aspră, dar fertilă: are rîuri, este plină de livezi de măslini şi de pomi fructiferi şi, mai ales, de podgorii din care se produce un vin roşu foarte puternic. O mare întindere de coastă din partea sudică este pustie, are faleze abrupte, bolovănoase, acoperite de tufişuri şi arbuşti, în general uscaţi, dar frumos coloraţi. În partea de nord şi de vest însă, unde vegetaţia tropicală este mai abundentă, se întind kilometri întregi de şosea montană care şerpuieşte, ca desenată „de un poştaş beat“, prin păduri de pini şi stejari vechi de sute de ani, populate de jderi şi capre, pe coaste se află nenumărate plaje micuţe şi sate de pescari (printre care şi Aris, al cărui nume îl poartă nepoţelul meu preferat), iar în Armenistis, cea mai mare staţiune a insulei, şi portul Evdilos, cealaltă capitală istorică, găseşti pensiuni şi taverne ca oriunde altundeva.

Despre longevivii icarioţi se mai spune că sînt şi oameni foarte independenţi. Timp de cinci luni în anul 1912, după alungarea garnizoanei turceşti care-i asigura vasalitatea faţă de Imperiul Otoman, a fost chiar republică independentă, cu steag, imn, monedă şi timbru proprii, ba deţinea chiar şi un vas de luptă. De altfel, în istoria insulei se găsesc destule episoade care depun mărturie pentru nesupunerea icarioţilor aflaţi, la propriu, în calea tuturor vînturilor istorice, de la romani, prin otomani şi piraţi, pînă la nazişti şi naţionaliştii greci. Cîndva în Evul Mediu, icarioţii l‑au spînzurat pe colectorul de taxe turc şi vreme de cîteva secole au fost lăsaţi în pace. Pentru a se apăra de atacurile piraţilor, icarioţii şi-au construit casele în pădure, folosind lespezi de piatră ca acoperiş pentru camuflaj, şi şi-au distrus porturile, ceea ce a redus contactul cu străinii şi cu ceilalţi insulari din Marea Egee. Au trăit secole în şir doar cu carne şi cu brînză de capră şi de oaie, cu măsline şi cu vin cu care nu făceau comerţ, ci îl îngropau în pămînt în ulcioare mari de lut, pentru a-l proteja de piraţi şi de colectorii de taxe. În epoca modernă, în timpul războiului civil grec (1946-1949) dintre naţionalişti şi comunişti, insula a fost folosită ca loc de exil pentru 13.000 de disidenţi comunişti, motiv pentru care şi-a atras numele de Stînca Roşie, iar o bună parte dintre actualii locuitori încă au simpatii de stînga.

Nostalgia poeziei

Serile mi le petreceam, înainte să cobor la tavernele din golf pentru măsline şi vin, pe coastele abrupte de lîngă Therma privind cum soarele, în timp ce apunea pe partea cealaltă a insulei, schimba culorile oferind un contrast adînc peisajului: stîncile deveneau gri, marea bleumarin, iar crestele muntoase ale Insulei Fourni de vizavi se albeau pe măsură ce reflectau ultimele raze.

În seara de dinaintea plecării, Marina, afabila mea gazdă, m-a invitat la o cină împreună cu cîţiva dintre prietenii ei din Therma care aveau şi ei mici afaceri de familie. Aşa am cunoscut un domn din Agios Kirikos care, în anii ’70, urmase cursurile Facultăţii de Educaţie Fizică în Bucureşti, încă mai vorbea puţin româneşte şi păstra o caldă amintire Parîngului, ai cărui munţi îi bătuse în lung și-n lat. Dar încă şi mai surprinzătoare a fost întîlnirea cu o doamnă elegantă şi adorabilă pe nume Voula Manolarou care, aflînd că sînt scriitor, a insistat să mă invite a doua zi dimineaţă, ziua plecării mele de pe insulă, la micul dejun în grădina pensiunii ei, situată pe stînci, deasupra micului golf din Therma: „Nu poţi pleca de pe insulă fără s-o cunoşti pe Paula. Şi ea scrie poezie“.

A doua zi dimineaţă urcam treptele de piatră spre Agriolykos, pensiunea a cărei grădină cu măslini, ridicată deasupra coastei ca o mică fortăreaţă, primea toată lumina răsăritului. M-a primit chiar Voula, care mai întîi mi-a făcut turul pensiunii ei, plină de cărţi, desene, picturi şi artefacte, vorbindu-mi despre Vangelis Rinas, pictorul insulei, şi despre alţi artişti care-i călcau pragul, înainte de a ieşi în grădina scăldată în soare pentru a ne delecta cu pîine prăjită, miere, brînză şi cafea.

Oricît de mari mi-ar fi fost aşteptările, urmau să-mi fie depăşite oricum. Căci care erau şansele ca, pe o insulă mică şi dispreţuită de Durrell, să o întîlnesc la micul dejun chiar pe Paula Meehan, cea distinsă cu titlul de „Profesoara de Poezie a Irlandei“, care venea în Icaria de două ori pe an pentru că numai aici, unde se prăbuşise Icar, găsea inspiraţie să scrie? Împreună cu Theo Dorgan, soţul ei, de asemenea poet, ne‑am întins la poveşti atît de mult (m‑au întrebat, printre altele, despre Mihai Ursachi, regretatul poet ieşean pe care-l cunoscuseră în urmă cu mulţi ani la un festival de poezie), încît minunata Voula s-a oferit, cu o plăcere încă şi mai mare decît generozitatea ei, să mă conducă cu maşina pe partea cealaltă a insulei, la Evdilos, de unde urma să iau feribotul. Regretam că plec dintr-un motiv în plus.

În maşina Voulei, pe drumul care rula la înălţimea muntelui pe coasta de nord, ţineam în braţe cărţile Paulei şi ale lui Theo primite cadou la micul dejun, şi priveam marea cu gîndul la poemul „Marea de dimineaţă“ al lui Kavafis, scris în îndepărtatul an 1915: „Să mă opresc aicea. S-admir şi eu natura, o clipă. / Culorile albastre-ale mării, dimineaţa, / cerul fără nor, ţărmul gălbui; şi toate / scăldate în lumină din plin, cu măreţie. // Să mă opresc aicea. Şi să-mi închipui că privesc peisajul / (căci l-am zărit o clipă, adineauri, acolo poposind), / să nu văd iar, şi-aicea, doar propriile-mi himere, / amintirile mele, fantasme voluptuoase.“ (Traducere de Elena Lazăr)

În timp ce feribotul se îndepărta greoi de ţărm, în mintea mea pluteau Icar şi naiadele, şi alte „fantasme voluptuoase“, auzeam incantaţiile Anemotafiei în dialect homeric, iar în gură simţeam gustul amărui al Ikariotissei. Dacă la venire mă minunam încă de faptul că această insulă există, la plecare aveam amintiri care-mi apăsau sufletul cu nostalgie – cuvînt care în limba greacă e format din homericul nóstos (întoarcere acasă) şi álgos (durere). Icaria în trei zile.

Foto: Marius Chivu