"Mai uşor cu idealurile" - dialog cu Traian UNGUREANU -

La mijlocul lunii iulie l-am invitat pe Traian Ungureanu pe Divanul nostru în primul rînd pentru că el corespundea criteriului de bază: ne era tuturor simpatic. În al doilea rînd, şi mai puţin evident, ţinînd seama de radicalismul opiniilor sale exprimate în presă, mulţi sperau că discuţia va declanşa şi nişte clarificări printre noi, o descifrare a ironiilor şi privirilor încărcate cu care ne gratulăm adesea. N-a fost să fie; TRU a devenit el mai dilematic, nu noi mai radicali. O înjurătură la 15 secunde Alex. Leo Şerban: Cum comentezi gestul lui Zidane? Andrei Pleşu: După ce am auzit ce i-a spus, am fost de acord cu gestul! Eu cred că Zidane a făcut parte din finală şi i-a pus capăt, aşa cum promitea această finală încă de la început. S-a jucat din minutul 1 pînă la sfîrşit la un nivel de radicalism mental şi psihic aproape nemaiîntîlnit în fotbal. Tot turneul final l-a încărcat, de fapt, pe Zidane cu o răspundere enormă, nu a avut în stînga şi dreapta colaboratori. Toată lumea aştepta ca Zidane să cîştige Campionatul Mondial, şi pînă la urmă ceva s-a surpat. E mai puţin important ce i-a spus Materazzi. Din două motive. Cine joacă fotbal profesionist e înjurat o dată la 15 secunde pe tot parcursul carierei sportive. Englezii, care, se ştie, sînt mari cunoscători ai fotbalului italian, s-au agăţat imediat, suspect de repede, de tema terorismului. Ce altceva putea să-i spună Materazzi decît că e terorist? Poate că o temă la fel de injurioasă putea să fie că nu e destul de centru-stînga. Cezar Paul-Bădescu: Cu toate astea, a fost ales cel mai bun jucător al Mondialului! Nu-l înţeleg şi resping acest titlu. Pentru mine, ca om de fotbal, omul turneului a fost, din primul meci pînă la ultimul, Fabio Canavaro, care a condus din spate o campioană mondială, cu 10 sau 11 faulturi în total, ceea ce este media de meci a unui stoper. Nu pot să particip la bucuria asta care face dintr-un om care a avut în finală un comportament de monstru mineral din Star Wars un super-erou civil, un reprezentant al regenerării Franţei. Cred că Franţa rumegă un soi de resentiment promovîndu-l pe Zidane şi agăţîndu-se de imagine. Franţa a obţinut un mare succes la Mondialele astea. Lumea pornise de la ideea că echipa nu va reuşi să iasă nici din grupe. Au ajuns în finală şi într-un fel au pus capăt unui lung declin, care începe în 2000, după ultimul lor titlu, continuă în 2002 - Mondialele la care nu marchează nici un gol -, se prelungeşte cu Europenele din 2004 care sînt un eşec, continuă cu eşecul în competiţia pentru Olimpiada 2012. Performanţa asta, atît cît e ea, pare să fi pus capăt buclei şi să o fi stabilizat cît de cît. Magdalena Boiangiu: Credeţi? Nu! Franţa resentimentelor Mircea Vasilescu: Spuneai de un resentiment al Franţei, exprimat prin Zidane. Care este substratul lui? Marele resentiment antiamerican, de fapt... Alex. Leo Şerban: Cred că este singurul resentiment care uneşte stînga cu dreapta în Franţa. Cred că Franţa colecţionează genul ăsta de sentimente şi resentimente menite să refuze o direcţie şi să păstreze un moment şi o poziţie. Să-i ţină pe loc. Am văzut marile greve studenţeşti legate de schimbarea legislaţiei muncii şi mi s-a părut o mare neînţelegere. Nu poţi fonda nimic punînd în centrul Europei un proiect etatist, protecţionist, administrativ, asistenţial... Nu poţi să te prefaci că nu vezi cum se schimbă lucrurile în jurul tău. Cred că e un refuz pe care-l vor plăti mai tîrziu. Fotbalul şi iluzia apartenenţei Andrei Pleşu: Eu nu sînt un fan de fotbal. Chestia asta la început nu mi-a creat nici o problemă. După un timp am început să fiu puţin contrariat cînd am văzut că oameni pe care îi admir, la care ţin foarte mult au această dimensiune. Mi-a pus capac cînd Noica s-a dovedit un fanatic. Cu cine ţinea? Andrei Pleşu: A, nu mai ştiu. Parcă cu Sportul Studenţesc. Se uita cu pasiune la meci şi erau marile lui momente de temperament. Se ridica de pe scaun. A jucat fotbal în tinereţe. De Cosaşu... nu mai vorbim! Iar la Berlin, crema academică mondială, cum avea un pic de timp liber, în frunte cu rectorul, Lepenis - fotbal! L-am sunat acum, în timpul Campionatului, mi-a răspuns soţia şi mi-a spus: nu poate, se uită la meci. Am un prieten, istoric de artă, neamţ, care scrie o carte despre Il Calcio Fiorentino - foarte simpatică. Vreau să vă întreb: ce pierd? Simt că pierd ceva, dar ce? Un răspuns simplu. Nimic! Pentru că eu cred că fotbalul a ajuns o obsesie globală din motive care nu au de a face cu conţinutul şi valoarea lui. Nu cred că fotbalul îi dă omului lucruri importante. Îi aduce un pretext de articulare şi de gesticulaţie, rituală în mare parte, îi dă uneori iluzia apartenenţei, cîteodată destul de serios. Fotbalul apare pe scenă ca joc al epocii moderne, e produs în nordul Angliei de evoluţia industrială, printre altele, de tot felul de popi catolici şi protestanţi care pun copiii să bată mingea, şi jocul devine jocul modernităţii exact în măsura în care modernitatea devine o scenă care se goleşte de valorile şi modalităţile de apartenenţă ale omului. Şi atunci apare fotbalul. Care are o detentă extraordinară. În 1870 apar primele cluburi în Anglia şi după numai 50 de ani - într-un timp foarte scurt - la Londra, Cupa Angliei, se joacă faimoasa finală a Calului alb, aşa i s-a spus - se joacă pe Wembley în prezenţa a 150 de mii de oameni, şi poliţia trebuie să intervină ca să oprească meciul, pentru că exista pericolul unei mari catastrofe. Lumea spărsese gardurile şi intrase pe teren. În 50 de ani totul e făcut, e gata. Ba este din ce în ce mai rău. Mă deranjează chiar mai mult tendinţa conştientă, programată de globalizare a jocului pe care o practică din toate motivele greşite FIFA, oamenii care conduc fotbalul mondial. Şeful organizaţiei vrea să se eternizeze şi pune la punct un sistem, un simulacru democratic: cu cît bagi mai multe echipe la Cupa Mondială, cu atît ai mai multe voturi la Congresul FIFA şi eşti ales. Dar prejudiciul e enorm, pentru că, după prima fază, în care am zis că fotbalul înlocuieşte cîteva din reflexele vechi ale omului şi ale omului comunitar, s-a trecut, cred, în a doua etapă, cînd fotbalul degajă şi propune un model şi mai rău. El tinde să părăsească ceea ce era competiţie şi spirit de competiţie în el, să se deplaseze spre o structură de festival, şi toată literatura şi fanfara asta despre publicul care se simte minunat, despre oamenii care se simt la carnaval, care se înfrăţesc, se pupă, dau declaraţii comune - asta o să avem în curînd - ne deplasează spre o zonă de entertainment, de fapt, care nu mai are nici un fel de adîncime, nici o altă virtute decît simpla prezenţă pe scenă. Aşa că nu pierdeţi nimic! Alex. Leo Şerban: Un fel de corectitudine politică? Cam aşa ceva. Cezar Paul-Bădescu: Dar din perspectiva receptorului, a publicului sau a galeriilor tendinţa spre globalizare nu e covîrşită de un fenomen invers, de tribalizare? Dimpotrivă. E un trib unde nimeni nu face parte din trib, pentru că echipa cu care ţii se numeşte, să zicem, Arsenal, şi în ea nu joacă nici un englez. Nu un om din cartierul tău, cum era aproape obligatoriu în anul 1920-1930-1950. Nu mai joacă nici un englez. Magdalena Boiangiu: Şi unde joacă englezii? Englezii vin spre România, cred. Englezii joacă la echipele mai proaste. La echipele mai bune, care au bani, joacă jucătorii recoltaţi din toată lumea. De exemplu, Anglia a dat la acest Campionat Mondial vreo trei naţionale, printre care şi a Franţei. Tribalizarea şi toată retorica tribalizării există. Îi vezi că se pictează, îşi pun tot felul de însemne... Cezar Paul-Bădescu: Dar la nivelul echipelor naţionale? Naţionalele nu vor mai exista. De fapt, mă întreb dacă ele mai există. Cred că ăsta e unul din semnalele foarte interesante. Magdalena Boiangiu: Dar din perspectiva oamenilor politici? Chirac se simte el însuşi învins, învingător, simte că el a cîştigat sau a pierdut ceva. E o platformă în rulare pe care se aruncă toată lumea. Nimic nu e mai privit şi mai popular pînă la urmă şi mai populist decît fotbalul şi oferă şansa de a te vedea cu Becali la meci, de pildă, care nu trebuie ratată. Fotbalul e o vitrină enormă. E un amvon pînă la urmă. Magdalena Boiangiu: Cum vă explicaţi că, în timp ce orice fel de expresie a culturii de masă americane e receptată rapid în Europa, fotbalul american nu are nici un fel de priză aici, şi vice-versa? America a fondat o a doua modernitate, care are un alt ritm, o altă viteză. America nu poate îngădui un joc prea lung, mult prea imprevizibil. Un joc greu de fragmentat cum e fotbalul. Băsescu şi modelul prezidenţial Andrei Pleşu: Ce v-a îndemnat să-l invitaţi pe domnul preşedinte Băsescu la lansarea cărţii dvs.? Lumea crede că l-a invitat Liiceanu... Eu l-am invitat, cu mîna mea. Pentru că-mi place. Mie Băsescu îmi place, şi am un argument foarte puternic: am avut trei preşedinţi, iar Băsescu, ultimul dintre ei, este în mod clar diferenţa, ruptura faţă de ceea ce a fost modelul prezidenţial, ceea ce a fost şeful statului în România. Am avut impasul Iliescu, am avut după aia "compasul" Constantinescu şi cu Băsescu lucrurile astea se termină şi începem altceva. Mircea Vasilescu: Ce începem? Cred că începem o zonă mai directă de politică. Din păcate, ea se cam restrînge la Băsescu, după părerea mea. Pentru că Băsescu e o persoană, nu un sistem. Eu salut persoana şi am invitat persoana. Cezar Paul-Bădescu: Vă referiţi la modul direct de a comunica? Da, mă refer la modul de a comunica! Alex. Leo Şerban: Dar această calitate o are şi Becali! Da, o are şi Becali, dar nu pot să-l confund pe Becali cu Băsescu. Andrei Pleşu: Asta ţine de misterul fotbalului. E un mister, pentru că în aceeaşi pasiune încap şi Becali şi Noica. Sînt perfect diferiţi, dar aici se întîlnesc! Băsescu mie mi se pare un om direct, dar nu un om vulgar. Becali este un om vulgar. E un om nociv. Alex. Leo Şerban: L-am votat pe Băsescu şi toţi am avut un moment de euforie... a cîştigat Băsescu... după care unii dintre noi - mai mulţi - am început să avem o diminuare a acestui entuziasm. Tu l-ai menţinut constant? Nu simţi nici un fel de derapaje în traseul lui, nu ţi se pare că anumite lucruri poate nu trebuiau făcute? Admiraţia, simpatia mea pentru el rămîn lucide. Eu nu sînt partizanul lui necondiţionat. Nu-i fac galerie! Îmi dau seama că există limite, există gesturi care puteau fi evitate. Are un mic talent de a provoca bombardamente de presă, dar nu sînt dezamăgit, nu am nici un motiv să fiu dezamăgit. Mircea Vasilescu: Spuneai că, deocamdată, schimbarea se reduce la Băsescu, la persoana lui şi că nu e un sistem. Nu tocmai aici e un fel de risc sau de pericol? Nouă ne trebuie un om sau ne trebuie un sistem? Nu ştiu. Eu am ajuns la un fel de "reacţionarism" care poate fi rezumat aşa: "mai uşor cu idealurile". Eu cred că pe noi ne-a costat foarte mult viziunea - la care am contribuit şi eu cît am putut, din păcate -, care a durat 10, poate 15 ani, care spunea aşa: noi nu vrem decît produsul perfect. Ori ne daţi o societate impecabilă, o democraţie perfectă, ori nimic. Şi cred că viziunea asta a făcut mult rău societăţii pe care urma să o salveze. Or, acum avem un om care e clar cu un pas înainte. Nu avem un sistem. Şi nici nu cred că o să-l avem prea curînd. Magdalena Boiangiu: Aici este şi problema. Este acest om capabil să determine, să adune în jurul lui oamenii care să poată modifica cît de cît sistemul? Pînă la un punct, cred că da. Ce o să poată să facă el este să împingă sistemul în direcţia bună cîţiva paşi. Între palate Magdalena Boiangiu: Dar deocamdată asistăm la un conflict interminabil... E o temă devenită obositoare, un fel de balet mecanic, un soi de rictus permanent, care nu mai exprimă nimic, decît un automatism. Cred că tema asta trebuie eliminată rapid. Magdalena Boiangiu: Bine, dar oamenii nu se pot suporta şi sînt obligaţi de funcţia lor să se suporte... Asta e adevărat că nu se pot suporta. Cred că e nevoie de tact politic. Pe de altă parte, eu cred că e greu să nu reacţionezi cînd Tăriceanu face un lucru cu consecinţe gravissime şi de neiertat - iniţiativa cu retragerea din Irak. Nu cred că exista un gest care putea să ne facă mai mult rău pe toate planurile: dintr-o dată, în România, prim-ministrul are brusc o revelaţie, nu o mai trece prin aparatul de stat şi o expune lumii care urmează să leşine şi să spună "ah! ce idee bună aţi avut". O ţară care demonstrează celor care se uită spre ea că e profund neserioasă. Probabil că americanii şi englezii au întrebat: dar ce-i cu voi, ce s-a întîmplat, cum v-a venit chestia asta? E o temă care angajează şi pînă la urmă lezează toate compartimentele politicii. Politica de securitate naţională nu poate fi angajată în numele unui partid. Asta nu e o temă liberală sau pedistă... cu excepţia marelui PRM. Cezar Paul-Bădescu: Dar "războiul" dintre palate a existat şi înaintea gestului lui Tăriceanu. Vedeţi ca motor al acestui război dorinţa lui Băsescu de a lupta cu structurile de interese nelegitime? A existat, sigur, şi înainte. Pe de o parte e incapacitatea lui Băsescu de a se comporta întotdeauna cu tact. Dar cauza principală a apărut imediat după alegeri, cînd încercarea de a elucida situaţia prin alegeri anticipate a fost practic respinsă, sabotată de un grup mare de interese care tronează asupra PNL-ului şi asupra lui Tăriceanu în mod direct. Pînă la urmă s-a văzut că nu poţi face alegeri anticipate dacă nu ai o cooperare cu prim-ministrul. Avem un prim-ministru care nu poate fi schimbat la rîndul lui decît prin nişte procedee complicate şi tot sistemul a devenit prizonierul acestui război. Alex. Leo Şerban: Nu e bine că nu poate fi schimbat atît de uşor un prim-ministru? Nu ştiu dacă e bine sau nu. Cred că trebuie să ai un sistem destul de inteligent şi de flexibil în care să poţi opera politic, nu să te trezeşti ţinut în loc de nişte prevederi enorm de complicate. Magdalena Boiangiu: Acest conflict, din felurite motive, duce la o teribilă ineficienţă. Problemele importante ale ţării se amînă iarăşi pentru o dată ulterioară. Mai sînt ţări care nu au dat în alegerile recente o majoritate semnificativă care să poată guverna singură. Şi soluţia este un viraj spre extrema dreaptă, aşa s-a întîmplat şi în Polonia, şi în Slovacia. Partidele care au ajuns la putere pe fondul unei dezamăgiri faţă de partidele politice tradiţionale au făcut alianţe cu partide de extremă dreapta. Sînt naţionaliste, sînt mai mult decît eurosceptice, sînt antieuropene. Şi eu sînt eurosceptic! Biroul lui Ceauşescu Magdalena Boiangiu: Poţi să fii eurosceptic, nu asta este problema. Nu e pîndită şi România, din dezamăgire în dezamăgire, de un asemenea pericol? Eu nu cred asta. Pentru că nu văd la orizont o dezamăgire care se transformă în agresivitate şi care îşi propune să măture sistemul politic. Văd nemulţumiri, văd foarte multă confuzie. Există confuzie, dezordine în ierarhii, de unde se vede că nu există, de fapt, o opinie coagulată, un front care devine front ideologic şi presiune politică în cele din urmă. Andrei Pleşu: Noi sîntem totuşi - şi ar trebui discutat lucrul acesta mai limpede - victimele unui sistem instituţional care a fost în general construit - imediat după revoluţie - cu toate idiosincrasiile şi psihologiile tulburi din acea perioadă. Pe mine nu mă satisface faptul că avem o Constituţie al cărei tătic este Antonie Iorgovan. Totul a fost gîndit, în primii trei ani de după Revoluţie, pentru diminuarea autorităţii. Asta ne-a costat imens, deşi psihologic e de înţeles. Deci trebuia: să nu cumva să fie un preşedinte puternic - se iau măsurile legislative constituţionale de rigoare; să nu cumva să fie o singură Cameră - dacă sînt două, se tot distribuie răspunderea. Asta a împiedicat enorm în anumite momente procesul legislativ. Băsescu el însuşi e victimă. El ar vrea să facă şi trebuie să surîdă! S-au întîmplat în ’90 lucruri care se puteau uşor evita dacă Poliţia avea autoritate, dacă Internele aveau autoritate. Ar trebui, acum, pe un oarecare calm, sau după ce ne integrăm, să rediscutăm serios Constituţia şi să o gîndim funcţional, nu idiosincratic. Cred că este o explicaţie bazală, pentru că nu ne dăm seama cît de multe datorăm relei fondări a instituţiilor, şi anume Constituţiei. Îmi aduc aminte de 1991, prima farsă de proporţii: Referendumul asupra Constituţiei, care a fost o înscenare. Îmi aduc aminte de discuţiile premergătoare dezbaterilor din Constituantă. Regretatul Ghiţă Ionescu, mare constituţionalist, aproape la 80 de ani atunci, în cursul unei dezbateri la care participa şi Iorgovan, le-a implorat pe strălucitele somităţi să nu facă greşeala să adopte sistemul bicameral într-un moment de relansare a statului. Pentru că, spunea el, e nevoie de claritate şi de o tăietură foarte exactă. Argumentul lui nu a fost înţeles, a fost ignorat. Andrei Pleşu: Există un exemplu concret şi caraghios. Preşedinţii în România au avut probleme de sediu. Unde îşi face preşedintele României biroul la Cotroceni? Unde? Ţi-l faci în biroul lui Ceauşescu? Ce, ai înnebunit? Şi atunci, biroul cel mai bun din Cotroceni a fost locuit de consilieri. Pentru că ei nu se compromiteau. Aş reveni la ideea de autoritate pe care riscăm toţi să o înţelegem greşit şi de care ne ferim în continuare cu o spaimă care, de fapt, nu e a noastră. Sîntem dispuşi să sabotăm orice fel, orice formă de autoritate. Ce dezastru a putut să provoace fuga de autoritate în numele aceluiaşi context de care vorbea dl Pleşu, în învăţămînt, unde noi am sacralizat foarte devreme ideea de autonomie universitară, care a fost folosită, pe urmă, minunat de tot felul de mafii universitare, subuniversitare, care s-au consolidat şi pe urmă s-au plasat într-un buncăr. Sînt de neatins. Legea învăţămîntului spune că nu poate deveni profesor universitar cineva care nu este cetăţean român. Ceea ce e de necrezut! Nu există un popor european Cezar Paul-Bădescu: De ce sînteţi eurosceptic? Pe mine mă miră un pic agitaţia asta. Cred că pornim toţi de la o poziţie greşită, care spune că există o versiune corectă şi singura versiune corectă e să fii euroentuziast, eurofil. Da’ de unde! Proiectul european e un proiect ca oricare altul, nu e cuvîntul Domnului pe pămînt. El va reuşi sau nu. El poate să dezvolte bine sau rău o idee importantă. Eu cred în mod profund că ideea de integrare vamală, de integrare economică pînă la un punct, de liberă circulaţie a persoanelor şi a mărfurilor e tot ceea ce trebuie să fie Uniunea Europeană. Punct şi nimic mai mult. În momentul în care îţi propui o uniune statală, să vrei să creezi un stat federal în Europa, mi se pare că ai păşit mult şi periculos în utopie. Să fim sinceri. Uniunea europeană la nivelul unui stat federal european e o pură utopie. Aşa ceva nu poate exista. Nu există un popor european. Poţi să faci o construcţie artificială, poţi să te prefaci că aşa ceva există, poţi să funcţionezi ca şi cum aşa ceva există, dar asta nu înseamnă că el e susţinut de o realitate. Şi dacă el nu e susţinut de o realitate va avea probleme foarte mari. Magdalena Boiangiu: Ceea ce spuneţi este adevărat, cu condiţia ca ţara din care eşti să fie membră în Uniunea Europeană. Adică, cred că, pentru România, în particular, UE a fost un sprijin foarte serios, pentru că altfel România ar fi fost la ora de faţă la nivelul Albaniei. România nu are de ales! Dar euroscepticismul nu se referă la situaţia României în UE. Sînt multe lucruri bune pe care Uniunea Europeană le face pentru popor, pentru poporul ei european, care înseamnă tot felul de omogenizări, înseamnă o politică fastuoasă a subvenţiilor, ceea ce e în regulă. Mă tem însă că nu e genul de iniţiativă care să stimuleze viteza economică a UE. Faimoasa Agendă Lisabona care prevedea că Europa va surclasa America, parcă în anul 2010, e de mult uitată. Iar UE, dacă se defineşte ca un bloc protecţionist şi ca un bloc foarte angajat în tot felul de proiecte etatiste, vag socialist, nu cred că va cîştiga. Alex. Leo Şerban: Dar şi americanii sînt protecţionişti! E o foarte mare diferenţă între genul de protecţionism practicat de Uniunea Europeană în dorinţa ei de a apăra tot felul de celule economice muribunde şi protecţionismul american care este rodul unui lobby, lobby-ul unui sector economic foarte agresiv. Fie că vorbim de agricultură, fie că vorbim de oţelari. Nu cred că Europa poate egala Statele Unite în competiţia mare pe care o are cu blocul asiatic. Europa are acum o problemă demografică pe care nu o poate rezolva - scăderea populaţiei, îmbătrînirea populaţiei -, e un soi de depresie. Românii, Occidentul, Islamul Simona Sora: Voiam să vă întreb ceva despre cartea cu Islamul şi Occidentul: la un moment dat spuneaţi că Europa e golită de sens religios şi de asta poziţia ei între cei doi poli este dificilă... Constat un lucru evident: nu mai putem defini Occidentul aşa cum o făceam acum cîteva sute de ani, prin creştinătate. Ştim de ce. În schimb, cealaltă parte a lumii, cu care sîntem în conflict, se defineşte perfect ca Islam. Şi de aici o mare diferenţă de energie. Absenţa reperelor religioase şi spirituale - în general, aş zice - în cultura modernă europeană are consecinţe spectaculoase asupra gradului de aderenţă a populaţiilor la propriile lor culturi. Sînt populaţii care nu se mai recunosc într-o cultură naţională, în propria lor cultură. Nu o cunosc! Cezar Paul-Bădescu: E rău, e bine? E foarte rău, evident. De exemplu, situaţia Angliei. Acolo generaţie după generaţie nu ştie nimic despre propria ţară, nu simt într-un fel oarecare că sînt englezi, cu excepţia unor mici definiţii: fotbal, un anumit mod de a bea şi o anumită lejeritate, foarte şic în momentul ăsta. În momentul în care ţara lor, care există încă, este supusă unei tensiuni, are de înfruntat o criză, cum se întîmplă acum, oamenii ăştia sînt oarecum miraţi. "Dar stai puţin, ce treabă are asta cu noi? Nu e treaba noastră." Şi atunci sar în capul sistemului politic şi spun: "Fasciştilor, nenorociţilor! Ce faceţi?". Cea mai bună atitudine în cazul în care ai o criză este să-ţi tragi o pereche de palme singur. Dacă ţi-au pus o bombă în metrou, e foarte important să spui, seara, că tu eşti de vină. Genul ăsta, de lipsă de aderenţă la propria cultură şi de defetism profund, în care tu te găseşti întotdeauna vinovat şi constaţi că celălalt are întotdeauna dreptate şi cu cît e mai exotic, cu atît e mai valoros. Europa de stînga Simona Sora: Mă întreb cum o să ne integrăm noi în 2007. Eu am lucrat o perioadă la Institutul Cervantes, ataşat de presă, şi erau foarte mulţi spanioli care erau miraţi că la noi există icoană în Parlament, că există acolo o cruce şi întrebau permanent: "Dar voi nu sînteţi stat laic, voi în ce vă integraţi?". Românii sînt destul de inteligenţi ca să ştie în ce trebuie să se integreze ei şi unde să-i lase pe ăilalţi să creadă că ne-am integrat. Andrei Pleşu: Euroscepticismul meu, care e de dată mai recentă, vine din faptul că şi ideea UE suferă, ca şi ideea României postrevoluţionare, de idiosincrasii originare. Despre oţel şi cărbune nu mai vorbeşte nimeni, deşi tot ele sînt de bază, şi a rămas discursul despre pace, o întreagă retorică pacifistă, tolerantă, drăgălaşă, corectă. Deci o ideologie! În clipa în care UE nu mai e o administraţie, ci trebuie să fie şi o ideologie, pentru că nu poate fi o religie, pentru că nu poate fi o cultură pe bază de cărbune şi oţel. Prin urmare, aşa stînd lucrurile, se naşte o entitate clădită pe concepţiile postbelice, care s-au transformat într-o ideologie. Cum se transformă ceva în ideologie, după părerea mea, e o problemă. Iar ideologia asta ne creează nouă, celor din Est, o problemă, pentru că este în general o ideologie de stînga. Iar eu nu sînt de stînga, la fel cum unii dintre prietenii mei, mai în vîrstă, întrebaţi cum au făcut să fie în anii ’50 de partea comunismului, îmi spun că nu aveau altă opţiune. Într-un mediu intoxicat de o extrema dreaptă care a făcut ce a făcut nu puteau să meargă decît la stînga. Răspunsul meu e că, după 45 de ani de viaţă în România comunistă unde am trăit, am crescut şi m-am confruntat, eu nu pot să mă duc decît la dreapta, eu nu pot să mă duc tot la stînga decît dacă sînt ţăcănit. Or, cu Uniunea Europeană eu mă duc la stînga, nu în sensul bun, ci în sensul propagandistic, retoric, demagogic şi populist. Chestia cu pacea şi cu toleranţa sună extraordinar şi sînt foarte bune. Eu cred că Uniunea Europeană are nevoie de un simbol dincolo de cărbune, oţel, pace. Acesta ar fi putut fi religia pe baza unei istorii. Nu mai e acceptat. Diabolizarea sau marginalizarea tematicii religioase e tot un reflex de stînga. E un opium, ceva care te împute. Mircea Vasilescu: Tot ce am discutat noi aici sînt nişte lucruri pe care tu le vezi într-un fel de acolo - Constituţia europeană, viitorul Europei. La noi dezbaterea lipseşte. E foarte simplu. În Anglia există o dezbatere teoretică, aşa cum trebuie să existe între doi parteneri absolut egali, doi indivizi perfect organizaţi şi stabili politic. Au o tradiţie constituţională enormă, în care lucrurile astea nu pot fi tratate la grămadă sau ignorate. Discuţia teoretică s-a născut imediat ce s-a pus problema unui stat european federal. Noi sîntem un petiţionar, rupt în coate, adînc rănit şi traumatizat, a cărui primă problemă este să iasă dintr-un ciclu de subdezvoltare, care nu e încheiat încă, şi să intre într-un ciclu de dezvoltare. Cînd ai aşa ceva nu faci dezbateri teoretice. Dacă UE era Uniunea Sovietică cu subvenţii, cred că era aceeaşi poveste. Nu aveam de ales. Şi asta s-a mai întîmplat în istoria noastră. Noi am mai fost clienţii unor mari spaţii economice, ai unor mari puteri de iradiere politică fără drept de opţiune. Noi tot invocăm buna influenţă germană în Banat, dar nu ştiu de ce nu înţelegem că eram, practic, cam în aceeaşi situaţie. Unda a venit prin ocupaţie militară. Trebuie să recunoaştem ce eşec istoric fără precedent a fost comunismul în România şi cît de important este să ieşim din el. Nu este un lucru care se poate rezolva aici, în Bucureşti, pe stradă, cu demonstraţii, cu încă un set de programe cît o carte de telefon elaborată de Stolojan, singurul care face tot felul de lucruri de genul ăsta. Trebuie să intri într-o altă orbită. Nu ai ce face. Aşa că eu, eurosceptic, sînt euroentuziast cînd e vorba de România. Preferinţe Alex. Leo Şerban: Mai ţii minte ce ai răspuns la întrebarea 17 din chestionarul lui Proust: Compozitorii mei preferaţi? "Muzica pop m-a făcut un ignorant aproape desăvîrşit." Iar la întrebarea nr. 18, Pictorii mei preferaţi, ai răspuns aşa: "Roger van der Weiden, Van Eyck, Petrus Cristus, Robert Campin, Vermeer, Rembrandt". Cea mai pură şcoală flamandă! Cum se explică, dacă tu eşti un împătimit al muzicii? Foarte simplu. Pentru că muzica pop circula pe străzi. Aşa am ratat complet contactul cu muzica clasică. Din fericire, nu circula ceva echivalent în domeniul artelor vizuale şi atunci, mai tîrziu, cînd am început să văd muzee şi să văd realitatea un pic altfel, şi în contururi, şi în culori, m-am dus acolo. Pentru mine, cel puţin, e o şcoală şi un anumit tip de spiritualitate şi un anumit timp, fără seamăn în cultura europeană.