Teoria şi practica moderaţiei

dialog cu Aurelian CRĂIUŢU La începutul acestei veri, Aurelian Crăiuţu a fost prezent mai peste tot, compensînd parcă anii de absenţă de pe zgomotoasa scenă a opiniilor exprimate public. Şi apariţia unei persoane sigure de sine, care nu face zgomot, a fost de natură să asigure liniştea necesară pentru receptarea unui mesaj mai puţin obişnuit. Colaborator prin mail la Dilema veche, l-am invitat pe Divan ca să verificăm dacă omul seamănă cu articolele lui. Răspunsul e da. Discuţia a durat, s-au spus multe lucruri savante (el) şi s-au făcut multe glume (noi); din păcate, tehnica noastră de înregistrare a fost extrem de capricioasă. Cîteva din fragmentele recuperate. Mircea Vasilescu: V-aş ruga, pentru început, să răspundeţi la o întrebare care se punea frecvent pe la începutul anilor '90 - desigur, în alt scop decît o fac eu acum... "Ce aţi făcut în ultimii cinci ani?" Am terminat doctoratul în 1999 şi m-am mutat de cîteva ori dintr-o parte în alta a Americii, străduindu-mă să găsesc o slujbă în spaţiul universitar american... Magdalena Boiangiu: Dar cum aţi ajuns în America? Şi cînd? Am ajuns în America în vara anului 1993, la puţin timp după ce devenisem, într-un mod metaforic, "membru fondator" al Colegiului "Noua Europă". Participasem anterior la o întîlnire în casa dlui Pleşu care adunase, ca să spun aşa, o echipă de "păsări rare". Am numit-o astfel pentru că era o grădină zoologică sui generis, iar eu făceam parte din ea, ca economist şi traducător, în acelaşi timp al lui Husserl. O lume condusă de premii Am plecat iniţial pentru un an cu o bursă Fulbright (care a fost complicată în felul ei), şi am făcut ulterior doctoratul în Ştiinţe politice la Universitatea Princeton, unde am fost admis în 1994. După aceea a început peregrinarea... Am predat un an la Universitatea Duke, între 1999-2000, după care m-am mutat în mijlocul Americii, în statul Iowa, şi în 2001 am ajuns la Bloomington, unde mă aflu şi în clipa de faţă. Nu sînt ceea ce se numeşte aici un politolog; predau Teorie politică la Universitatea Indiana, Bloomington, iar cursurile mele sînt de Istorie a gîndirii politice şi de Filozofie politică. Universitatea noastră are în plus o bună tradiţie în studii româneşti. Acesta a fost unul din motivele pentru care m-am dus acolo. Teza mea de doctorat a fost despre liberalismul francez al secolului al XIX-lea. M-am întrebat cum poate fi dusă o revoluţie la bun sfîrşit, ce se întîmplă după momentul revoluţionar fondator, în acea perioadă de tranziţie confuză, în care libertăţile sînt mai mult sau mai puţin conştientizate şi există o explozie a iniţiativelor societăţii, iar puterea politică rămîne oarecum în urma societăţii. Şi am avut iniţial ideea de a compara două momente postrevoluţionare: post-1789 - post-1989. Teoretic vorbind, o astfel de comparaţie nu era solidă, astfel încît m-am concentrat asupra unui singur moment istoric, Restauraţia Bourbonilor (1814-1830). Astfel încît eu, care am avut o cunoaştere istorică minimală (ca urmare a unui liceu de matematică-fizică), am ajuns să predau acum Istoria gîndirii politice şi să scriu despre o cultură politică pe care am învăţat-o, practic, ca un autodidact (am învăţat limba franceză pe cont propriu într-o vară). Teza mea de doctorat a fost susţinută, cum spuneam, în 1999. Am avut noroc! În anul 2000 am cîştigat un premiu care mi-a deschis cîteva porţi şi mi-a permis să obţin poziţia pe care o am azi. A fost Premiul Leo Strauss pentru cea mai bună teză de doctorat în teorie politică susţinută în America de Nord în 1998-1999. A contat foarte mult, pentru că lumea universitară americană este condusă de premii. Teza a fost dezvoltată într-o carte ce a apărut în 2003, şi s-a numit Liberalism sub stare de asediu - Gîndirea politică a doctrinarilor francezi. Am studiat opera gînditorilor politici grupaţi în jurul lui François Guizot, practic necunoscuţi astăzi. Paradoxul a fost că eu fiind român, lucrînd în America, am scris despre un curent de gîndire foarte puţin cunoscut chiar şi în Franţa, unde prima carte despre gîndirea politică a lui Guizot a fost scrisă în 1985, astfel încît eu am avut de la bun început un atu important. Alfabetul libertăţii Mircea Vasilescu: Faptul că veneaţi din România, din Europa de Est, fostă comunistă, a fost un avantaj sau un dezavantaj? A fost un avantaj pentru mine: am venit cu o sete de a învăţa ceva nou şi de a scrie despre un subiect care mă pasiona. Am scris cu pasiune despre ucenicia libertăţii. Asta era tema care mă preocupa, mă preocupă şi probabil mă va preocupa cîţiva ani de acum înainte. Altfel spus, cum se învaţă alfabetul libertăţii! Magdalena Boiangiu: Şi cum se învaţă? Momentul postrevoluţionar francez are cîteva lecţii pentru noi. În primul rînd, e vorba de importanţa constituţionalismului. Pentru a crea un regim parlamentar viabil, e nevoie de o elită politică care, la un anumit moment istoric, să aibă un sens clar al interesului de lungă durată al ţării şi un sens al paşilor mărunţi care pot fi făcuţi pe termen scurt. Acesta a fost norocul şi menirea doctrinarilor francezi. Ei au fost activi în perioada Restauraţiei Bourbonilor, deci după căderea lui Napoleon, între 1814 şi 1830, şi apoi pînă la 1848. În această perioadă, s-au pus bazele sistemului parlamentar francez. A doua lecţie ne invită să regîndim modul în care conceptualizăm puterea politică. Ce înseamnă a guverna o societate? Nu înseamnă a folosi (doar) armata, colectorii de impozite, soldaţii, gardienii, pentru a asigura (cu forţa) cooperarea societăţii. Societatea trebuie ajutată şi îndemnată să se autoorganizeze. Aceasta a fost o temă dezbătută în timpul Restauraţiei Bourbonilor, în ciuda faptului că Franţa are acest tipar centralist pînă în ziua de azi. Franţa nu are o tradiţie a autoguvernării cum există în America. E nevoie de această sinergie între nivelul de jos şi cel de sus, între comunităţile aflate la baza societăţii şi elitele politice. Apoi, în al treilea rînd, ar trebui consemnată importanţa transparenţei, a contestaţiei politice şi a schimbului de idei în societate. E o temă fundamentală pentru liberalii secolului al XIX-lea. Termenul este publicité în franceză, intraductibil în româneşte. Acesta este un concept important pentru că, în lipsa acestei forme de contestaţie şi de transparenţă şi de responsabilitate politică, instituţiile rămîn forme fără fond. Iar cei pe care i-am studiat eu, Guizot, Royer-Collard, au spus foarte clar cît de importantă este transparenţa pentru funcţionarea eficientă a instituţiilor politice. Au fost şi alte lucruri care mi-au atras atenţia în gîndirea doctrinarilor şi am scris pe larg despre ele în varianta franceză a cărţii, apărută la începutul lunii mai, la Editura Plon. Cartea se numeşte Le Centre introuvable. Cristian Ghinea: Care este concluzia? Cît de influenţi au fost oamenii aceştia în Franţa? Căci a mai fost o revoluţie, o nouă dictatură, o comună... şi tot aşa. A durat mult pînă s-a stabilizat democraţia. Liberalismul francez, în ochii unora, rămîne şi astăzi un oximoron, pentru că nu are consistenţa şi consecvenţa liberalismului politic şi economic din lumea anglo-saxonă. Există o efervescenţă a gîndirii politice care nu s-a coagulat însă întotdeauna în mod fericit în instituţiile politice franceze. Liberalismul românesc - artă a combinaţiilor Cezar Paul-Bădescu: Cum vedeţi liberalismul românesc? Spuneţi despre cel francez că este văzut ca un oximoron. Cît de liberali sînt liberalii noştri? În anii '90 am participat la cîteva dezbateri publice pe tema liberalismului. Am scris în 1997 un text, "A fi sau a nu fi liberal", pe care l-am publicat apoi şi în Elogiul libertăţii, carte apărută în 1998 la Editura Polirom. Am afirmat atunci că prefer să descriu liberalismul ca o familie cu mai multe dialecte, mai degrabă decît ca o doctrină coerentă care se poate defini de la A la Z prin cîteva concepte, mai mult sau mai puţin univoce. Nu mă refeream în special la faptul că atunci existau Partidul Liberal '93, Noul Partid Liberal, Câmpeanu, Brătianu...; mă refeream mai ales la nivelul conceptelor, la nevoia de a lărgi oarecum sfera de aplicabilitate a principalelor idei liberale. Mi s-a părut că un astfel de demers era necesar în momentul acela şi sînt convins că e necesar şi azi. În al doilea rînd, am avut deseori o anumită inadecvare la realitatea politică liberală românească. Mi s-a părut că nu regăsesc în dezbaterile din sînul curentelor liberale ideile, temerile şi obsesiile mele. De exemplu, importanţa transparenţei, importanţa contestaţiei politice nu le-am văzut reliefate îndeajuns în discuţiile avute. Pentru mine, acestea sînt concepte importante. În al treilea rînd, trebuie spus faptul că liberalismul e deocamdată o doctrină oarecum diformă în România. Mi se pare că nu există un cod doctrinar care să definească în mod limpede ce înseamnă liberalismul şi încotro ar trebui el să evolueze, să înainteze. Cristian Ghinea: Credeţi că celelalte doctrine sînt mai cristalizate? Nu. Nu cred asta. Problema Partidului Liberal, aşa cum am perceput-o eu în ultimii ani, urmărind lucrurile de la distanţă, după ieşirea lui Valeriu Stoica din arena politică, mi se pare că a fost o mică artă a combinatoriului cu personalităţi la vîrf, iar jos, la bază, un partid cu picioare (prea adesea) de lut. M-a interesat la un moment dat problema culturii politice şi am scris despre asta în Elogiul libertăţii. Este o temă actuală şi în clipa de faţă. Mi s-a părut şi mi se pare şi în continuare că există mai multe Românii. Nu sînt primul şi nici ultimul care o va sublinia, şi mă interesează ce leagă între ele aceste Românii. Este vorba despre România oraşelor industriale dezafectate, este vorba despre România celor care cîştigă mai mult de 1.000 de euro pe lună, lucrează în companii internaţionale şi vorbesc 2-3 limbi, şi despre România oamenilor care vor fi, din păcate, condamnaţi, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, la o existenţă marginală şi precară. Mă interesează dacă poate exista un proiect de lungă durată pentru a crea legăturile sociale care să ne ţină laolaltă şi să ne facă civilizaţi. Pentru că altfel vom fi o societate ghetoizată, care va trăi în comunităţi tot mai mici, ce nu vor fi legate între ele nici măcar de interesul naţiunii. Interesul naţiunii devine în aceste condiţii o sintagmă goală. În acest sens, Tocqueville mi se pare autorul care trebuie recitit pentru că el ne oferă cîteva lecţii importante. Printre altele, faptul că o societate liberă are nevoie nu numai de afirmarea principiului individualismului, ci şi de principii corective. Religia şi autoguvernarea, de exemplu, sînt contra-puteri la atomizarea societăţii. Ceea ce mă şochează şi astăzi este cît de atomizaţi sîntem. Comunismul nu ne-a colectivizat, după părerea mea, cît ne-a atomizat. De aceea, astăzi, se pune problema refacerii punţilor civice între cetăţeni. Există în Elogiul moderaţiei un capitol despre Tocqueville, unde - citez un fragment - el îşi descrie opiniile politice. Mă regăsesc integral în aceste cuvinte: "Am o preferinţă instinctuală pentru instituţii democratice, dar sînt un aristocrat prin instinct. Iubesc cu pasiune libertatea, legalitatea, respectul drepturilor." - asta spunea Tocqueville. Aş adăuga că îmi displac demagogia şi necivilitatea, nu aparţin nici unei partide politice, pentru că, aidoma lui Tocqueville, partidul liberal din care "fac parte" nu există (încă). Sînt, cu alte cuvinte, un extremist de centru. Cezar Paul-Bădescu: Cu privire la atomizarea despre care vorbiţi - se spune despre românii care trăiesc în străinătate că sînt dispersaţi, că nu se înţeleg, că nu există o coeziune... Aşa este? Cum comunicaţi cu ceilalţi români? Atomizarea există şi în cazul românilor din afară? Cred că da. Acum 7-8 ani, în New York, au fost lupte în jurul construirii unei biserici. Nu cred că s-au soldat cu un rezultat pozitiv. Există însă şi exemple fericite. Am înţeles că românii din Canada, care sînt o comunitate destul de substanţială, au reuşit să depăşească cîteva dintre tarele trecutului; ei se adună, au manifestări consistente. La fel, există cîteva excelente asociaţii de studenţi români în Statele Unite; una dintre acestea funcţionează remarcabil în Boston, adunînd studenţii români de la Harvard şi MIT (unii dintre ei sînt acum lansaţi în splendide cariere profesionale). Mai mult, la Universitatea Indiana există acum din partea statului român şi a Universităţii un acord (mediat de profesoara Christina Zarifopol) şi o bursă cofinanţată care permite Universităţii Indiana să aducă în fiecare an un doctorand din toată lumea care să studieze o problemă legată de istoria sau cultura României. Dar interesul pentru studiile româneşti în America rămîne un subiect delicat, pentru că el reclamă eforturi şi iniţiative susţinute din partea ambelor părţi. E loc de mult mai mult în această privinţă! Cezar Paul-Bădescu: Dvs. cum păstraţi legătura cu România şi cu românii? De un an, am început să predau, în fiecare mai-iunie, un curs intensiv doctoral (la SNSPA), ceea ce mi-a dat prilejul de a cunoaşte studenţi noi şi a reînnoda colaborarea cu profesorii de acolo, precum Mihaela şi Adrian Miroiu, şi Cătălin Partenie. Am de asemenea strînse contacte cu Institutul de Cercetări Politice de la Universitatea din Bucureşti, unde colaborez foarte bine cu Cristian Preda, Daniel Barbu şi Ioan Stanomir (ei scot o revistă, Studia politica, la care sînt afiliat). Încerc apoi să fac o carte cu Mihai Şora despre bucuria de a trăi, despre ştiinţa de a opri timpul, de a te bucura de plenitudinea clipei, de a gusta sarea pămîntului. Trebuie să mărturisesc că am dificultăţi în a şti cum să gust sarea pămîntului, pentru că fac parte dintr-o societate care se judecă pe ea, şi-i judecă pe alţii, după logica exteriorităţii, a tranzitivităţii, a vitezei şi a productivităţii. Din fericire, ambiţia mea m-a condus să fiu productiv. Însă ce se întîmplă cu celelalte preocupări ale mele rămîne o întrebare deschisă şi urgentă. Încerc pe cît posibil să combin interesele strict de cercetare cu preocupările mai adînci, pentru că rămîn în continuare însetat de filozofie, literatură şi, într-o anumită măsură, chiar teologie. Iar lansarea Elogiului moderaţiei anul acesta mi-a dat prilejul sa reînnoiesc contactele cu lumea românească, unde am în continuare mulţi prieteni şi, sper, cititori. Germania este euforizată: de splendidele zile de vară ce nu păreau să mai vină vreodată, de atmosfera ce domneşte în marile oraşe şi pe stadioanele de fotbal în aceste zile ale campionatului mondial, de steagurile ce împînzesc clădirile şi flutură vioi, ataşate la caroseria autoturismelor mari şi mici. Toată lumea discută despre fotbal şi - pe măsura puterilor lor - pînă şi filozofii. Substitut al înfruntărilor belicoase, hybris şi catharsis, pasiune răscolitoare impulsionînd de nu puţine ori spiritul gregar, fanatizînd mulţimile şi exasperîndu-i pe cei care nu au nici în clin şi nici în mînecă cu "jocul cu balonul rotund", fotbalul nu putea să nu reţină şi atenţia unor filozofi contemporani. După Luciano de Crescenzo care a emis, ce-i drept mai de mult, judecăţi memorabile despre acest sport popular (vulgar, în sens etimologic), ceva mai tenebrosul Peter Sloterdeijk, filozof german foarte la modă, s-a înduplecat să dialogheze pe marginea campionatului mondial de fotbal cu redactorii revistei Der Spiegel. Dar cum toată lumea se pricepe la fotbal ca şi la politică, ce ar avea nou de spus acest dirijor al cvartetului filozofic (cum se intitulează emisiunea pe care o susţine, împreună cu Rudiger Safranski, la televiziunea publică germană)? Sloterdeijk nu ar fi el însuşi dacă nu ar izbuti să desluşească, în materia amorfă a banalului, componentele inedite, surprinzătoare. Un prim exemplu: nu există un alt sport care să imite atît de bine ca fotbalul ancestralele noastre sentimente "protoartileriste" de vînători. Goana după minge şi "orgasmele" pe care golurile le produc fanilor îi par de-a dreptul "obscene" filozofului care defineşte fotbalul în termeni cinegetici: "atingerea cu un obiect balistic (alias piciorul, n.n.) a vînatului (mingea) care încearcă cu toate mijloacele să se salveze (rostogolindu-se sau zburînd prin aer)." Evident, Sloterdeijk se întreabă dacă nu cumva ia "peste picior" clişeul antropologic conform căruia bărbaţii ar fi vînători şi femeile culegătoare. Au prin urmare reprezentantele sexului frumos o viaţă mai uşoară? Răspunsul filozofului relevă din nou o componentă inedită a existenţei noastre: dacă ne putem imagina azi un bărbat fără lance arc, sau - în ocurenţă -, minge, femeile, în virtutea vocaţiei lor de culegătoare (ele încurajînd astfel şi consumul) nu pot fi imaginate fără... poşetă!!! Dar, înapoi la fotbal! Sloterdejik nu se lasă furat de isteria colectivă din tribune, dar admite că omul este definit şi prin capacitatea de a-şi pierde minţile, împreună cu semenii săi. Remarcabilă este o altă comparaţie pe care filozoful o face: cea între erou şi vedetă. (Să ne amintim şi că titlul unui volum al lui Luciano de Crescenzo făcea aluzie la vremurile în care bărbaţilor le era îngăduit să fie... eroi.) Aşadar, grăieşte Sloterdeijk, eroul moare de timpuriu pe cîmpul de luptă, vedeta se declasează prin reintrarea în "normalitatea" vieţii de zi cu zi. Ipotetic, fotbaliştii sînt eroi pe stadion, dar, nedîndu-şi viaţa pentru un gol, rămîn inevitabil doar vedete, staruri, modele. Un montaj fotografic reprezentîndu-i pe Roberto Carlos, Francesco Totti, Beckham, Ronaldinho şi Raul umăr la umăr, îmbrăcaţi în armuri antice, privindu-ne fioros, demonstrează ideea. Deveniţi staruri, ei se dez-eroizează. Mai rău încă: Sloterdeijk întrevede tendinţa unei "hermafroditizări" a fotbaliştilor vedete - cotînd, în principiu desigur, echipa naţională a Germaniei ca fiind un "team de hermafrodiţi". Ceea ce este mai puţin grav decît definiţia pe care o dă fotbalului un alt filozof german, mai puţin cunoscut, ce-i drept - este vorba de Guenter Gebauer: "o formă de protest împotriva culturii savante". Sloterdeijk face o nouă piruetă şi întrevede în stadioanele moderne forma "originară" a Colosseum-ului, menţionînd concomitent primejdia "politizării" mulţimii. Azi fotbalul pare şi o expresie "extremă" a globalizării: majoritatea membrilor echipelor naţionale joacă în alte ţări în echipele de club şi de aceea - în afara campionatelor, echipele naţionale par desprinse de realitate. În timpul turneelor însă, ele retrezesc spectatorilor în tribune pusee patriotarde. În sfîrşit, unul din elementele care pe Sloterdeijk îl impresionează cel mai puternic, este modul în care fotbaliştii, care cad, se ridică: rapid, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Ridicarea lor este un "manifest împotriva legilor gravitaţiei". Ce regretă Sloterdeijk? Că atunci cînd sînt răniţi, fotbaliştii sînt transportaţi pe targă şi nu sînt lăsaţi, cum se întîmpla în vremurile de demult, să şchioapete pînă la ieşirea de pe teren. Cît despre el - Peter Sloterdeijk circulă cu bicicleta -, i se întîmplă să cadă destul de des şi să se ridice din ce în ce mai greu. Pe terenul ideilor însă, pare de-a dreptul...înaripat, chiar dacă zborul său poate fi pentru unii, agasant. Prea puţin reverenţioasele opinii despre fotbal, emise de filozoful transformat în "guru" de mass-media, nu are cum să-i irite pe membrii unsprezecelui german - din simplul motiv că ei nu-i citesc, nu-i aud şi nici nu-i ascultă pe filozofi. Un efect "colateral" al campionatului mondial de fotbal s-a transformat însă într-un adevărat subiect de dezbateri publice la radio şi televiziune, în paginile presei scrise. Germania s-a acoperit, în aceste zile, cu un patch-work în care se disting din abundenţă - pe fundalul tricolorului german negru-roşu-galben - şi drapelele naţionale ale ţărilor participante la marea competiţie. Este sau nu această invazie de drapele indiciul unui patriotism exacerbat sau - ceea ce ar fi şi mai rău - al naţionalismului, se întreabă îngrijorate unele spirite critice. În orice competiţie internaţională de fotbal intonarea imnului înaintea începerii meciului îi însufleţeşte pe jucători şi pe suporteri de înălţătorul dar, resimţit sau manifestat în exces, suspectul sentiment al patriotismului. Cert este că - spre deosebire de alte naţiuni europene şi mai ales de vecinii lor francezi, care nu ezită să recurgă la epitete ornante şi expresii ale grandorii nici cînd e vorba de naţiune, nici cînd e vorba de vinuri sau brînzeturi - germanilor le dă de furcă atît ideea de naţiune, cît şi cea de patrie. De vină este evident trecutul cel nazist, în primul rînd... Patriotismul şi problematizarea identităţii sînt sentimente şi teme care au o cu totul altă abordare la est de Rin şi la vest de Oder, decît în restul ţărilor europene... S-a vorbit mult despre "revenirea la normalitate" a Germaniei după reunificare. Dezbaterile nu au eliminat însă întru totul incertitudinile şi nici tresăririle, ori de cîte ori ar exista primejdia unei supradozări a sentimentelor patriotice. Recent, o campanie publicitară, destul de costisitoare şi discutabilă, le propunea locuitorilor Republicii Federale, prin intermediul unor uriaşe afişe, să se identifice cînd cu Einstein, cînd cu un fotbalist, cînd cu un copil sau cu o doamnă în vîrstă - pe scurt - cu chipurile celebre şi anonime ale locuitorilor de ieri şi de azi ai Germaniei. Iconografia identitară ţinea evident cont şi de diversitatea etnică şi culturală a Germaniei de azi: diversă şi totuşi unitară, dar care nu poate fi uşor asumată. Poate şi din acest motiv, în zilele campionatului mondial de fotbal nu puţini analişti sînt surprinşi de dezinvoltura cu care locuitorii ţării şi-au pus în ferestrele caselor, la balcoane şi prin grădini, steguleţele tricolore negru-roşu-galben. Automobiliştii au recurs şi ei la acest ornament: drapelele mici, care flutură în vînt, le urează textual bun venit oaspeţilor la campionat. Dar alături de steagurile germane apar peste tot şi cele ale altor naţiuni, indicînd fie simpatia, fie preferinţele fotbalistice ale posesorului pentru una din echipele ţărilor participante la campionat. Or, tocmai această "coabitare", nu doar "cromatică", este de natură să spulbere complet suspiciunile şi îndoielile pe care le stîrneşte unor sociologi şi politologi sau chiar istorici, prezenţa majoritară a steguleţelor germane peste tot. Ele vor dispărea după încheierea campionatului, iar patriotismul - căruia par a-i da expresie - nu este nicidecum direct proporţional ca intensitate cu numărul drapelelor purtînd culorile naţionale ale Germaniei. Sentimentele patriotice fluctuante sînt determinate de anumite împrejurări. Înfrîntă, distrusă, zdrobită de conştiinţa vinovăţiei şi a ororilor comise în numele dictaturii naziste, Germania postbelică începe să-şi recîştige încet-încet încrederea în sine, imediat după ce în 1954 echipa naţională de fotbal cîştigă, în faţa Ungariei, titlul de campioană mondială. Situaţia este cu totul alta acum. Cetăţenii Republicii Federale afişează drapelul naţional nu atît din dorinţa "neţărmurită" ca unsprezecele german să cîştige campionatul, cît mai degrabă, din bucuria de a putea găzdui acest eveniment. Cît despre "patriotism", el se manifestă pînă acum cel puţin sub forma unei bune dispoziţii generale - întreţinută atît de zilele însorite, cît şi de armonia în care competiţiile programate s-au desfăşurat şi sperăm se vor desfăşura. Cînd campionatul mondial se va fi încheiat, probabil că tematizarea dozelor în care locuitorii Republicii Federale au sau nu au voie să fie patrioţi şi să fluture drapelul naţional va dispărea din spaţiul public şi din mass-media, reintrînd în sfera... dezbaterilor academice. Cu studenţii americani, despre Cicero şi Seneca Magdalena Boiangiu: Aţi spus că sînteţi un intelectual român timid... Cum vă împăcaţi cu intelectualii americani care se descurcă destul de bine cu realul? Trăiesc într-un turn de fildeş. În general, departamentele de Ştiinţe politice în America au cîte 1-2 teoreticieni politici care sînt toleraţi pentru faptul că e nevoie să vedem şi ce au făcut alţii în trecut. Departamentele mai mari sînt mai generoase cu Teoria politică; la Indiana, sîntem 4 specialişti în acest domeniu, deşi fiecare lucrăm pe feliile noastre, bine delimitate. Chiar dacă sînt foarte puţini colegi în SUA (sau în Europa în general) care studiază gîndirea politică franceză în mod sistematic, mă simt bine în compania lor, reală sau virtuală. Mi-a plăcut întotdeauna să vîslesc împotriva curentului, să nu fac ceea ce e la modă. Predau la o şcoală de stat care este o universitate de cercetare, unde avem şi studenţi doctoranzi. Studenţii obişnuiţi, majoritatea dintre ei, vin din statul Indiana. E o universitate mare, cu aproape 37.000 de studenţi care provin din diferite medii sociale şi sosesc cu diferite obiective; mulţi lucrează 10-20 de ore pe săptămînă ca să se întreţină. Există o modă ca cei mai buni dintre studenţi să meargă apoi la şcoli de Drept şi la şcoli de Afaceri. Pentru ei, studiul istoriei gîndirii politice are o relevanţă limitată. Dar, în fiecare an, reuşesc să ghicesc printre ei cîteva minţi însetate de cultură, cîţiva oameni tineri care caută altceva. Şi încep să lucrez cu ei şi, în acelaşi timp, încerc să-i conving pe alţii, prin entuziasmul meu (care se spune că este contagios), că ideile au consecinţe practice şi că ei trebuie să-l studieze şi pe Cicero. Nu numai pentru faptul că Thomas Jefferson, unul dintre părinţii fondatori ai democraţiei americane, citea şi era la curent cu Cicero, ci şi pentru faptul că Cicero şi Seneca au o relevanţă particulară pentru opţiunile noastre zilnice. Organizez, cu un număr select de studenţi, în fiecare semestru, un grup de lectură informal, ne întîlnim în diferite locuri - de cele mai multe ori la mine acasă sau la o cafenea - şi discutăm texte mici. Studenţii, în general, trebuie treziţi şi stimulaţi. Rolul meu seamănă de aceea cu cel al unui tăun (socratic). Cristian Ghinea: Cum vă raportaţi la consumerismul american? Eu trăiesc într-un stat care a votat cu Partidul Republican în mod masiv. Fac parte din ceea ce CNN numeşte America "roşie", America care l-a votat pe G.W. Bush. Bloomington, în sine, este un campus universitar care, ca mai toate campusurile americane, face parte din America "albastră". Cînd ies din Bloomington şi mă aflu într-o zonă alăturată, nu-i privesc cu dispreţ pe cei care trăiesc acolo. Şi nu mă simt cu totul şi totul străin faţă de valorile şi opţiunile lor. Sigur că diferenţele dintre modurile noastre de viaţă sînt foarte mari: ei se pronunţă pentru pedeapsa capitală - eu sînt împotriva pedepsei capitale - şi au o obsesie cu armele - eu nu am avut şi nici nu voi avea vreodată o armă. Dar dreptul de a purta o armă e privit ca un drept fundamental în America şi trebuie respectat ca atare. Nu privesc cu dispreţ valorile celor care au moduri diferite de viaţă, dar nici nu mă pot entuziasma după cultura de tip Walmart. În comunitatea ştiinţifică din care fac parte, încerc să apăr principiile dialogului şi toleranţei şi să mă comport după regulile decenţei, fără să fiu un radical. Cu alte cuvinte, încerc să aplic ceea ce predic: moderaţia (nu reuşesc însă mereu!). Am refuzat întotdeauna să gîndesc în termeni alb-negru. Cred că - aşa cum spunea Raymond Aron - alegerile pe care le facem sînt (aproape întotdeauna) între ceea ce este detestabil şi ceea ce este preferabil. Niciodată (sau doar foarte rar) între bine şi rău. Împăciuitorismul şi moderaţia Am scris Elogiul moderaţiei tocmai ca un exerciţiu donquijotesc (scriu în prezent şi o variantă engleză, oarecum diferită, pentru o audienţă universitară). Nu am nici o iluzie că citind această carte oamenii radicali vor deveni moderaţi şi n-am nici o iluzie că voi reuşi să atenuez neîncrederea faţă de fenomenul politic. Politica este văzută în România mai mult ca un mod de a te îmbogăţi, de a fi corupt. Însă am scris cartea din sentimentul, din nevoia de a mă defini pe mine însumi. Deci, una dintre metaforele cele mai frumoase ale moderaţiei este cea a politicianului reconciliator... Radu Cosaşu: Sînteţi un împăciuitorist. Cristian Ghinea: Care sînt criteriile conform cărora stabileşti că te abţii sau că este obligatoriu să ai o opţiune? Sigur, dacă e vorba de a alege între Monica Macovei şi Michi Şpagă (şi alţii ca el), e uşor de ales. Dar, într-un plan mai larg, nu cred că există criterii infailibile pe care să le putem deduce din axiome morale. Cred că e mai bine să ne uităm la cîteva exemple luminoase, care au ales bine în timpuri întunecate. Aşa închei de altfel Elogiul moderaţiei, vorbind despre Raymond Aron care ne-a dat un exemplu de decenţă şi luciditate într-un timp în care alţii făcuseră alegeri dezastruoase. Închei cartea cu un elogiu al "spectatorului angajat" (