Cei mai mulți dintre oameni sînt condamnați la uitare. Fie că e vorba de cîțiva ani – iar, în unele cazuri mai rare, zeci, sute de ani –, prea puțini au fost cei care au sfidat timpul. Mormintele celor mai mulți dintre aceia care au ridicat orașe, au susținut comunități sau pur și simplu au reprezentat o mică rotiță importantă din marele sistem au fost lăsate pradă mucegaiului, vîntului, ploilor, zăpezilor, pînă au ajuns așa cum le știm astăzi: niște pietre de pe care cu greu mai putem citi cîte ceva, nevizitate de ani, rămase drept dovadă a trecerii unui timp pierdut.

Obișnuiesc să vizitez cimitire în fiecare oraș prin care trec. Unele dintre ele par a fi parcuri în care te regăsești, asculți liniștea și-ți imaginezi poveștile acelora ce nu mai au glas. Altele par a fi muzee, iar, trecînd printre morminte, îți oprești privirea asupra epitafurilor, le citești cu interes, pronunți numele celui care odihnește acolo și te cuprinde o bucurie sub forma unui fior, de parcă l-ai fi cunoscut dinainte, iar clipa în care ai ajuns la mormîntul omului nu e decît o reîntîlnire într-un altfel de context. Nu e prietenul tău odihnindu-se acolo, dar ar fi putut fi. Și mai sînt cimitirele triste, locuri prin care nu se trece, cu ziduri înalte din vîrful cărora răsare sîrma ghimpată, cu porți nemișcate și lacăte ruginite. Cele mai multe cimitire triste sînt cele ale comunității evreiești – astăzi o comunitate aproape complet dispărută din peisajul multicultural bucovinean de odinioară. Dacă cimitirul evreiesc de la Gura Humorului din secolul al XVIII-lea a fost cuprins de iarba înaltă, avînd un destin mai puțin tragic, la Vatra Dornei au răsărit din morminte mici păduri, pietrele funerare au alunecat unele peste altele, iar cărările nici nu mai există, cimitirul fiind definitiv închis. La Cîmpulung Moldovenesc pasc oile și caprele oamenilor din zonă, fiind ferite de privirile trecătorilor printr-un zid de beton care înconjoară în cea mai mare parte cimitirul. Aici, ultima evreică, supraviețuitoare a lagărelor de concentrare din Transnistria, Rica Herling, a murit în 2016, la 103 ani. Astfel, cimitirele evreiești rămîn părăsite, pradă vegetației sălbatice, neîngrijite, închise definitiv, uitate.

Oamenii care s-au stabilit în sate și orașe, fie datorită comerțului, precum armenii și evreii, fie datorită imigrației și colonizării, precum germanii și maghiarii, au devenit, cu timpul, oameni de-ai locului. Ulterior, au murit și au fost îngropați în satele și orașele care le-au devenit „acasă”. Spiritul multicultural poate fi și azi resimțit în micile orașe bucovinene, unde clădirile evreiești se ridică în jungla de beton modernă, printre blocurile adeseori obositoare vizual și banale, poate fi resimțit în satele bucovinene ale colonizatorilor germani, unde bătrînii satului îți pot vorbi ore întregi despre cei care au plecat înapoi „în patria lor”, au fugit din fața prigoanelor ori au murit. Deși multe dintre comunitățile care-au stat la dezvoltarea satelor și orașelor au dispărut, spiritul lor a rămas tocmai în moștenirea primită: sinagogi, biserici catolice, evanghelice, simple case, drumuri de piatră și cimitire.

Unul dintre orașele care s-au dezvoltat rapid în urma anexării Bucovinei de către Imperiul Habsburgic a fost Vatra Dornei, unde s-au așezat în primii ani ai secolului al XIX-lea colonizatorii germani, constituind și dezvoltînd în timp comunitatea catolică dorneană. Mai tîrziu, spre finalul secolului al XIX-lea, în Dorna au ajuns și evreii. Ca să ne putem imagina impactul pe care l-au avut aceste două comunități asupra orașului, aflăm că la 1930, conform recensămîntului, la aproximativ 12 ani de la unirea Bucovinei cu România, peste 30% din populația Dornei era reprezentată de germanii catolici și de evrei. Mai apoi, în urma Holocaustului românesc, evreii au dispărut aproape complet. Mulți dintre ei, bătrîni, copii, femei, indiferent de vîrstă, ocupație sau sex, au fost urcați în Trenul Morții care avea ca țintă lagărele din Transnistria. Unii au murit pe drum, în urma condițiilor infernale, a lipsei apei și a hranei. Alții au murit în lagăre și foarte puțini au fost cei care au scăpat. În 2008 mai locuiau în oraș doar opt evrei. În prezent, nici un evreu nu mai trăiește la Vatra Dornei. Germanii, pe de altă parte, au fost duși înapoi în Reich în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, conform planului autorităților germane de a-i readuce în patrie. Mărturia trecerii lor pe meleagurile Dornei n-a rămas numai prin clădirile de importanță în dezvoltarea Băilor, ci și prin cimitirul catolic, un loc pe unde astăzi se mai trece, se mai aprind lumînări și se mai aduc coroane. Deși germanii au dispărut la rîndul lor, comunitatea catolică a rezistat datorită căsătoriilor mixte dintre populația băștinașă și colonizatori.

Cimitirul catolic, spre deosebire de cel evreiesc din localitate, este funcțional și îngrijit. Cele două cărări principale care traversează cimitirul dintr-un capăt în altul sînt deszăpezite constant după ninsorile mai puternice, iar în fiecare vară se cosește iarba. Aici, în „cimitirul-muzeu”, se odihnesc oamenii locului: primii colonizatori ajunși în tîrgul dornean, ctitorii Bisericii Catolice, notari, avocați, ingineri, soldați, preoți, profesori și oameni simpli.

La intrarea sudică a cimitirului, aproape de poartă, sub o cruce de metal grea și lipsită de ornamente, își duce veșnicia Maria Chrsch, președinta „societății a femeilor romano-catholice Vatra Dornei” și membră a Comitetului de inițiativă și construcție a Bisericii. Moare în 1955, după aproape nouă decenii de viață. Mormîntul ei, din căpătîiul căruia se ridică crucea scundă de care atîrnă o plăcuță subțire de metal peste care i-a fost întipărit cu litere mici numele, e bine ascuns între pietrele funerare din marmură neagră, astfel încît un simplu trecător nu va putea să-l observe.

Aproape de cărarea centrală, la cîțiva pași de capelă, două chipuri surprinse, puțin speriate și obosite, dar cu privirile blînde, ne opresc în loc. Aici și-au găsit liniștea Luise și Franz Astalosch, părinții a opt copii dintre care supraviețuiesc doar trei: Blanka, Samual și Francisc. Luise Astalosch, mama lor, îi va lăsa orfani devreme, murind în 1922, atunci cînd tînărul Francisc nu avea decît șapte ani. Viitorul părinte Francisc Astalosch va urma Școala Primară de cinci clase la Vatra Dornei, Seminarul din Iași și Seminarul Arhiepiscopal din București. Franz Astalosch moare la 1938, în timpul penultimului an de studiu al fiului său în cadrul Academiei Teologice de la București. Va fi urmărit de Securitate vreme de 18 ani din cauza unchiului său, scriitorul George Astalosch, mutat definitiv la 1971 în Franța. Nenorocul va face ca Părintele Astalosch să fie îngropat departe de părinții săi, în cimitirul catolic din Cîmpulung Moldovenesc, la sfîrșitul mileniului doi, în 1997.

Tot aproape de capelă se află un mormînt neobișnuit. Orientat spre nord, nu spre vest, privind orașul, nu răsăritul, se odihnește fostul primar pe timp de război între 1917-1918 și preot la Vatra Dornei între 1915-1929 Iulius Josef Weber. Născut la Pașcani (sau Dorohoi, după unele surse), în 1872, ca fiu al unui muncitor de la Compania de cale ferată Lemberg-Czernowitz-Jassy Eisenbahn, urmează cursurile Seminarului diecezan „Sfîntul Iosif” din Iași, unde este hirotonit preot în 1898. În anul 1911, își dă doctoratul în filosofie și teolofie la Colegiul Germanicorum Hungaricum din Roma – Universitatea Pontificală Gregoriană, moștenitoarea Colegiului Roman fondat de Ignațiu de Loyola. În urma pagubelor produse de război, se vede nevoit să cumpere, în 1921, două clopote noi pentru Biserica Catolică din localitate. La doar 57 de ani trece la cele veșnice și e îngropat în cimitirul catolic dornean.

Eduard von Bayersfeld-Bayer, notarul cezaro-crăiesc al comunității catolice de la Vatra Dornei și casierul Comitetului de construcție a Bisericii Catolice, și-a găsit liniștea veșnică aici, în cimitirul de la poalele munților. La nivel local, a reprezentat unul dintre cele mai importante personaje în apariția unei sucursale parohiale independente față de parohia de la Iacobeni, o localitate la 12 kilometri de Dorna, dar și în construcția Bisericii Jubiliare Împăratul Franz Joseph I, actual numită „Schimbarea la Față a lui Iisus”, o adevărată capodoperă arhitecturală, ridicată după ani de luptă și strîngeri de fonduri, atît de la oamenii de rînd, cît și de la înalte personalități, precum Johann al II-lea, principe al Liechtenstein-ului vreme de 71 de ani, și Arhiducele Eugen Ferdinand de Austria-Teschen, ultimul Mare Maestru al Cavalerilor Teutoni din dinastia de Habsburg. Notarul Eduard von Bayersfeld-Bayer moare la 11 aprilie 1905, cu patru luni înainte de sfințirea bisericii – 6 august, același an. După un veac, mormîntul lui a căzut pradă mucegaiului, doar marmura neagră pe care îi este trecut numele a rezistat. Acolo unde ar fi trebuit să fie fotografia lui n-a rămas decît un spațiu gol care ne lasă nouă, trecătorilor, libertatea de a ni-l imagina.

Michel și Karolina Pop sînt îngropați, de asemenea, în micul cimitir catolic de provincie. Personaje importante în comunitatea locală, Karolina Pop, alături de familia sa, a donat primul clopot al viitoarei biserici, pe cînd Michel Pop a fost cenzor al Comitetului de construcție, donînd 100 de florini în anul 1900. Tot atunci, Michel Pop moare, ca anul imediat următor și soția sa, Karolina, să-i urmeze drumul veșniciei, fără să mai apuce vreunul dintre ei sfințirea clopotului și finalizarea lucrărilor Bisericii, la 1905.

Aici, în cimitirul oamenilor locului, zac eroi (căci eroul este erou în ochii celui pentru care se luptă), precum Maxsa Iler, soldat austriac mort la 25 de ani în Primul Război Mondial, și Alexandru Pedimonte, student român căzut pe Tisa la 24 de ani în cel de-al Doilea Război Mondial, în 1944. În cimitirul oamenilor locului există poezie. Pe spatele pietrei funerare a răposatului Reuți Victor, soția i-a scris următoarele rînduri: Unde ești? Te-aud mereu la geam / Cum vii tiptil cu pasul tău ușor / Cu degetul cum bați încetișor / Tresar… mă scol… alerg, nimic! / Doar măru-și scutură sfios un ram. O poezie care se recită singură, într-un colț îndepărtat al minții, unde oamenii locului sînt încă printre noi, vii, tineri și pregătiți să ridice un tîrg dintr-un sat, un oraș dintr-un tîrg…

Ionuț-Tiberiu Balan este student al Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Litere, Departamentul Jurnalism.

Foto: wikimedia commons