Nu, nu este vorba de vreun candidat la vreo primărie de sector, nici măcar la cea a Capitalei. Dar este vorba, indirect, de Primăria Generală şi de cît de multe ştie, poate şi vrea să facă această instituţie pentru cetăţeanul obişnuit, locuitor pe aceste meleaguri mioritice...

Se întîmpla prin 2018, cu o jumătate de an înainte ca România să preia Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene. Vremuri de minunate amintiri, mai ales pentru tagma interpreţilor, obligaţi să presteze aproape zilnic, avînd în vedere dificultăţile de exprimare în limbi străine ale politicienilor de prim rang ai acelor zile (deşi nu aş vrea să dau naştere unei iluzii că lucrurile s-ar fi îmbunătăţit remarcabil între timp, însă pe această temă sper să am ocazia să revin, după alte alegeri...).

La Bucureşti soseşte, cu o misiune clar trasată de comisarul european numit de România la acel moment pentru a ocupa un portofoliu deosebit de sensibil şi cu un buget pe măsură, cel al dezvoltării regionale, un director din partea Comisiei Europene, pe care îl vom identifica în continuare cu prenumele Carsten, însă, cu siguranţă, cei care l-au cunoscut îşi vor aduce imediat aminte de pasiunea cu care vorbea şi muncea în sprijinul României. Carsten este danez, de fapt, „neamţ” prin educaţie şi atitudine, însă pentru noi toţi străinii sînt nemţi...

Pe Carsten îl cunoşteam de ceva vreme, de cînd devenise director de unitate în cadrul Comisiei, însărcinat cu supravegherea marilor proiecte de infrastructură desfăşurate din fondurile de coeziune în România şi începuse să ne viziteze ţara tot mai des. Am avut plăcerea să lucrez cu el, în calitate de interpret, de multe ori, în vizitele organizate la nivel de directori de minister sau secretar de stat, însă şi într-o serie întreagă de conferinţe, organizate de partea română. Unele dintre ele, aşa-numitele Comitete de monitorizare ale autorităţilor de management, reprezintă pentru funcţionarii din ministerele de linie minunate prilejuri de a se pune bine cu şefii politici, lăudîndu-se cu realizările neasemuite pe care le-au înregistrat în cheltuirea banilor europeni. La un astfel de comitet de monitorizare, Carsten a devenit funcţionarul meu european preferat, atunci cînd a luat la refec o întreagă garnitură de „specialişti”, care erau pe punctul de a rata complet o investiţie de aproape 140 de milioane de euro în aducţiuni de apă potabilă şi canalizare în judeţul Alba. Pe scurt, proiectele aferente uneia dintre localităţi erau complet greşite, adică apa nu ar fi putut să urce sub nici o formă la deal, aşa cum se gîndiseră nişte ingineri care făcuseră o treabă de mîntuială. Şi totuşi, proiectul mersese mai departe, fusese aprobat pe plan local, la nivel regional, ajunsese la Bucureşti, trecuse şi prin Ministerul Fondurilor Europene şi, ce să vezi, apa se încăpăţîna să nu urce la deal, iar ai noştri se încăpăţînau să ceară banii pe proiect, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Din cabina de interpretariat, de unde aveam vizibilitate directă pînă la prezidiu, mă uitam, pe de o parte, la culorile vii care virau de la galben spre mov în obrajii înalţilor noştri funcţionari dojeniţi de Carsten, însă pe de altă parte, nu puteam să nu realizez absurdul situaţiei: trebuia să vină el, de la Bruxelles, să explice unei adunări de 150 de oameni, al căror singur rost în viaţă ar trebui să fie construirea unor strategii de absorbţie şi dezvoltare pe bani europeni a României, că nu „merge şi aşa”... Însă măcar o făcea cu mult simţ al umorului, încît, împreună cu colegul de cabină, ne era tot mai greu să ne menţinem morga necesară în astfel de ocazii în timp ce traduceam diatriba cruntă pe care danezul o arunca la adresa proverbialei inteligenţe strămoşeşti.

Revenind la vizita lui în Primărie, prima remarcă pe care a avut-o cînd a intrat în clădire, unde era aşteptat cu oarecare înfrigurare (pentru că atitudinea funcţionarului public, pus faţă în faţă cu vreun reprezentant al Comisiei, este întotdeauna una defensivă: ce nu am mai făcut de data asta...?), a fost legată de halul în care arată trotuarele Bucureştiului. Întrebarea lui a fost: oameni buni, dar de ce nu faceţi nimic cu toate maşinile astea parcate aiurea, de ce nu există „enforcement” (adică de ce nu sînt sînt ridicate maşinile sau de ce nu sînt amendaţi şoferii care le lasă în toate poziţiile şi locurile posibile), de ce nu se poate, în calitate de pieton, să circuli liniştit pe trotuarul tău, fără să trebuiască să faci echilibristică?

Răspunsul bîiguit de unul dintre mulţii funcţionari prezenţi din partea Primăriei (de la „city manager” la şefi de direcţie) a fost cel obişnuit în astfel de ocazii: vom face, vom drege, lucrurile se vor îndrepta, avem planuri, avem proiecte etc. A doua întrebare a fost legată de semaforizare: răspunsul, de data aceasta, a fost ceva mai aplicat – nu putem mai mult de atît, pentru că ne-a expirat contractul de management al traficului. Ce bucurie mai mare decît să auzi aşa ceva într-un oraş cu aproape trei milioane de locuitori?

Şi atunci Carsten s-a aşezat şi a început să treacă în revistă tot ce ar fi trebuit să însemne perspective de utilizare a banilor europeni pentru municipiul Bucureşti, un oraş care produce, totuşi, 30% din PIB-ul României şi unde venitul mediu este egal cu cel din Uniunea Europeană: transport, încălzire, apă potabilă, canalizare, managementul deşeurilor, metrou.

Prima rundă de discuţii s-a desfăşurat pe tema mijloacelor de transport în comun. Era imediat după lansarea licitaţiei prin care s-a suplimentat flota de autobuze a Bucureştiului şi toată lumea ştia că există o singură ofertă eligibilă rămasă în cursă, cea care a şi cîştigat, de altfel. Oarecum firesc, Carsten a avertizat oficialităţile că nu vor putea clama bani europeni pentru această achiziţie, atît timp cît cîştigătorul va fi din afara Uniunii. Şi a fost asigurat că nu este o problemă, avem noi buget pentru aşa ceva. Întrebarea următoare, oarecum logică, a fost cum ar putea totuşi să ajute Uniunea ca nişte sume din enorma alocare de care am fi putut beneficia la nivel naţional să fie cheltuite şi aici, la Bucureşti, mai ales în contextul în care România urma să preia Preşedinţia rotativă, iar o serie întreagă de oficialităţi ar fi urmat să se deplaseze la începutul anului 2019, să viziteze şi, cu aceeaşi ocazie, să îşi îmbunătăţească părerea despre Capitală. Pentru ca acest lucru să se poată întîmpla repede, era nevoie ca, în primul rînd, Primăria să dispună de proiecte într-un stadiu cît mai avansat, astfel încît finanţarea acestora să poată fi preluată sau ajutată cu bani europeni. Iar, în al doilea rînd, ar fi trebuit ca o serie de proiecte mari de infrastructură să avanseze suficient încît să devină vizibile şi să dea naştere, de ce nu, unui sentiment de apartenenţă la Uniune şi în rîndurile locuitorilor acestui oraş: linia de metrou care să lege Gara de aeroport, linia de tren cu aceeaşi destinaţie, linii noi de tramvai, achiziţii de noi mijloace de transport nepoluante, construcţii noi, dacă era cazul.

Din toate cele de mai sus, proiectul aflat în stadiul cel mai avansat era cel al unui depou de tramvaie. Nici acum nu ştiu dacă s-a realizat sau nu cu bani europeni, dar de discutat, s-a discutat. Şi a fost singurul subiect la capitolul „investiţii de la zero”, adică cele mai valoroase.

Cînd a venit vorba de achiziţii, Carsten a explicat că Uniunea preferă investiţiile verzi, în autobuze electrice sau troleibuze. Iar în legătură cu tramvaiele, ţin minte şi acum avertismentul lansat de danez la adresa RATB: auzise că în Bucureştii Noi, pînă la fostul Laromet, Primăria intenţiona să scoată liniile de tramvai şi să le înlocuiască cu un spaţiu verde pe mijlocul bulevardului. Nici acum nu îmi închipui cum ajunsese informaţia asta la urechile lui, dar a menţionat imaginea jalnică a maşinilor care stăteau parcate pe fosta şină de tramvai (fapt întru totul adevărat) din zonă. El, personal, credea că este ilogic ca, într-o capitală europeană sufocată de trafic şi fum de eşapament, să desfiinţezi o infrastructură pentru vehicule electrice. I s-a răspuns că se lucrează, că o să fie instalată o linie de troleibuz, că nu mai e nevoie de tramvai în zonă, acum locuitorii pot apela la metrou etc.

Carsten a plecat convins că obiceiul ăsta, de a dărîma înainte de a te asigura că ai tot ce îţi trebuie pentru a pune la loc cu cap o investiţie, nu ne va duce prea departe. Tramvaiul nu mai circulă pe bulevardul Bucureştii Noi, asta pot să vă spun cu siguranţă. Despre restul proiectelor, într-un episod viitor...

Tudor Iordăchescu este traducător și interpret.