11 lucruri care îmi lipsesc de cînd m-am întors din Franța
Am trăit și am lucrat cîțiva ani în străinătate, s-a întîmplat să fie în Franța, deși erau premise mari să ajung în Anglia. Cu engleza m-am împrietenit de la șase ani și am continuat să o învăț și în facultate, apoi am lucrat doi ani remote pentru o agenție de sănătate mintală din SUA. Pe urmă m-am dus la Manchester să-mi iau permisul de muncă (liberă practică), l-am obținut (nu chiar ușor) și, în loc să rămîn acolo, am ajuns la Paris. N-am avut vreo atracție specială pentru Franța, nici pentru Anglia. A fost și un pic de noroc cu engleza. Nu cred că ai mei aveau de gînd să mă pregătească pentru un viitor globalizat cînd pe atunci tot viitorul părea improbabil. Am început școala în ultimii ani de regim Ceaușescu, nu se punea problema de limbi străine în primară, dar aveam o vecină care preda literatură americană la Universitate și lua copii din bloc să le citească povești și să-i învețe cuvinte. De sărbători ne dăruia cărți, reviste și benzi desenate. Habar n-am de unde le procura. Și ce dădeau ai mei la schimb. Era ca între vecinii de pe vremea aia. După-amiezile erau lungi la lumina lămpii de gaz din bucătărie, mi-era frig și uneori somn, dar perechile de cuvinte erau amuzante și se rețineau ușor: the pen and the hen, the fox and the box, the dog and the frog. Franța și franceza au apărut tîrziu în viața mea și n-a fost un debut fericit. Cuvintele sunau prețios în gura profesoarelor care se schimbau prea des la școală, gramatica era greoaie, prea multe excepții, prea multe verbe neregulate, orele aveau un aer mucegăit, de castele părăsite și oameni decapitați. Nici eu nu aveam prea multă răbdare, iar autoritatea părinților slăbise. Intrasem în generală, venise revoluția, muzica era în engleză, filmele erau în engleză, scrijeliturile de pe bănci erau în engleza.
Pînă să ajung să muncesc în Franța, m-am mai apropiat de spațiul francofon, în facultate am avut cîteva luni în Bruxelles, am prins ceva din limbă și din felul lor de trai, am călătorit în Franța de mai multe ori, dar am călătorit și atît. N-am depășit stadiul de turist, n-am avut nevoie, nici interes. Trebuie să mai recunosc și că n-am plecat în Franța pentru că nu mă mai încăpea talentul sau profesia în țară, nici din disperare, că mi s-a urît de România, nici ca să strîng bani, ci din frumoasele motive sentimentale, care întotdeauna reușesc să întoarcă lumea, împotriva tuturor calculelor și proiectelor de viață.
După cîțiva ani ne-am mutat cu toții în București și am rămas cu unele colaborări în Franța, iar acum pendulez între două lumi, pe care nu le-am ales, nu le detest și nu le proslăvesc. Cînd sînt în România, mi-e dor de Franța și invers. Prin faptul că am lucrat cu oamenii – am dat consultații ca psihiatru (uneori cîte 14-15 pe zi) într-o policlinică „de stat” și astfel am intrat în contact cu cîteva mii de francezi – am ajuns să mă simt parte din acea lume mai mult decît mi-aș fi imaginat. Am vorbit cu oamenii despre stările lor, despre problemele de zi cu zi și despre cele mai intime. Uneori îmi vine în minte cîte o figură de femeie sau de bărbat, mă întreb ce se mai întîmplă cu ei, și de acolo inevitabil îmi amintesc traseele prin Paris, cînd îmi legănam capul în metrou, epuizat, dar bucuros că eram și eu unul dintre acei oameni, drumurile mărunte la magazinul din colț, rumoarea străzilor din Belleville sau parcurile din Salpetrière.
Din experiența personală pot să spun că greul începe de-abia după ce te integrezi, atunci ai timp să descoperi și problemele de acasă, pe care le-ai cărat fără să știi în bagaje. Dar știu și cît de greu e să trăiești aici cu situațiile pe care le trăiești, să fii contrazis în ordinea și în realitatea ta de cei mai mulți din jurul tău, să te simți prost și inadecvat, și inevitabil să te împaci cu ideea că ești pus undeva sub potențialul tău social și profesional, lucruri care nu ți s-ar fi întîmplat dincolo. Am pus în titlu că sînt lucruri care îmi lipsesc de cînd am venit din Franța, deci nu sînt neapărat franceze, poate sînt occidentale sau nici măcar. La fel cum aș spune că în Franța îmi lipsea apropierea de familie și de prietenii de acasă, dar asta nu e ceva care ținea de România și mi-ar fi lipsit și în Australia. Apoi, dacă termenii nu sînt specifici vreunei țări, atunci cele două țări nu intră în comparație. Sper că e OK să pun problema așa. Nu e vorba de noi și de ei. Sînt pur și simplu lucruri pe care le-am pierdut de la o mutare la alta. Și mi-ar fi mai bine dacă le-aș avea la îndemînă și aici. Sînt mai degrabă stări și senzații care rezultă din realități concrete, nu neapărat obiecte sau bunuri palpabile, dar ca să-mi fie mai ușor o să încep cu mărunțișul.
Faptul că ți se dă restul în magazin nu ține neapărat de Franța, restul în întregime începi să-l primești de cînd treci granița cu Ungaria sau cu Serbia. În România m-am obișnuit cu rotunjirea în favoarea celui care vinde, devenise cel mai natural lucru să las acei 20-30 de bani la casă. Nu știu unde sînt acele monede pe piață, dar te trezești cu 11 sau 17 bani după virgulă și îți amintești vag moneda de 1 ban, una coclită, pe care ai văzut-o pe un trotuar sau lîngă o pubelă de gunoi, și evident nu te-ai aplecat să o iei. Mai demult era lama de gumă Orbit sau bomboana care te aștepta la casă în loc de rest, în unele magazine aveai pe tejghea un borcan de plastic, de unde îți alegeai singur ce considerai că meriți să primești înapoi. În unele cazuri, norocoase, fugea fata cu ciorapi în șlapi și bancnota făcută sul în mînă pînă la vecina de alături. În alte cazuri, nefericite, alergai tu de colo-colo să găsești schimbat. Mi s-a întîmplat recent în Gara de Nord pentru că taximetristul, bineînțeles, nu avea rest la 50 de lei. Am umblat pe la fiecare casă de bilete și m-am ciocnit de aceiași șobolani zgribuliți, dar nici o doamnă nu s-a milostivit de mine. Nu-mi venea să cred, nu doar că mă întorsesem acasă, mă întorsesem în timp. În marile lanțuri de magazine nici nu se mai pune problema restului, e de la sine înțeles că va intră în buzunarul lor. Mi-e greu să accept că, după atîția ani, ajung iar la problema asta. Și nu e vorba de acei bani („bănuți”), ci de jena sau de stînjeneala din subsidiar. Rușinea pe care am resimțit-o de atîtea ori cînd mi-a trecut prin cap să-i revendic. Pentru ca asta te încadrează imediat ca sărac (cu k) sau zgîrcit, sau „supărat pe lume”. Plătește, domʼle, cu cardul!. În Franța nu s-a pus niciodată problema să nu-mi iau ultimul cent, nu m-am simțit prost cînd am cules toate centimele de pe banda rulantă de la Carrefour-ul din colț și am plecat cu ele zornăind în buzunare. Pe drumul spre casă m-am obișnuit cu senzația de ușurare că nu se uită nimeni urît după mine.
În plus, mi s-a atras atenția că mi-am luat un produs prea scump sau nepotrivit. Prima dată mi s-a întîmplat într-o farmacie. Știam din munca mea că automat, pe o rețetă, farmacia va elibera produsul cel mai ieftin pentru substanța respectivă (în caz că prescriptorul nu precizează în scris o anumită marcă), dar nu o simțisem pe propria piele. Eram obișnuit că în farmacii trebuia să fiu alert și atent și să iau decizii rapide între mai multe produse care mi se ofereau cu „generozitate” de către farmaciste, dacă nu, inevitabil, mă trezeam cu cheltuiala cea mai mare și produsul cel mai slab. Niciodată să nu intri nepregătit într-o farmacie din România și să întrebi naiv: „Ce aveți pentru...?“. În Franța poți să fii relaxat și să te lași în mîinile lor. Poate nu e așa peste tot, dar cel puțin mie, care am păreri proprii în legătură cu un medicament sau altul, mi s-a atras atenția de cîteva ori că există ceva mai ieftin și la fel de bun. Și a trebuit să le dau dreptate. Acest lucru nu e limitat la farmacii, mi s-a întîmplat în multe alte magazine. Vara trecută, la Grenoble, obișnuiam să merg la un mic Casino de lîngă casă, o mai luam și pe Ionuca la cumpărături și nu se putea să ieșim din magazin fără vreun fleac. (În general nu mi se pare că trebuie să fiu prea ferm în privința asta pentru că de fapt nu fac decît să suprainvestesc fleacul și să creez o tensiune nenecesară în sfera autorității.) Odată însă mi-a atras atenția chiar doamna de la casă că jucăria aceea Lego e cam scumpă și copilul nu are cu adevărat nevoie de ea. A făcut-o într-un fel dojenitor, dar subtil. Cred că era cam 7 euro, iar eu i-am promis că va fi singura pe săptămîna aceea. Doamna, tînără și frumoasă, era chiar proprietara magazinului (în franciză), așa că avea tot interesul să aibă vînzări. În România, la Timișoara, într-o situație asemănătoare, cînd nu eram de acord să cumpărăm fleacul, patroana a intervenit ca să mă ajute și i-a fluturat fetiței prin fața ochilor o jucărie mai mare, mai atrăgătoare și evident mai scumpă, așa că am fost nevoit să demontez copilului o nevoie pe care inițial n-o avusese.
Tot pe la cheltuieli am beneficiat și de rulajul hainelor de copil. Asta nu înseamnă pomană în Franța (și bănuiesc că nici în alte țări occidentale). În cultura noastră, însă, a trebuit să am grijă să nu jignesc pe cineva. Am întrebat o dată, de două ori în jurul meu, nu le-a vrut nimeni, m-am dus cu sacul într-un sat și le-am dat. M-am gîndit că asta vine probabil din aceeași teamă de a fi perceput ca nevoiaș, vine și din supracompensație pentru multe alte nevoi care nu îi sînt satisfăcute copilului (cum ar fi să petreci timp real cu el și să îl tratezi cu atenție, ca pe un egal), vine și din naivitatea noastră (înduioșătoare, dar enervantă) de a ne judeca după aparențe, după costum și mașină. În Paris, cele mai multe haine de copil pe care le-am cumpărat au fost din același Sympa de lîngă stația de metrou Anvers, hăinuțe din solduri, cu mici defecte sau luate la lichidare. Erau la fel de bune și de practice ca și cele de pe manechinele din mall. Am cotrobăit prin maldăre, cot la cot cu mamele africane și toți ceilalți oameni ca mine, și am fost bucuros de fiecare dată cînd am găsit ceva mișto. Dar acestea au fost doar completări, pentru că grosul hainelor (de la body-urile de bebeluș la geci și încălțări) le-am primit în saci de la colegii de serviciu. Și le-am dat mai departe altora pe măsură ce Ionuca se lungea. Fiecare face ce vrea și sînt convins că în fiecare haină (nouă și scumpă și sclipitoare sau obișnuită și un pic purtată) și în orice lucru cumpărat copilului e vorba de dragostea de părinte (și de un gest mărunt de renunțare la sine), dar nu pot să uit că perspectiva cheltuielilor de părinte, pe cum se anunțau aici, mă făcea să mă îndoiesc că o să fac față, o povară de care m-am simțit eliberat în Franța, unde prețurile sînt evident mai mari.
Dar e vorba că în Franța am descoperit o desconsiderare reală a afișajului de avuție și toleranță zero față de stigmatizarea sărăciei. E realitatea socială care nu ține de politică. În România am simțit presiunea banilor dincolo de puterea de cumpărare pe care o aveam / o am, ea se reflectă nu doar în lucrurile pe care mi le permiteam și în cercurile de cunoscuți și amici unde aveam acces sau nu (mai) aveam în funcție de cît cîștigam. M-am consolat cu ideea că această clasare, cu sentimentele adiacente de respingere, ratare sau nedreptate, nu e specifică unui popor, ci firii noastre primitive, moștenirii din gena umană care păstrează conturul ierarhiilor de la unele specii de maimuțe cu care avem prea multe de împărțit. Cum am reușit noi de la revoluție încoace să suprasemnificăm termenul de sărac (sărak) și să-l conotăm emoțional este însă relativ exemplar și mă întristează. E și un paradox aici, e și o contradicție între două seturi de atitudini, care e foarte bine ilustrată de faptul că în România se aruncă anual cam 2,5 milioane de tone de alimente în timp ce 7 milioane de oameni trăiesc în precaritate (pe declarațiile oficiale, fără veniturile la negru). Pe de o parte, discursul unanim este unul de compasiune pentru cei 30% din populație la nivelul sărăciei (cea mai mare cotă din Europa), se fac campanii media și se discută intens. Pe de altă parte, nu doar ca „sărac” ești stigmatizat, ci și dacă „nu ești destul de bogat”, pentru că asta înseamnă că ai eșuat în această lume în care e în totala ta responsabilitate să fii descurcăreț, înseamnă că ceva e în neregulă cu tine. Poți să scrii o carte bună, să faci un film sau să faci bine în locul în care ești, dar dacă nu ai vînzări, mai devreme sau mai tîrziu și calitatea ta și cea a realizărilor tale devine chestionabilă. În Franța am întîlnit oameni, la consultații sau la bere, care sînt (nuanțat) xenofobi – „nu sînt rasist, am prieteni de culoare (clasica argumentație), dar nu-mi place cum s-a schimbat Franța în ultimii douăzeci de ani“ etc. Am văzut destui oameni buni cu vederi homofobe mai mult sau mai puțin pronunțate. Am văzut destulă discriminare de gen și violență casnică, violență împotriva copiilor și alte tare sociale, mai greu de prevăzut la o nație care se prezintă bine în exterior. Dar nu am văzut nicăieri discriminare împotriva săracilor, comentarii depreciative (sub masca amabilității și compasiunii) la adresa celor care nu sînt bogați. Dimpotrivă, am văzut un soi de stînjeneală cînd cineva purta o haină care părea scumpă. Îmi aduc aminte dialogul cu o colegă care avea un tricou de la Zadig & Voltaire, nu i-am spus decît că-i venea bine și imediat mi-a răspuns emoționată că e luat de la reduceri, să nu fi rămas cu impresia că a cheltuit prea mult pe un simplu tricou. Ce-i drept, vorbesc de experiența mea în Franța, de lumea mea, în mod sigur, limitată.
În perimetrul de care vorbesc, Blablacar-ul m-a salvat de mai multe ori, în special în perioadele de greve SNCF. Iar mie, pe drum, cel mai mult îmi place să citesc sau să mă uit pe geam, dar în blablacar chiar trebuie să vorbești, chit că nu ești în toane bune. Și primești și tu review-uri de călător, unde uneori contează dacă ai participat la conversație sau doar te-ai folosit de împărțirea costurilor. Oamenii sînt destul de reținuți, nu o să ceară imposibilul de la tine. Cu excepția unei stewardese din Lyon care m-a dus de la aeroport la Gare Perrache și mi-a făcut capul calendar pe o distanță de doar 35 km, am călătorit bine, cîte doi-trei sau chiar patru, în foarte multe orașe din Franța și de cîteva ori pînă la Londra. În vara lui 2018, mergeam din Paris la Compiègne de două-trei ori pe săptămînă, dacă nu trebuia să rămîn peste noapte dădeam fuga acasă, la fete. Teoretic, legătura de tren e foarte bună, faci o oră pînă la Gare du Nord, în practică era tot timpul grevă. Nu știai de cu seară care tren o să meargă a doua zi. Așa că am trecut pe blablacar. În ultima zi, acolo era soare și un aer de vacanță. M-am suit cu o tipă la volan și încă o fată și un băiat, cam de vîrsta ei, studenți, și pentru o clipă am avut senzația că mergem la un chef în Paris. Dar asta era probabil pentru că îmi terminasem treaba. Am căutat și în România ce curse se anunță pe aplicație, dar oferta e destul de redusă. Poate e vorba de (ne)siguranța de a te sui cu un necunoscut în mașină, dar și teama șoferului: „Nu se merită banii ăia ca să-mi deterioreze mie husele”, „Nu sînt sărac, n-am nevoie”. În fine, dacă nu e blablacar, în Franța covoiturage-ul între colegi de muncă, vecini, e foarte folosit și e încurajat din rațiuni pragmatice de către stat (parcări marcate, spații publicitare etc.).
În Franța am constatat că am drepturi, nu a trebuit să mă gîndesc că aș avea, de la cele mai mărunte, de angajat, de client, de chiriaș, pînă la cele profunde, de om. În meseria mea am realizat că am dreptul la propria persoană, la timpul și la interesele mele. Chiar în primele săptămîni acolo am fost trimis să asist la o miniconferință pe teme de psihologia adolescentului. Am fost trimis de către angajator, care mi-a dat o zi liberă de la treabă și m-a plătit ca de lucru, pe cînd, în România, Colegiul Medicilor îți cere să strîngi anual credite de educație medicală, pe care în general le plătești prin taxa de participare (dacă nu ești „descurcăreț” să ți le deconteze o firmă farmaceutică), iar evenimentele sînt puse în timpul tău liber, sîmbăta, de la 9 la 21. Nu ai dreptul să ai timpul tău, nu ai dreptul să nu răspunzi la telefon în orele tale libere pentru că și dacă ai dreptul sau ți-l iei singur, vei vedea cum, încet-încet, migrezi către periferia profesiei tale. Cel puțin cu impresia asta am plecat din țară și nu am remarcat să se fi schimbat ceva. La conferința aceea unde fusesem trimis, prezentările s-au decalat din motive tehnice și ultima a început la ora 17 fără 5 minute. De-abia a apucat omul să spună Bonjour și să se prezinte, că toată lumea, ca la un semn, s-a ridicat în picioare, a împachetat și a plecat. Am rămas doi oameni în sală, eu și o fată tot din Est, ceilalți s-au dus firesc la treburile lor, nu aveau de ce să facă pe plac cuiva sau să fie politicoși, aveau altceva în program și nimeni nu le cerea explicații. Sînt o mulțime de drepturi ale angajatului și o mulțime de abuzuri. „Harcèlement au travail” e notița cea mai frecventă pe care am găsit-o în dosarele pacienților lăsate de psihiatrul de dinaintea mea și n-am făcut decît s-o îngroș cu cazurile mele. Dar există și un prudhomme, există și un sindicat, există și un tribunal, și mă bucur că în cîteva cazuri, prin referatele mele, am avut și eu o contribuție ca aceia nedreptățiți să cîștige.
Asta vine și din recunoașterea muncii pe care o faci – i-aș fi spus respect, dar în România am văzut termenul folosit tot mai mult în sensul unei vasalități sau al unei supuneri: respect, boss! În Franța am simțit mai bine nuanța: recunosc ceea ce faci, societatea îți recunoaște calificarea și eforturile, ai dreptul la asta și asta etc., dar atît, ești un om normal, oricine ai fi, și vei fi taxat mai devreme sau mai tîrziu dacă uiți asta. Am spus că n-am plecat din România din cauza condițiilor inumane de muncă și trai, deși am fost mai mereu tentat să mă duc afară să văd cum e, dacă mi-am ales prost meseria sau e vorba de altceva. La sfîrșitul specializării am prins cîțiva ani de cîine, cînd era o rușine sau o prostie (sau amîndouă) să fii medic, cînd ostilitatea societății și în mod particular a presei te împingea de la spate să te duci și să nu te mai uiți înapoi (un demers cu rezultate dacă ne gîndim că doar în Franța au ajuns cam 5.000 de medici). În fine, eu eram psihiatru și asta mă plasa într-o zonă incertă, fascinantă, dar perdantă în același timp. În plus mai aveam și alte activități care mă țineau în limba română. N-am crezut niciodată că munca intelectuală e mai presus decît cea fizică sau că, în mod esențial, e mai important să scrii eseuri decît să dai drumul la aburii din circuit la Termo. Cred că unii sînt mai potriviți pentru o activitate (în primul rînd prin constituția fizică și mentală) la un moment dat, într-o conjunctură a vieții. Și simt că le datorez multe celor care fac ceea ce eu nu pot să fac. În Franța, grilele de salarizare sînt minuțioase, complicate chiar, uneori imposibil de descifrat, dar mi s-au părut rezonabile și n-am avut de ce să le pun sub semnul întrebării. Și asta am resimțit din partea celorlalți, nu era nici invidie, nici admirație și nici supunere, era un fapt normal, un dat, dar nu de la Dumnezeu, ci de la societate. Dacă francezii vor să schimbe beneficiile sau statutul unei munci, nu au altceva de făcut decît să iasă în stradă și să-și adreseze revendicările statului, n-o să se certe între ei pe retribuție, n-o să se uite unii la alții cu invidie sau cu desconsiderare. În logica emoțională, acest lucru e pur și simplu inutil. Și e un nivel de care cei mai mulți dintre ei au trecut (cu excepțiile de rigoare).
Apoi, în lupta cu autoritățile ești luat în considerare. Cît am stat în Paris n-am fost la protestele naționale, ci doar la cele ale diasporei, din Place Trocadéro. Nu m-am dus la marșurile de 1 Mai, au venit ele peste mine. Stăteam într-un apartament la stradă, exact pe traseul clasic al CGT-iștilor și al altor sindicaliști aliați. Într-o frumoasă zi de primăvară, cînd mă bucuram că aveam liber și bulevardele erau pline de oameni și însorite, am simțit cum camerele se umplu de fum, apoi am văzut ambuscada jandarmilor chiar sub ferestrele noastre. Ne-am refugiat în bucătăria care avea geamurile spre curtea interioară din spate și am așteptat cu copilul în brațe să se mai potolească furia străzii. Mai tîrziu am coborît în stradă și am văzut panourile de afișaj stradal devastate, vitrinele sparte, băncile rupte și chioșcuri de ziare rostogolite în stradă, de parcă trecuse cu adevărat un uragan. Apoi an de an, cît am stat acolo, mi-am luat măsurile de prevedere (cum o făcea și vecinul Chaari de la parter, care fixa placaje peste geamuri în dimineața de 1 Mai ca să scape cu marfa întreagă). Din fericire, nu am fost nevoit să iau o piatră din pavaj și să sparg geamul Primăriei cînd am cerut refacerea certificatului de naștere al fetiței. Certificatele (șase exemplare) se dau pe niște hîrtii speciale, cu sigiliu, și ca să le refacă a trebuit să duc muncă de convingere. Vous avez eu de la chance, nu știu de ce a considerat femeia aceea că era vorba de noroc sau de bunăvoința ei, dar în fine, îmi amintesc și acum ziua aceea însorită și senzația de împlinire cînd am ieșit pe ușa Primăriei și am luat-o spre casă cu certificatul corectat în mînă. Și nu eram decît de cîteva luni în Franța. Apoi am contestat diverse hotărîri, impuneri de cotă greșită de la CAF sau o amendă idioată, mi-am susținut cauza, am fost ascultat, uneori ne-am certat și uneori am reușit. Alteori, de foarte multe ori, m-am lovit de acel „Désolée, Monsieur, c’est comme ça et pas autrement” spus cu zîmbetul pe buze și cu o fluturare din gene ca Daisy Duck. Dar măcar pînă în acel punct am avut senzația că am o șansă și că sînt luat în seamă, chiar și ca cetățean străin. Și cu ocazia asta am terminat cu statutul de victimă anunțată cu care venisem de acasă și am înțeles că, dacă undeva am drepturi, cineva înaintea mea s-a luptat pentru ele.
Așa că e mai puțin Doamne ajută, societatea împarte dreptatea. Da, pentru că e vorba de luptă, o luptă comună care a început de foarte mult timp și care, în valuri repetate, împotmoliri și reluări, a reușit să cristalizeze o conștiință socială. Cînd ne gîndim la Franța, ne gîndim la valorile ei. Acolo ai ocazia să simți în viața de zi cu zi, nu doar la parada de Ziua Națională, că nu sînt vorbe goale. Și nu credința sau laicitatea vreau să le aduc în discuție, nici măcar societatea, ci senzația pe care am avut-o ca individ în acel angrenaj social, perspectiva mea de viață și pînă la urmă moralul în fața problemelor și a viitorului. Dacă am simțit că sînt lăsat la voia sorții sau a hazardului (vom trăi și vom vedea) sau am putut să propun chiar eu ceva și să-mi iasă. Înainte să ajung în Franța am lucrat pentru o agenție de sănătate mintală din New Jersey, eram remote, din București, dar interacționam în fiecare zi cu echipa din State. Nu pot să generalizez la nivel de nație, dar echipa de acolo era aproape injectată cu optimism și energie, oameni care pur și simplu credeau în puterile lor, uneori augmentate artificial, dar în total o încredere organică, nu una de mucava, care ar cădea la primul ciocănit mai zdravăn. Prin comparație, francezii cu care am lucrat în echipă erau mai rezervați, mai puțin dispuși să întreprindă ceva pe cont propriu, dar cu cîteva trepte mai sus pe scala încrederii în sine decît cei mai mulți cunoscuți români (începînd cu mine). Acasă am observat de prea multe ori mai degrabă laudă decît încredere și convingerea că merge cu prima impresie. Dă-i înainte cu tupeu, cum se zice. Cît am stat eu în Franța am înțeles că așteptările nu poți să le ai decît de la tine și de la constructul societății (nu un amorf ceilalți) care îți dă cadrul pe care poți să avansezi cu proiectele tale. În sfera realului, bineînțeles. În sfera supranaturalului, magicului, a numinosului, e Dumnezeu la fel ca oriunde. În plan concret am putut să aplic la nenumărate job-uri, am putut să schimb cînd nu mi-a convenit, să-mi iau catrafusele și să plec, fără reproșuri sau teama că voi fi urmărit în viitor de bîrfele pe care un șef le va transmite altuia. Țara e mare, locuri sînt, important e să schimbi ce nu merge, dar asta vine din aerul locului, te activează și te face să încerci. Cînd o duceam pe Ionuca la creșă, treceam în fiecare zi pe lîngă Institut du Cerveau et de la Moelle Épinière din Paris. Nu aveam de lucru pentru că nu voiam să fiu prea departe de fete și în apropiere nu găsisem nimic convenabil. Laura mi-a zis: de ce nu le trimiți un CV lor? Mi s-a părut incredibil, dar la oficiul de primire aveau o etajeră unde se depunea candidaturile spontane. Am vorbit cu portarul și am depus un CV printat, apoi am trimis unul prin e-mail la adresa de contact. În România n-aș fi îndrăznit asta, aveam în schema mea de funcționare că lucrul ăsta era aiurea sau complet perdant să intri de pe stradă într-o instituție și să te angajezi, pentru că mai întîi trebuie să știi pe cineva și/sau să insiști pe toate căile. Experiența mea de acasă a fost confirmată pentru cîteva săptămîni. Apoi am primit un e-mail în care șefa unui departament mă invita la interviu. Doar că între timp găsisem un post și mai interesant, așa că le-am răspuns că îmi voi amîna candidatura pentru alt an. Și n-a fost aiurea nici asta.
Nu ești niciodată prea bătrîn. M-am obișnuit de acasă cu secvența clasică muncești, îmbătrînești, te pensionezi și mori, ceea ce în mod esențial e adevărat și valabil peste tot, doar n-o fi invers în Franța. Dar există acest optimism în viitor, că pensionarea nu e decît capătul muncii profesionale, nu al vieții, că de acolo (re)începe o viață pentru tine. Care, conform duratei de viață preconizate, ar putea să fie de încă 20 de ani. Părinții mei și ai multor cunoscuți sînt pur și simplu obosiți și frustrați. Ar vrea să se odihnească sau doar să se simtă un pic mai bine. În Franța, un cuplu la vîrsta pensionării, dacă e valid fizic, începe să călătorească, să desfășoare un proiect social de caritate, să participe la viața culturală etc. Dar pentru asta e nevoie bineînțeles de un sistem de sănătate, de o casă de pensii care funcționează, de condiții de muncă bine puse la punct, care nu te-au stors de puteri și nu te-au amărît profund în legătură cu viața, apoi de oportunități, de o gamă de alegeri. Perspectiva mea e sentimentală, nu analitică, vreau să am și aici senzația că există ceva în viitor în afară de boală pe coridoarele spitalelor, degradare și singurătate, cum am semnificat eu bătrînețea pînă acum. Și înainte de acel viitor mai există și o vîrsta adultă, care nu e o aură a bătrîneții, încă poți să faci lucruri, să schimbi ceva. Peste tot în Vest, nu doar în Franța, există posibilitatea de reorientare profesională, există sisteme sociale care sînt gîndite să recupereze forța de muncă altfel risipită în posturi călduțe, frustrante și ineficiente. În Anglia sau în SUA, inițiativa privată merge mult mai bine decît în Franța, birocrația e mai mică, dar Franța are avantajele ei, susținerea din partea statului și un climat social favorabil omului de rînd. În România, o reorientare profesională la 40 de ani nu e doar periculoasă (că o să ajungi în stradă), ci și stigmatizantă. Nu poți să te apuci de o afacere sau să te muți la țară și să pui pe roate o prisacă dacă ai fost profesor sau doctor – de ce nu-ți faci cabinet? nu mai merge? –, ești pur și simplu greșit, și chiar dacă îți iese chestia asta și mai ții legătura cu cei care te-au cunoscut înainte, pentru ei ești iremediabil clasat. În România persistă acea încremenire în meseria alocată, sub forma ei cea mai medievală, ești în postul în care te-a băgat tata și acolo o să-l bagi și pe fiul tău.
Nu știu alții cu ce se ocupă, dar eu am resimțit în străinătate o doză sporită de confort și de siguranță în muncă, cu timpul mi-am dat seama că era vorba mai mult de contextul în care mi-am desfășurat activitatea decît de interacțiunea efectivă cu oamenii. Oamenii mi-au fost la fel de aproape și aici, și acolo. În România am rămas cu impresia că tot ce se face se face cu sufletul, cu abnegație, cu sacrificiu. Mesajul din presă, din reclama cerută de policlinicile private, din partea administrației spitalelor este un apel emoțional supralicitat, o cerere de empatie care depășește puterile profesionale și nu folosește în practică. Nicăieri n-am auzit că meseria (oricare) se face cu mintea și cu pregătirea de specialitate. Prin natura meseriei mele am avut de-a face cu destule expresii de suferință, crize de plîns sau de deznădejde legate de drame personale sau familiale, și aici, și acolo. În Franța parcă a fost ceva mai puțină presiune din partea celuilalt să plece de la mine cu soluții fantastice. Și nu neapărat pentru că se construise un gard cultural între cei doi interlocutori, sau invers, că nu se renunțase la el în interacțiune (ca un fel de eșec al conectării), ci omul nu era derutat de un context care îi spunea că în spatele ușii de la cabinet se găsește soluția pentru întreaga ecuație a vieții lui sau pur și simplu Fericirea. Francezii au și ei crize de furie, manifestări de violență sau patetism, ca oricare nație, cît am stat în Paris am văzut destule crime pasionale detaliate în presă, exhibiționism și cerșit de atenție în moduri destul de vulgare, genul tabloid de peste tot. Plus violență și pericole pe stradă. Munca mea însă a fost mai calmă și mai sigură acolo decît în București. Limba străină mi-a îngreunat treaba, dar cultura emoțională mi-a ușurat-o. Felul în care cei mai mulți oameni se raportau la ei înșiși și la celălalt mă făcea să mă apropii mai simplu și mai natural de subiect. Și pînă la urmă să empatizez. Dar lucrul acesta vine din felul în care textul din spațiul public creează speranțe, produce idealuri sau valori, cei mai mulți oameni nu știu care e diferența între psiholog, psihiatru, psihoterapeut etc., neștiința aceasta e ușor de modelat într-o forma sau alta, de aceea mi se pare important să li se transmită mesajul corect. Apoi emoțiile se ajustează de la sine.
Mai departe, pe rețelele de socializare, care sînt mai discrete în bula mea, cu persoane necunoscute din baruri, cafenele, trenuri, sau cu amici, mi-a fost mai simplu să interacționez pentru că mi se părea că nu trebuie să mă justific sau să dau socoteală dacă nu-mi convenea ceva sau nu eram de acord cu celălalt. Și nu aveam același sentiment de jenă cu care rămîneam după cele mai multe contacte eșuate de acasă. Ce-i drept, în Franța am fost mai izolat, mai redus la conturul meu profesional, mai puțin în lumea lor emoțională. Chiar și așa, punerea aceea la distanță mă făcea să mă simt mai confortabil și să funcționez mai bine.
Înainte să trag linia de final trebuie să admit din nou că experiența mea cu străinătatea e limitată, plecarea mea a ținut de hazard, nu de autodeterminare. Ce e pentru mine interesant e că aveam aceleași concepții de viață înainte să plec, apoi, zi de zi acolo, am constatat că așteptările mele erau deja confirmate, nu mai trebuia să cheltuiesc nici un efort ca să pun între paranteze sentimentul de inadecvare sau să-mi contracarez frustrarea. Cel puțin nu în legătură cu aceste aspecte și cîteva în plus. Poate că există oameni minoritari în propria cultură, care s-ar potrivi mult mai bine alteia, doar că aceea nu va fi cu adevărat a lor. Îi despart familiaritatea locurilor, familiile, obișnuințele și ,de ce nu, fricile, dar nu e cazul să ne privim cu compătimire, pentru foarte mulți să își taie rădăcinile e la fel de greu cum ar fi să-și taie corpul. Apoi, mai e pur și simplu timpul petrecut într-o țară, timpul în sine, nu poți să ai două vieți simultan, să continui ce ai început aici, să pornești încă o viață în altă parte. Asta e pînă la urmă un joc fără ieșire, o contemplație fără folos, ce-ar fi fost dacă ar fi fost o singură viață, toată acolo, sau una cum îmi convine aici? Undeva trebuie să fie un sacrificiu, o renunțare, o ciobire a idealului. Ca să fie cît se poate de limpede (chiar și mie), aș putea să încep un articol despre 11 lucruri din România care mi-au lipsit în Franța, am senzația că o să îmi iasă mai multe.
Augustin Cupșa este psihiatru și scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Marile bucurii și marile tristeți, Editura Humanitas, 2021.
Foto: wikimedia commons
