Cîte bordeie, atîtea Japonii

Sabina YAMAMOTO
Publicat în Dilema Veche nr. 929 din 27 ianuarie – 2 februarie 2022
Cîte bordeie, atîtea Japonii jpeg

Cînd m-am apucat să scriu textul ăsta mi-am dat seama că despre Japonia s-a tot scris. De la Pleșu la Tocilescu. Și atunci, ce aș avea eu nou de spus? Și-am stat în fața calculatorului și n-am știut cu ce să încep. N-am avut norocul să ajung aici ca studentă, să învăț limba într-o universitate, nici n-am fost îndrăgostită de manga ca să mă atragă Tokyo-ul cu Akihabara, paradisul otaku. Apropierea mea de țara asta s-a întîmplat fără să o cer, aproape fără să-mi dau seama. Japonia a venit la mine.

Maria a fost întotdeauna copilul model, silitor și ascultător. Îmi amintesc de atîtea ori cum era pusă pe piedestal și dată ca exemplu de mama, tata, bunici și rude. Eu eram oaia neagră a familiei, la propriu. Ea blondă, eu brunetă, cu ochii negri și pielea măslinie. A început să învețe engleza din grădiniță și a continuat mai departe, prin liceu, cu japoneza. Ajunsă în Hiroshima, s-a îndrăgostit de Koji pe care l-a adus acasă. Dintr-o dată a trebuit să o împart pe soră-mea cu altcineva. Nu mi-a plăcut treaba asta, dar nu prea am avut de ales. Koji nu vorbea engleza și nici eu la vîrsta aia, ne înțelegeam prin semne. Mi-a adus însă niște cadouri super-mișto, niște jucării japoneze: daruma otoshi (joc tradițional japonez format din cinci cercuri din lemn), kendama, koma (titirez) și multe dulciuri cum nu mai văzusem niciodată. Înainte de revoluție nu știam mai mult despre guma de mestecat din colțul străzii, și aia cu noroc, dacă după ce o băgai în gură se făcea gumă sau se fărîmița și înghițeai un praf dulce.

După cîțiva ani, am ajuns eu la ei acasă. A fost prima mea călătorie în afara țării și din momentul în care am lăsat-o pe mama în spatele ghișeelor de control al pașapoartelor, mi s-a părut că sînt într-o altă lume. Au fost foarte multe „prima“, „primul“ în acea vară. Prima oară călătorind singură, și hei, pînă unde? Japonia? Prima oară în avion, prima oară în Tokyo, primul meu sushi, prima oară în Disneyland, primul bento, dar hai să nu mă grăbesc și să le iau pe rînd.

Prima întîlnire cu un alt japonez a fost în avion, în drum spre Osaka. Stătea la margine, eu la fereastră, locul din mijloc liber. N-a vorbit, nu s-a mișcat tot drumul. A citit o carte cap-coadă fără să se atingă de altceva. Deși zbor lung, n-a încercat să folosească locul dintre noi și, de jenă, nici eu. Mi-am pus muzică, filme, m-am jucat, mi-am pierdut răbdarea, am dormit, iar am ascultat muzică, m-am plimbat prin avion, ce naiba să faci în 11 ore de zbor?

Pe aeroportul Kansai, Maria m-a așteptat împreună cu Koji. Mulți vor spune că le-a mirosit a sărat, a shoyu (sos de soia), așa cum le miroase a kimchi cînd ajung în Coreea de Sud. Mie nu mi-a mirosit a nimic culinar. Era mai degrabă un miros de nou, deși nu era proaspăt construit. Vedeam pentru prima oară un aeroport atît de alb, luminos și curat. La fel a fost și autostrada pe care Koji a condus pînă la ei acasă. Nici o groapă, nici un gunoi, liniile de pe asfalt erau albe clar definite. În drum, ne-am oprit de cîteva ori, ba de sete, ba de foame. Konbini-urile au devenit pe loc magazinele mele preferate. La fel ca triunghiurile de orez și tot soiul de jeleuri moi sau tari, gume de mestecat, senbei (biscuiți de orez) și, cireașa de pe tort, Fanta cu gust de struguri. Îmi amintesc și acum cu cîtă poftă dădeam pe gît cîte-o sticlă.

Acasă la ei era, de fapt, acasă la socri. O casă tradițională, veche de peste 100 de ani. Acoperișul curbat și alungit. Interiorul cu uși glisante cu panouri translucide din hîrtie de orez. Camerele cu pardoseală tatami, cu foarte puțină mobilă. Grădina japoneză din partea laterală a casei, cu bonsai și un mic iaz. Baia, cu un sistem de încălzire a apei la fel de vechi, un fel de boiler pe lemne. Bucătăria, oh, bucătăria atît de intimă, cu bucăți din personalitatea stăpînei casei peste tot. De la pungile de plastic îngrămădite în colțuri, cutiile de carton, cratițe pe aragaz aburind și clocotind, mirosul dulce sărat de sos de soia și mirin, legume proaspăt culese din grădina din spatele casei, aruncate lîngă chiuvetă, încă pline de pămînt, cutii frigorifice cu pești mici și mari, și ăia proaspăt pescuiți de tata-socru, cel mai bun pui prăjit – karaage –, pahare cu sake, cutii de bere, la membrii familiei veseli, zgomotoși, fericiți, care m-au cucerit din prima. Toată dezordinea, hărmălaia de acolo, bucuria cu care oamenii aceia, despre care nu știam mai nimic, m-au primit în familie sînt amintiri adînc întipărite în minte și cele mai puternice senzații cînd îmi amintesc despre primul contact cu Japonia. Totul a fost atît de diferit, n-am avut timp să diger prea mult și am luat totul cu guri mari, pe nemestecate.

Mi-am petrecut multe dimineți în locul ăsta, cînd toți plecau de acasă și se lăsa liniștea peste casă. Se mai auzea zumzetul cicadelor și ventilatorul de lîngă mine. Îmi scoteam caietele cumpărate de Maria și încercam să imit semnele acelea ciudate din alfabetul hiragana. După-amieze umblînd pe cărările de lîngă pădurea de bambuși, privind lanurile de orez și broaștele orăcăind. Crescută în București, cu aproape nici un contact la țară, mă trezisem dintr-o dată într-o lume ghibliană. Seri cînd bucătăria era din nou în mrejele soacrei, ca un titirez, printre scaune, oale, boluri și farfurii.

Vara aia am fost dusă și plimbată peste tot. Am văzut Tokyo-ul care atunci mi s-a părut enorm și imposibil de descifrat. Am fost în lumea de poveste Disneyland. Osaka cu Universal Studios. Oceanul. Of, ce frumos era oceanul. Cu valurile lui albastre și apa limpede. Am fost pe crestele munților și am mîncat carne friptă pe grătar. În mall-uri, restaurante de sushi, parcuri de distracții, excursii cu cortul, plimbări cu mașina. Maria și Koji au avut grijă să îmi arate și să îmi dea totul. Și atunci, cum să nu îți placă Japonia?

După ani de zile, un pic mai coaptă și la minte și la trup, m-am întors în același loc. Acum îmi era familiar mirosul din bucătărie, rupeam două-trei cuvinte în japoneză, eram deja de-a casei. Revedeam totul cu nostalgie, dar și cu alți ochi. Așa l-am văzut și pe prietenul de familie, care obișnuia să vină serile la un pahar de bere. El a fost cel care mi-a arătat o altă Japonie, la fel de fermecătoare ca prima. Cu geacă de piele și plimbări în spatele motocicletei Harley-Davidson. Cu seri romantice la film și love-hoteluri. Cu trupa lui rock, unde mă lua la repetiții în fiecare week-end, într-o casă veche și părăsită, în munți, unde era atît de frig că mă lipeam de soba cu gaz cît ei repetau, de unde am învățat cam tot rock-ul pe care îl știu azi. Luni mai tîrziu mi-a devenit soț, iar eu, crezînd că știu totul, am revenit în Japonia cu inocența unui copil. Era un început de septembrie, umed și sufocant. După ce m-a luat de la aeroport, am mers să îi vizităm părinții. N-am să uit niciodată prima vizită la el acasă. Primul cuvînt pe care tatăl lui l-a spus cînd am intrat pe ușă a fost: Osoi! Nu știam multă japoneză, dar am înțeles. Era iritat că întîrziasem, nu eram acolo la timp, la ora stabilită. Urmat de un rest de sunete: îi ieșeau din gură ca niște baloane care se spărgeau imediat. N-a mai fost chip să înțeleg, dar nu era greu să te prinzi că nu era deloc fericit. Așezat în capul mesei, a început să arate cu degetul și să mormăie ordine către nevastă-sa, care îi aducea totul sub nas. Nimeni nu rîdea, nimeni nu vorbea, totul era atît de auster că înghețasem așezată pe tatami în plină vară. Bucățile de sashimi le-am înghițit cu noduri. Prima conversație pe care am avut-o a fost cam așa: Fumezi? Nu, nu fumez! Hm, bine! Rupeam un pachet pe zi pe atunci, dar cine să aibă curajul să îi spună? Celelalte discuții, la fel de interesante, pe care le-am avut de-a lungul anilor le pot număra pe degete.

Cu timpul, omul de lîngă mine a devenit workaholic, serile lucrînd, week-end-urile prea obosit ca să mai ieșim pe undeva. Curînd, pe motocicletă a început să se adune praful, CD-urile rock au fost închise în sertare, viața de adult căsătorit n-a mai fost la fel de fermecătoare. Familia în care intrasem era una tradiționalistă, unde totul se întîmpla așa cum hotăra stăpînul, șeful, capul familiei. Munca era totul, zecile de obiceiuri și tradiții pe care familia le ținea erau obligatorii și nu era scuzată sub nici o formă absența. Puținele zile libere pe care le aveam de sărbători erau dedicate lor, în totalitate, fără să se gîndească nimeni, măcar pentru o clipă, că poate străina din viața lor ar vrea să facă altceva. Eram primită în familie, tolerată, nu acceptată, și pentru asta trebuia să fiu recunoscătoare, fără să fac nazuri. Să fiu mîndră că le port numele, așa cum bunica lui mi-a spus într-o zi: ești o Yamamoto. Au fost ani în care Japonia n-a mai avut nimic magic. Au fost zile negre cînd mă întrebam ce caut aici, cum am ajuns și de ce. Ani în care l-am urît pe bărbatul de care mă îndrăgostisem, deopotrivă cu toată familia. Cînd totul mi se părea doar o iluzie, visul unei copile într-o zi de vară, adormită lîngă o pădure de bambuși. Și nimic nu mai avea rost. Într-o zi de martie, cam pe cînd cireșii se pregăteau să înflorească, mi-am strîns cîteva lucruri și am plecat. În 2014, m-am mutat la 932 de kilometri distanță, în Yokohama. De atunci am descoperit tot felul de Japonii, unele mai surprinzătoare ca altele. Japonia a devenit parte din mine, locul unde m-am format ca adult. Japonia a devenit acasă.

La 22 de ani de la primul contact cu Japonia, încă mai învăț cuvinte noi, cum să citesc kanji, să merg cu trenul prin Tokyo fără aplicație, să folosesc corect toate formele de politețe, să le ghicesc gîndul japonezilor din spatele formelor de politețe. De la prima vizită pînă azi, îmi plac la fel de mult, în ordine alfabetică: artificiile, bento, berea japoneză, cartoful dulce, castanele coapte, căprioarele, ceaiul verde, curățenia, Fanta cu gust de struguri, festivalurile, frunzele de arțar, Fuji-san, gheișele, grădinile japoneze, „Irasshaimase!“, izakaya (cîrciumă japoneză), karaage, karaoke, kimono, King Knu, konbini, Kyoto, Minato Mirai, Misora Hibari, oceanul, okonomiyaki, primăvara, politețea, ramen, sakura, sashimi, sushi, takoyaki, tatami, tayaki, templele, toaletele, toamna, tonkatsu, Tokyo, trenurile, triunghiurile de orez, tonomatele cu băuturi, yukata (kimonoul de vară), Zushi.

Sabina Yamamoto este co-autoarea cărții Scrisori din Cipangu, 2016.

Foto: wikimedia commons

1037 23 foto I  Cosman jpg
Valul a venit, apoi a trecut – tsunami în Maldive –
Oamenii au învățat să trăiască prezentul, fără să-și pună problema zilei de mîine.
image png
Analiza plagiatului de la vîrful Harvard
„Nu au fost constatate abateri de la standardele etice în activitatea de cercetare academică ale Harvard”
p 23 jpg
Despre prostie – sau cum am devenit inteligent
E o alegere inconștientă a ceea ce vrem să fim, dar care poate deveni conștientă datorită cunoașterii.
p 22 Barcelona WC jpg
Universul Barcelonei
Numai un prost l-ar distruge. Dar istoria este plină de alde d-ăștia.
image png
Pirgu vs. Montaigne
„Mă-nnebunesc după tot ce ţine de memorialistică: jurnale, memorii, corespondenţă, note de drum etc.”.
p 23 Andrei Scrima jpg
O întîlnire mirabilă – interviu cu filozoful și psihanalistul Virgil CIOMOȘ –
Domnul Profesor nu mi-a recomandat studii și cărți de logică și de filosofie, ci Patericul egiptean, mai întîi, și Spovedania unui pelerin rus, mai apoi.
image png
Hasdeu și regulamentul
Tot în 2023 s-au împlinit 333 de ani de la susținerea (la Universitatea din Leipzig) a primei teze de doctorat din lume dedicată jurnalismului.
image png
Casa Regală a României și palatele prefecturilor
O altă statuie a lui Ferdinand din Rezina (amplasată în 1938, sculptor Alexandru Plămădeală) a fost aruncată în Nistru de către barbarii bolșevici în 1940.
p 23 Cefalonia WC jpg
Aventuri estivale cefalonite
Încă nu am un răspuns clar. Cîți bani îmi mai trebuie pentru a termina odată Elada?
p 23 WC jpg
Librarii din vechiul București
Cum a ajuns, însă, un librar să aibă un parc botezat după numele lui, este o altă poveste, pe care, deși stau de aproape douăzeci de ani în acest cartier, am aflat-o mai tîrziu.
image png
Poze, nu vorbe!
Nu mai insist asupra faptului că, în absența cuvintelor, gîndirea conceptuală și gîndirea discursivă nu sînt posibile.
p 23 WC jpg
La Peleș – proprietari triști și administratori buni
Altfel, castelul Peleș rămîne o capodoperă a bunului gust.
p 21 Josephus Szabo, Diploma de magister philosophiae,1768 jpg
O descoperire majoră pentru istoria învățămîntului universitar din România
Era prima instituție de învățămînt superior universitar de pe teritoriul actual al țării.
p 23 Ministerul Finantelor WC jpg
Cît de mare este datoria noastră publică sau despre suveica numită România
Există deci un PIB care lucrează în favoarea bugetului nostru de stat și unul care lucrează în favoarea altora.
image png
Inspecția, acolo unde sînt îngrijiți oameni
Un timp prea scurt alocat controlului duce la concluzii superficiale.
p 21 jpg
Credință. Încredere. Clandestinitate – imagini din Dosarele Securității
Este bine să le gîndim procesual, ca instrumente care se schimbă în timpul facerii.
p 23 jpg
p 23 Metroul din Atena WC jpg
Atena, așa cum am descoperit-o eu
„Cîtă vreme avem ce povesti, nu ieșim la pensie”.
index jpeg webp
Am înnebunit de fericire – despre tristețea abisală și apeirokalia cea de toate zilele –
Mă întreb în final, cumva retoric, cine sînt mai periculoși pentru lumea în care locuim: mîrlanii sau cei care înnebunesc de fericire și tristețe, respectiv maniaco-depresivii?
p 23 jpg
Sindromul nou-născutului maculat
Dar de ce să procedăm așa cînd putem lăsa totul la îndemîna șmecherilor pe care îi invocam?
p 23 WC jpg
Paris, după douăzeci de ani și patru luni
Dar cum mereu am fost în trecere prin Paris, nostalgiile nu au fost deloc puternice și au lăsat loc curiozității de a redescoperi minunatul univers parizian.
p 19 WC jpg
Oameni capabili să devină medici
Observația privind „dezumanizarea” medicinei, îndrăzneață în urmă cu o jumătate de secol, este astăzi banală.
p 23 2 WC jpg
O fată sub dărîmături. Un bărbat neputincios
Două zile mai tîrziu, ceva ajutor a început să apară în centrele marilor oraşe. Dar pentru nenumăraţi oameni, este prea puţin şi prea tîrziu.
982 23 Huqqa de origine persana 1770 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.