Preţul inculturii va fi barbaria - dialog cu Mihai ŞORA

Tîmpiţii din viitor Mircea Vasilescu: Aş vrea să pornim mai din urmă, din '90, cînd dvs. aţi fost ministrul Învăţămîntului. S-au întîmplat multe de atunci. De curînd a fost şi greva profesorilor. Vi se pare că a evoluat felul în care noi ne pregătim tinerii, că şcoala s-a schimbat? Peste 10 sau 20 de ani, tinerii vor fi mai buni decît noi? A evoluat, cred, dar nu am impresia că ar fi evoluat în bine. Greva profesorilor era justificată pentru că statutul lor material este un statut de mizerie. Dar greva era fără obiect. Obiectul real al grevei e suferinţa care durează de foarte mulţi ani şi care aparţine întregii politici româneşti. În fond, cred că întrebarea esenţială pentru clasa politică - pentru că nu poţi să-ţi imaginezi o clasă politică fără o perspectivă minimă şi fără un fel de prevedere a următorilor 20-30 de ani - ar trebui să fie următoarea: cum vrem să fie naţia asta peste 30 de ani? Tîmpită şi tîrîndu-se, sau deşteaptă, cultivată şi sănătoasă, putînd să ia lumea în piept? Îmi închipui că nu există politicieni care să aleagă varianta neagră. Cu convingere totală sau cu puţină ipocrizie, ar spune: "Da, ar trebui să fim cultivaţi, ar trebui să fim sănătoşi, să putem să luăm viaţa în piept". Pe urmă se va spune că nu avem bani. Nu-i nimic. Obiectivul de peste 20 de ani poate fi împins pînă adunăm banii necesari. Dar în 15 ani nu a existat o asemenea preocupare de perspectivă a clasei politice româneşti. Şi de asta greva a fost întru totul justificată şi totalmente fără obiect şi de aici încolo e un semn de întrebare şi nu ştiu ce se poate întîmpla. Magdalena Boiangiu: Dar dacă se împinge acest termen înainte cu anii de care este nevoie pentru a acumula bani, nu apare între timp o generaţie de tîmpiţi? Între timp trebuie puse la bătaie toate paliativele, inclusiv în sistemul de învăţămînt, dacă nu se poate pas cu pas, atunci păsuleţ cu păsuleţ, ca să se îmbunătăţească situaţia, eventual stratificînd, adică nefăcînd o politică globală şi omogenizantă. Începînd cu unităţile şcolare. În momentul de faţă nu există un obiectiv al amînării. Nu există în capul vreunui om politic din România. Andrei Pleşu: Adică nu e amînarea unui final de parcurs, ci amînarea unui început de parcurs! Exact! Suferinţa profesorilor Cristian Ghinea: De ce aţi spus că greva a fost fără obiect? Pentru că a fost o grevă salarială. Situaţia materială a corpului didactic îl marginalizează din punct de vedere economic şi deci ca importanţă socială. Îl face să-şi caute sursele de venit în altă parte - de exemplu, în meditaţii -, să neglijeze procesul de instrucţie oficial, preferînd să-şi cheltuiască energia, ştiinţa, cîtă o are, pentru a ridica nivelul cîtorva privilegiaţi economic. Cristian Ghinea: Credeţi că reformele începute de ministrul Mircea Miclea erau în direcţia bună şi ar fi trebuit să continuate? Părerea mea este că ministrul Miclea a gîndit foarte bine etajul 8 al unui edificiu căruia îi lipseau primele 6 etaje şi cele două subsoluri. Alex. Leo Şerban: Avea o viziune de sus! El e universitar şi vedea universitar! Un asemenea reproş i se poate adresa şi unuia dintre bunii miniştri ai Învăţămîntului, profesorului Marga, de la Cluj, ocupat şi el cu precădere de acest nivel pe care îl cunoştea cel mai bine. După părerea mea, cheia este liceul, învăţămîntul de cultură generală. Universitatea face faţă nevoilor mereu modificate ale unei societăţi, ea însăşi fiind în continuă modificare. Acolo specializările se fac în funcţie de nevoile imediate ale societăţii, pentru momente scurte, pentru că la nivelul acela stocul de cunoştinţe se reînnoieşte în perioade foarte scurte, iar articulaţia societăţii este ea însăşi extrem de mobilă şi deci, din capul locului, trebuie să fie gîndită o structură foarte mobilă a învăţămîntului universitar. Dar important e învăţămîntul formativ: educarea unor oameni capabili să producă orice fel de secţiune întîmplătoare în sacul de cunoştinţe punctuale achiziţionat, să-şi poată organiza materialul respectivei secţiuni cu un început, un mijloc, un sfîrşit, şi să-l verbalizeze nuanţat, cu mijloacele proprii din propriile buzunare. Nimeni nu-i bătut în cuie Simona Sora: În final, este vorba despre profesori. Profesorii de liceu. Pot fi ei modificaţi? Of, Dumnezeule!... Este un corp didactic cu o pregătire neomogenă, alcătuit dintr-o categorie de potenţiali elevi pentru cursuri de perfecţionare. Dar lucrurile acestea se pot imagina. Toate disciplinele progresează. Pentru cele ştiinţifice, se pot organiza cursuri - asta revine nivelului universitar - de continuă împrospătare a cunoştinţelor. Adică, într-un fel, nici corpul didactic nu este o categorie profesională bătută-n cuie. Dar, înainte de a te dumiri cu el, trebuie să îl motivezi salarial, după ce l-ai motivat salarial, să-l instruieşti, după ce l-ai instruit individual, să-l examinezi şi, dacă nu corespunde, să-l dai afară. Asta cînd va exista o motivare salarială a corpului didactic. Acum e evident că tinerii pregătiţi, chiar vîrfurile cu o oarecare vocaţie, sînt respinşi de perspectiva unei vieţi tîrîte printre împrejurări adverse; tinerii nu pot fi atraşi de învăţămînt pentru că nu le permite să-şi întemeieze o familie, să aibă o locuinţă cumsecade, să aibă un statut acceptabil. Statutul social al profesorului interbelic era alături de intelectualitatea la vîrf. În oraş, un profesor de liceu era cineva: "Am onoarea să vă salut, domnule profesor!". Alex. Leo Şerban: Eu nu ştiu cîte licee de cultură generală - cum se numeau pe vremea mea! - mai există? Liceele trebuie să fie licee de cultură. Pînă la bacalaureat. Există şcoli profesionale, chiar de la ciclul întîi, unde, după părerea mea, ar trebui să se oprească învăţămîntul obligatoriu. Să existe o anumită elasticitate, pentru a permite celor ce ar opta iniţial pentru şcolile aplicative, manuale, dacă au o vocaţie întîrziată, să se includă în sistemul cultural. Se întîmplă în mod obişnuit, vocaţiile nu se precizează întotdeauna la pubertate, de cele mai multe ori, la sfîrşitul adolescenţei. Deci să ai posibilitatea unei tranziţii, cu examene de diferenţă, spre un învăţămînt de tip superior. Preţul barbariei Andrei Pleşu: Pe lîngă criza mijloacelor şi a cadrelor, există o criză de statut a culturii înseşi? Sigur, pentru că a fost moştenită, iar scala de salarii şi de demnitate, de pe vremea lui Ceauşescu, nu a fost modificată. Intelectualul era jos. Jos a rămas. Mircea Vasilescu: Nu este cumva şi un efect al schimbărilor din lume şi din societate? Noi vorbim despre un tip de profesor respectat, despre profesori de liceu care îi făceau pe elevi să viseze, să descopere lumea, îi duceau în lumea înaltă a ideilor, a culturii, în timp ce - am impresia - azi societatea, şi chiar elevii, ca să nu mai vorbim de părinţi, văd în profesori mai degrabă nişte prestatori de servicii: să-i dai copilului meu ce îi trebuie ca să intre la facultate şi să se descurce în viaţă, să bifeze nişte cunoştinţe utile. A se slăbi cu cultura, cu marile idei şi cu descoperirea lumii. "Transmiterea cunoştinţelor" a devenit ceva strict funcţional şi utilitar. Este adevărat. Orientarea e generală, dar va fi plătită scump. Mircea Vasilescu: Cu ce preţ? Preţul va fi barbaria! O barbarie care va putea dura, destrămîndu-se încetul cu încetul, pentru că, pînă la urmă, lucrurile de care se bucură aceşti barbari au fost descoperite de ne-barbari, şi viitorii barbari nu vor fi în situaţia de a ieşi din propria lor barbarie fără ajutorul unor ne-barbari. S-a mai văzut, cum era în secolul IV, cînd se destrăma Imperiul Roman. Cristian Ghinea: Cum vă explicaţi că în America, avînd un liceu foarte slab, au totuşi universităţi fantastic de bune? Pentru că în liceul acesta foarte slab, practic la nivelul unor şcoli de meserii, există totuşi elevi cu potenţial intelectual mare şi, la spate, cu posibilităţi economice, care vor beneficia de nişte universităţi uluitoare. Cristian Ghinea: Şi nu ei întreţin civilizaţia? Europa nu este în situaţia asta. Iar România, cu atît mai puţin! Cum e liceul, aşa e universitatea, şi cum sînt oamenii, aşa e liceul. Nu ne putem compara din punctul acesta de vedere cu America. Alex. Leo Şerban: Am văzut un documentar al unui englez care vede viitorul sub forma unui conflict între neo-barbari, care sînt păturile joase, din ce în ce mai nevoiaşe, mai agresive, şi o elită tehnocrată... Cît timp există mediator, această dihotomie poate funcţiona. Doar în momentul în care dispare mediatorul apare abisul între aceste două categorii şi s-a terminat. Andrei Pleşu: Disponibilitatea este, pînă la urmă, o valoare a interiorităţii, e una dintre formele de manifestare a vieţii interioare. Depinde de structura ta lăuntrică şi de educaţia pe care o ai în privinţa asta. Dincolo de criza culturii - de care vorbeam - eu cred că e vorba de o criză a interiorităţii generale. Şi spun asta fiindcă ştiu că aţi spus odată ceva despre societatea civilă, ceva foarte interesant şi despre care nu se vorbeşte. Anume că societatea civilă este o instituţie care trebuie să aibă de a face strict cu exterioritatea. Ea nu trebuie să se amestece în problemele de viaţă interioară, ci doar trebuie să creeze sau să supravegheze un context, în aşa fel încît viaţa interioară să fie garantată şi păzită. Cum se poate configura sau restaura viaţa interioară? Eu cred că este unul dintre lucrurile pierdute sau, în orice caz, masiv diminuate. Nu mai există interioritate. Există gestică, există expresie corporală, există frison public, există suprafeţe; dar simt că valorile interiorităţii (ca şi cuvîntul "elite") sînt compromise. Dar fără balansul dintre interioritate şi exterioritate lucrurile se smintesc, se dau peste cap. Cultura era una dintre formele de cultivare a interiorităţii. Ce se mai poate face azi ca să pui din nou un accent pe zona asta care pare uşor obosită? Eu văd aici, la masa asta, o duzină de interiorităţi în comunicare. Eu cred că aceste resurse există încă. Sînt pitite în propriul lor ascunziş şi nu intercomunică, nu se cunosc, nu fac reţea. Strada şi pereţii Mircea Vasilescu: Să ne întoarcem puţin la clasa politică. Spuneaţi că la noi clasa politică nu a avut un proiect de viitor şi un comportament rezultat dintr-un asemenea proiect. De ce credeţi că nu a fost posibil? Nu am avut nici un fel de clasă politică incipientă în momentul în care s-au produs evenimentele de la sfîrşitul lui decembrie '89. Şi deci a trebuit să ne mulţumim cu prelungirea în contemporaneitate a vechii clase politice, eşalonul 2 al sistemului comunist. Deci avem aceeaşi clasă politică, moştenită. Vina, după părerea mea, le revine intelectualilor. Şi ea se plasează, în timp, cam cu 10-12 ani mai devreme de evenimentul din '89; atunci a existat o conjunctură favorabilă, în lagăr: mişcările de la Praga, şi cele poloneze, care se înrădăcinează de fapt într-o capacitate reactivă mult mai mare a ungurilor, cu mulţi ani în urmă, în '56. Şi la noi au fost mici iniţiative - o grevă la Petroşani, greva de la Braşov, mai înainte momentul Goma - cu care, dintre intelectuali, s-au solidarizat la modul manifest numai Ion Vianu şi I. Negoiţescu. Şi nu s-a întîmplat nimic. Întorcînd spatele ruşilor, Ceauşescu avea nevoie şi el de un ajutor, pentru că nu era marea forţă, şi a lăsat ca spaţiul public să fie monitorizat într-un fel oarecare de cel care îl ajuta, adică de Statele Unite. În acel moment, strada era un spaţiu al siguranţei individuale, personale. Cei patru pereţi, nu. Ăla era spaţiul securităţii. Intelectualul român a ales acest spaţiu. S-a izolat. Petre Iancu: Aţi spus la început că este o chestiune de perspectivă, 15-20 de ani, trebuie să ne hotărîm cum vrem să devină oamenii şi trebuie construită această perspectivă. Nu este o criză de sistem? Este capabilă o clasă politică, scadentă la fiecare 4 ani, să gîndească în perspectivă de 15-20 de ani? Da, mai ales dacă nu se gîndeşte decît cum "să-şi gestioneze mătuşile". Dacă n-au decît gîndul acesta imediat, atunci nici nu se pune pentru politicieni problema perspectivei.