convorbire cu Antoaneta RALIANAntoaneta Ralian are orgoliul meseriei bine făcute, orgoliul unui intelectual care a contribuit la destinul unor cărţi în lume. Are în acelaşi timp modestia unei persoane la care buna educaţie s-a integrat în felul de a fi. Am stat toată după-amiaza de poveşti şi ni s-a părut că vedem filmul vieţii ei: adolescenta îndrăgostită de-un Malatesta, tînăra de la Cenzură, femeia adultă, stăpînă pe gusturile şi instinctele ei. Ne-am bucurat că îi place Dilema veche. Şi Dilema... şi dilematicii o plac pe ea.Magdalena Boiangiu: Unii dintre noi sînt specialişti în literatură, alţii în cu totul alte domenii, aşa că ne-ar fi util să ne povestiţi cum aţi ajuns la traduceri şi cum vă alegeţi scriitorii: aţi făcut nişte lucruri foarte importante pentru noi, cititorii. Chiar în vremuri grele, prin dvs. am ajuns să cunoaştem foarte mulţi scriitori importanţi şi mai ales nu ne-am stricat gustul cu autori de mîna a doua. Asta mi se pare grozav.Acum chiar mă simt ca la psihiatru. A început demult, din copilărie: familia mea era mic-burgheză, mama îşi făcuse educaţia la un pension german şi a vrut să facă din mine o doamnă de salon. Drept pentru care, din fragedă copilărie, mi-a angajat profesori de franceză, de engleză, de germană, de pian... un profesor de dans, ca să mă mişc graţios... Cînd plecam în vacanţe la Tuşnad, la Vatra Dornei, aveam profesor de înot, profesor de tenis ş.a.m.d.Nimic din toate astea nu s-a prins de mine. Pianul era o corvoadă îngrozitoare. N-aveam pic de talent, mama, care cînta la pian, mă forţa toată ziua să fac game, exerciţii... de ajunsesem să urăsc pianul şi pe profesoara aia nenorocită. Singurul lucru, care s-a lipit, au fost limbile străine. Aşa că, de mică, am învăţat trei limbi străine - engleza, franceza bine, germana mai puţin (deşi părinţii mei erau de cultură germană), o înţeleg foarte bine, dar nu o vorbesc. Mai tîrziu am învăţat italiana, în urma unui episod romantic, sentimental: am cunoscut un tînăr italian care se numea Malatesta. Citisem Dante, eram într-al nouălea cer că ajunsesem să cunosc pe cineva din familia contelui Malatesta şi aşa am ajuns, de dragul lui, să învăţ italiana. În liceu eram foarte bună la limbile străine, în general eram o elevă silitoare, tocilară, cuminte pentru că am fost o fetiţă crescută la fusta mamei. Eram mult prea cuminte.Magdalena Boiangiu: Şi regretaţi?Da, bineînţeles că regret. Prima traducere am făcut-o la Bucureşti, ca studentă la Litere. Învăţam împreună cu o colegă. La engleză îl aveam profesor pe celebrul Dragoş Protopopescu, care ne dădea multă bibliografie să citim, totul în limba engleză. Şi cum nu aveam decît un singur exemplar, citeam traducînd pe loc. Primul elogiu pe care l-am primit a fost de la această colegă: "vai, ce bine traduci".Mihai Florescu - mîna destinului Pe urmă însă a intervenit mîna destinului: visam să devin profesoară ca doamna mea profesoară de franceză sau de engleză, dar am fost propulsată din ultimul an de facultate în Ministerul Învăţămîntului şi Culturii.Pe atunci ministrul Culturii era Mihai Florescu, din Roman, orăşelul meu natal, stătea vizavi de casa noastră, era fiul unui librar care purta numele istoric de Avram Iancu. Şi m-a cunoscut, aşadar, de mic copil. Cînd m-a întîlnit ca studentă la Bucureşti, s-a bucurat, spunîndu-mi că au nevoie de tineri, de sînge nou... şi m-a luat la Minister... întîi ca sînge proaspăt, iar peste cîţiva ani, am ajuns sînge putred pentru că aveam origine nesănătoasă şi nu eram membră de partid.N-am să uit niciodată prima mea muncă: epurarea bibliotecilor, trebuia să scot din biblioteci toate cărţile aşa-zis subversive. Că subversivă era toată literatura contemporană, aproape 80%. Trebuia să le citesc, să le fac referate şi să trimit la "secret" toate cărţile care aveau cea mai mică aluzie considerată subversivă. Religioasă, erotică, politică, nu mai spun... atunci a început procesul meu de schizofrenie. Adică lucram, făceam asta, şi veneam acasă disperată, plîngînd că am ajuns să scot din biblioteci asemenea autori. Curînd am fost transferată de la această epurare a bibliotecilor, unde îi aveam ca directori pe Al. I Ştefănescu şi pe Alexandru Jar, la Direcţia Generală a Editurilor. Acolo coordonam activitatea de traduceri a editurilor. Coordonarea asta a editurilor consta în statistici: atîtea texte cu tematică despre ţărănimea muncitoare, atîtea despre intelectuali, industrie... cu cifre, cîte utilaje etc... La această direcţie am început să circul prin edituri, să mă ocup de problemele de traduceri. Atunci mi-am luat inima în dinţi şi mi-am spus: "hai să traduc şi eu o carte". Am început cu o carte în italiană (nu aveam încă curaj să mă lansez la limba engleză), o carte de nuvele de Ana Maria Ortegio, o carte frumoasă, cu schiţe din viaţa din Napoli. Situaţia se înrăutăţea şi sîngele meu devenea din ce în ce mai putred: tatăl meu fusese directorul Băncii Comerciale din Roman, dar nu era banca lui, el era doar funcţionar, iar bunicul avea o făbricuţă nenorocită de apă minerală - am ajuns fiică de bancher şi nepoată de industriaş şi mi s-a făcut un dosar nemaipomenit, de care m-am speriat eu singură cînd l-am văzut, şi am fost dată la munca de jos. Dar eu am înflorit la munca de jos şi am început să traduc din plin, cu pasiune, cu fericire, cu dăruire.Voluptatea dezinhibăriiSimona Sora: Cum vă împăcaţi cu "croşetele" care se făceau înainte, cînd se cenzurau textele?A fost un calvar. Toate manuscrisele mergeau la Direcţia Presei, pentru verificare, de unde se întorceau cu pagini tăiate cu comentarii pe margine... cenzura se aplica la traduceri, în primul rînd pe margine. Dar se aplica şi la limbaj. Nu putea să apară nimic legat de religie, de Dumnezeu. Nu mai exista: în loc de Dumnezeu trebuia să pun Natură, Providenţă etc. Cea mai mică aluzie erotică trebuia scoasă. Practicam autocenzura pentru că ştiam dinainte ce nu merge şi tăiam eu singură. Cînd am tradus Darul lui Humboldt era acolo un eseu foarte interesant despre plictis, în care se vorbea despre plictisul în socialism, despre stereotipia socialismului, anostul socialismului. A căzut cu totul. În cartea lui D.H. Lawrence, Femei îndrăgostite, era o scenă, nu homosexuală direct, dar implicit, printre rînduri (iar în cărţi contează foarte mult acest "printre rînduri"), se înţelegea că era o atracţie sexuală între doi bărbaţi. Am transformat-o, "colaborînd" cu domnul Lawrence, într-o prietenie platonică între doi bărbaţi.Mircea Vasilescu: Într-o relaţie principială între doi bărbaţi.Mi-aduc aminte că se ajungea la aberaţii: într-un pasaj era vorba de un marinar care avea o maimuţă, şi se spunea că era un maimuţoi care a făcut înconjurul lumii. S-a tăiat imediat pentru că se putea interpreta că Ceauşescu, care făcuse înconjurul lumii, putea fi confundat cu maimuţoiul. Ajunsesem specialistă să fac într-aşa fel legătura încît să nu se simtă că lipseşte ceva. Romul Munteanu, care era pe atunci directorul meu şi care participa din plin la această operaţie, îşi bătea joc de mine... şi spunea că "doamna Ralian pune chiloţaşi la nuduri". Aşa îmi mergea vestea. Dar această inhibiţie m-a ajutat să mă dezinhibez. Eu am avut o educaţie de mic-burgheză pînă în vîrful degetelor, aşa că peste inhibiţiile din copilărie au venit inhibiţiile Direcţiei de Presă. Cît am putut, m-am scuturat şi mi-am dat drumul.Cezar Paul-Bădescu: Cu Henry Miller şi ceilalţi.Înainte de Henry Miller (pentru că nu am ajuns direct la el), am parcurs traiectoria lui spirituală. Adică D.H. Lawrence din care el se revendică, am tradus Durrell, şi aşa, încetul cu încetul, am ajuns la sexualitatea flamboiantă a lui Miller.Cezar Paul-Bădescu: Dar spuneaţi că aţi avut şi o educaţie conservatoare. În Miller sînt o serie de expresii din limbajul străzii. Cum le-aţi tradus?Toată lumea mă întreabă despre greutăţile pe care le-am avut. Propriu-zis n-am avut greutăţi de limbă, cel mai teribil a fost să îmi înving propriile tabuuri, reticenţe şi ipocrizii inconştiente, de care mi-am dat seama mult mai tîrziu - cît era de ipocrit tot puritanismul în care am crescut eu. A trebuit să mă înving pe mine însămi. Mi-am dat seama că nu pot să îl emasculez, că nu pot merge cu perifraze, că ori spun totul pe şleau, ori las totul în plata Domnului. La început mi-a fost greu - credeţi-mă - că multe dintre cuvintele care se găsesc în Miller nu mi-au traversat niciodată buzele. Nici acum n-aş putea să le pronunţ, dar le-am scris. Încetul cu încetul am căpătat o voluptate teribilă. Voluptatea dezinhibării. Îi sînt efectiv recunoscătoare lui Henry Miller pentru că m-a scăpat de propriile mele ipocrizii şi tabu-uri.Simona Sora: E cel mai frumos elogiu.Mă aşteptam ca la apariţia cărţii să fiu sfîşiată de critică, nu se dăduse încă drumul la acest limbaj. Apropo, am văzut un număr din Dilema veche şi am văzut că şi dvs. v-aţi dat drumul...