În 1991, doctorul britanic Anthony Daniels, cunoscut ca ziarist sub numele de Theodore Dalrymple, publica un jurnal de călătorie al anilor ’80 în cinci ţări comuniste (Coreea de Nord, Albania, Cuba, Vietnam și România), jurnal intitulat The Wilder Shores of Marx. Cartea mi-a rămas întipărită în minte și prin titlul original și incitant, dar și prin talentul autorului pe care îl cunoșteam de altfel din alte scrieri ale sale. Și dacă autorul critica lipsa de libertate specifică regimurilor totalitare, în Vietnam impresia lui contrasta cu cea referitoare la Tirana, București ori Phenian, spunînd că în Saigon/Ho Chi Minh (ca, de altfel, și în Cuba), în ciuda ponoselii și a dărăpănării generale, oamenii sînt „cel puțin vii și nu strigoi“.

Cum între timp am vizitat toate cele cinci ţări, bineînțeles că progresul înregistrat după căderea Zidului Berlinului a schimbat mult atmosfera, cu excepția notabilă a Coreei de Nord, rămasă la fel de impenetrabilă și încremenită într-o dictatură obtuză și inumană. Vietnamul de azi e o ţară săracă, cu un PIB pe cap de locuitor la jumătate din cel al României, însă cu o dezvoltare economică anuală de peste 6% și cu perspectiva de a prelua o parte din job-urile care pleacă din China din cauza creșterii costurilor forței de muncă de acolo. Ca şi acum cinci ani, am rămas în primul rînd impresionat de viteza și omniprezenţa Internetului, care în hoteluri permite descărcări la peste 4 Mb/s, precum și de lipsa cenzurii Internetului atît de supărătoare în China. Frapant e și cît de redusă e prezenţa Poliției și a Armatei pe străzile orașelor, un lucru neașteptat pentru o ţară comunistă cu un partid unic. Mi s-a explicat că, din cauza Tet-ului (Anul Nou vietnamez), mai toți au plecat să-și viziteze familiile, ceea ce mi s-a părut nostim și, probabil, adevărat.

Hanoi

Scuterele domină în continuare străzile, iar preţurile sînt accesibile mai tuturor vietnamezilor, unul nou putînd fi cumpărat cu 1.000 de dolari, cel la mîna a doua costînd vreo 250 de dolari. Vietnamezii mi s-au părut deosebit de prietenoși, dornici să te ajute și curioși să te cunoască. De exemplu, la hotelul din Hanoi în care am stat aveam nevoie de un scuter pentru a ajunge repede la teatrul de păpuși acvatic. Recepționerul a sunat, nu a găsit un scuter, după care mi-a spus: „Hai cu mine, te duc eu acolo!“. Iar pentru taxiul comandat la 4 dimineața, recepționera s-a trezit și m-a acompaniat pînă la colţ pentru a se asigura că totul e bine. Revenind la teatrul de păpuși pe apă, acesta e o specialitate pe care nu am mai întîlnit-o în nici o altă ţară. Păpușile sînt manipulate pe apă în faţa unei cortine care-i ascunde pe păpușari. Fiecare spectacol cuprinde o serie de poveşti care se referă la ocupațiile tradiționale – agricultură, pescuit, procesiuni ale nobililor etc. La sfîrşitul spectacolului, păpușarii apar de după cortină înaintînd prin apa pînă la brîu. Norocos, am avut ocazia să văd la 30 km în afara Hanoiului un spectacol de teatru tradițional Hát tuong asemănător operei chinezești, ba mai mult, am fost și invitat la masă de către una dintre protagoniste/prințese pentru a sărbători Anul Nou împreună cu cîţiva actori.

Cum vine norocul? Prima condiție e să-ți ţii ochii deschiși și să stai de vorbă cu oamenii. La Hanoi mi-am rezervat cameră la un hotel în orașul vechi foarte aproape de pitoreasca și originala linie de tren care taie orașul. În centru, linia de tren trece la mai puțin de un metru de case și vietnamezii din zonă au deschis cafenele pe ambele părţi. E un loc foarte pitoresc și prin șerpuirea liniilor, și prin graffiti-urile care împînzesc pereții, iar turiștii și cuplurile vietnameze dornice de fotografii romantice aglomerează liniile la mai toate orele zilei.

Încă din prima seară am observat o agenție de turism cu ușa întredeschisă, iar pe partea cealaltă, un tînăr și o tînără mîncînd într-o cămăruță minusculă (am aflat mai apoi că aceste accesorii de sub trei metri pătraţi, aparţinînd apartamentelor de pe partea cealaltă a șinelor, se închiriază cu 50 de dolari pe lună celor care vor să locuiască central și să economisească bani). Văzîndu-mă, au ieșit imediat să stea de vorbă cu mine și așa am aflat că tînărul cu o barbă neobișnuită pentru vietnamezi, cel puțin la vîrsta lui, e ghid, bun vorbitor de engleză, absolvent de Construcții, și că oferă un tur motorizat al orașului care duce și în suburbii. Patru ore la 26 de dolari mi s-a părut foarte rezonabil și am realizat că datorită Tet-ului (Anul Nou vietnamez), și poate și zgîrceniei ori lipsei de curiozitate a turiștilor care se concentrează asupra obiectivelor găsite pe TripAdvisor, o să beneficiez de un tur privat.

Așa că, dimineața următoare, Kevin mă aștepta cu scuterul și cu două căști în faţa hotelului. Am lăsat în plata Domnului opera, catedrala și alte obiective centrale și am mers direct spre suburbii. După fotografiile în care am juxtapus silueta orașului pe imaginea unui cimitir, am ajuns la o piață locală – evident, fără urmă de turişti –, unde Kevin a propus să luăm micul dejun. Oferta consta în rice paper (bánh tráng în vietnameză), foi pe bază de făină de orez, făină de tapioca plus sare și apă. Foile au fost extrase de sub tejghea dintr-un lighean, lipite unele peste altele, albe și cu nişte pete colorate de la mirodenii, iar vînzătoarea le-a tăiat cu o pereche de foarfeci. Bune și gustoase, mai ales cu mandarine în loc de ceai sau orice alt lichid. La cîteva minute de piață, pe o ploaie măruntă, am ochit cîteva fete îmbrăcate în robe și cu tichii asemănătoare celor purtate la ceremonia de absolvire ieșind dintr-un templu. Am sărit de pe scuter întrebîndu-le dacă n-aș putea să le fotografiez. Ce întrebare! Într-un minut am avut peste treizeci de elevi de liceu gata de poze. Poze în pragul templului, înăuntru la ghicitoare, de grup în faţa unei intrări, cu tichiile aruncate în aer, tot ce se poate improviza cu asemenea modele. Eram însă curios de ce în februarie, care nu e sfîrşitul anului şcolar, și am aflat că, în Vietnam, pozele se fac anticipat pentru a putea fi deja arătate la ceremonia de absolvire.

Phu Quoc

Sătul de cerul gri și de aerul greu respirabil din Hanoi, m-am decis să petrec cîteva zile în Phu Quoc, o insulă situată în vestul Vietnamului, în apropiere de Cambodgia, și nu am fost deloc decepționat. Chiar dacă coasta de vest e plină de hoteluri și spaţiile dintre ele încă mai au moloz sau grămezi de gunoaie, cei cîţiva kilometri de plajă pe care i-am străbătut s-au dovedit curați ca și apa, limpede și albastră. În plus, unul dintre barurile de pe plajă transmitea doar rock clasic gen The Doors, Led Zeppelin, Boston. Plaja principală se numeşte Bai Sao (Sao Beach), cîţiva kilometri de nisip asemănător zahărului pudră, cu o apă cristalină și fără hoteluri în apropiere. În buna notă de amabilitate vietnameză, taximetristul nu numai că mi-a făcut semn că vine să mă ia pe seară la ora stabilită, ba chiar a deschis portbagajul și mi-a împins în brațe o mască de apă.

În altă zi, m-am gîndit că n-ar fi o idee rea să explorez insulele din sud, așa că m-am îndreptat spre An Thoi, la extremitatea sudică a insulei. Aici, după cîteva negocieri, am convenit să închiriez o barcă pentru şase ore cu 40 de dolari, cu care să vizitez trei sau patru insule. Pe prima plajă, pe care opreau și alte bărci cu grupuri de turiști, am făcut plajă și snorkelling (cu masca pusă la dispoziție de proprietarul bărcii). A doua, însă, a fost deosebit de impresionantă. Am aruncat ancora în apropiere de nişte stînci ascuțite care ieșeau din mare la o sută de metri de țărm și, plonjînd printre ele, am descoperit o abundenţă de corali și peşti de toate culorile. Pe ultima insulă, cu cîteva bungalouri, am mîncat pește și am admirat funicularul de aproape opt kilometri care leagă Phu Quoc de Hon Thom (zisă și Pineapple Island – Insula Ananas). Insula, plină de cățelandri jucăuși, mi-a inspirat fotografia care se potrivește perfect cu titlul articolului.

Cireașa de pe tort a fost un spectacol stradal de dans al leului (thang long, care de fapt înseamnă „dragonul care se înalţă“). Cunoscătorii de chineză (chiar și cei ca mine, care abia ştiu cîteva sute de cuvinte) vor fi recunoscut că long e cuvîntul chinezesc pentru dragon. De fapt, cuvintele de proveniență chineză constituie aproximativ o treime din lexicul vietnamez, în texte formale urcînd pînă la 60% din vocabularul utilizat. Leul simbolizează noroc, sănătate și prosperitate, iar diferența dintre dansul leului și dansul dragonului e că, în cazul dansului leului, acesta e întrupat de doi protagoniști care execută și salturile coordonate pe o serie de stîlpi aliniați în pereche.

Aș mai fi rămas în Vietnam, o ţară cu oameni dintre cei mai surîzători și o destinație de vacanţă extrem de interesantă şi economică, însă mă aștepta Anul Nou tibetan la peste 3.000 de metri înălţime, în provincia Gansu. Dar asta e altă poveste.

Corneliu Cazacu este fotograf.

Foto: Corneliu Cazacu