Urăsc Şcoala şi instituţiile

Cristi PUIU
Publicat în Dilema Veche nr. 118 din 27 Apr 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

dialog cu Cristi PUIU Alex. Leo Şerban: Am citit un text al Cristinei Modreanu care observa performanţa ta de a fi pe primele locuri în "Barometrul cultural", deşi ai făcut doar două filme. Cum vezi această situaţie? Mi se pare că explicaţia e foarte simplă: sondajul s-a făcut foarte aproape de perioada în care s-a discutat mult despre Moartea domnului Lăzărescu, despre premiul obţinut la Cannes şi aşa mai departe. Era normal să am vizibilitate. De exemplu, la un moment dat m-a sunat o jurnalistă de la Evenimentul zilei, după ce se publicaseră rezultatele sondajului "Zece pentru România", să mă întrebe cum comentez faptul că pe locul întîi ieşise Florin Piersic. Mi se pare foarte firesc: e vorba despre faimă, despre popularitate, iar publicul din România este un public "de televizor". Unii au fost foarte revoltaţi de aceste clasamente şi de prezenţa lui Florin Piersic în frunte. Eu nu sînt deloc revoltat. Îmi amintesc că eram elev la Şcoala de Artă numărul 4, pe strada Iulius Fucik, unde era şi Româniafilm. Într-o zi, cînd am ieşit de la şcoală, l-am văzut pe Florin Piersic pe stradă: mi s-au tăiat genunchii! M-am dus şi am povestit acasă că îl văzusem... Alex. Leo Şerban: Ideea unor comentatori a fost că, prin toate discuţiile despre Moartea domnului Lăzărescu , ai vrut de fapt "să-ţi vinzi imaginea"... Mircea Vasilescu: Cu alte cuvinte, intensa mediatizare a filmului a fost o strategie de marketing sau a avut şi întîmplarea un rol? Întîmplarea a marcat acest film de la început pînă la sfîrşit, hazardul a avut un rol aproape în fiecare moment. Ce am constatat eu pe pielea mea a fost că, atunci cînd opţiunea ta e justă, te ajută şi întîmplarea. În ceea ce priveşte promovarea filmului, ea ţine şi de faptul că nu am fost singur în toată această poveste, am înfiinţat Mandragora Film împreună cu soţia mea şi cu Alex Munteanu (care a fost producătorul executiv al filmului), astfel încît deciziile privind marketingul nu mi-au aparţinut în totalitate. Aveam şi experienţa de la filmul Marfa şi banii, cînd am jucat foarte prost cartea marketingului şi mi-am spus atunci că asta nu se va mai întîmpla. În anul următor, de pildă, Cristian Mungiu a făcut filmul Occident, pe care l-a promovat foarte bine - or, eu nu făcusem aşa ceva. Andrei Gorzo: Faptul că filmul a fost premiat a creat un context favorabil... Asta n-a mai ţinut de mine. Mi-am spus că oamenii care sînt interesaţi de acest tip de produs se vor duce oricum să-l vadă, dar cei care nu sînt interesaţi trebuie făcuţi să vină. Aşa încît m-am gîndit că trebuie creat un afiş prin care să "agăţăm" o parte a publicului de telenovele, de televizor. Am fi putut promova filmul cu imaginea pe care am ales-o pentru Cannes, dar m-am gîndit că nu are rost. Lucrurile nu au mers însă cursiv, au fost multe accidente pe parcurs, dar importantă era ideea că filmul trebuia promovat. Nu este o vorbă mare, dar într-un fel, chiar m-am simţit responsabil: trebuia să duc soarta filmului pînă la capăt. Alex. Leo Şerban: Unii au reproşat faptul că a fost "scoasă în faţă" Monica Bîrlădeanu, deşi avea un rol secundar. Or, mie mi s-a părut firesc să fie aşa, pentru că era vedeta cea mai cunoscută... Şi astfel revenim la ce spuneam mai devreme despre notorietatea lui Florin Piersic... Alex. Leo Şerban: Alt reproş s-a referit tocmai la afişul filmului: s-a spus că "vindea filmul", dar, de fapt, vindea altceva... Andrei Gorzo: Părea o "trişerie". E adevărat însă că în acel afiş există suficientă ambiguitate... Există în el destul cinism... Andrei Gorzo: Dar afişul nu a "jucat" cumva împotriva filmului? Nu ştiu dacă a fost aşa, pentru că statisticile arată că a avut peste 25.000 de mii de spectatori, în timp ce filmul lui Sergiu Nicolaescu (regizorul despre care se spune că "umple sălile") s-a plasat în urma noastră, cu doar 12.000 de spectatori... "Pragul de sus al ipohondriei" Adina Popescu: După Marfa şi banii spuneai că te simţi deprimat, pentru că un succes ridică ştacheta şi te obligă... Acum, Moartea domnului Lăzărescu a ridicat ştacheta foarte sus. Tot deprimat te simţi? Nu sînt deprimat. Atunci, cu Marfa şi banii, s-au întîmplat mai multe lucruri: el putea fi trimis la Cannes încă din 2000, dar n-au fost bani, nu s-a putut termina, apoi a intervenit Lucian Pintilie şi a salvat filmul devenind co-producător, iar filmul a ajuns la Cannes în 2001. Între timp însă avusesem foarte multe experienţe şi foarte multe conflicte, astfel încît, după un Crăciun de coşmar, a apărut ipohondria... A fost un iad total... N-am făcut altceva decît să caut, pe Internet, explicaţii pentru simptomele mele... E foarte amuzant acum să vorbesc despre acea ipohondrie, pentru că a avut tot felul de faţete. Cînd, în primăvară, am fost anunţat că Marfa şi banii a fost selecţionat la Cannes, nu mai puteam să mă bucur: eram prins în povestea asta, căutam pe Internet informaţii despre cancerul la colon. Văzusem eu nişte doctori, dar nu-i crezusem: cînd eşti ipohondru, n-ai cum să-i crezi pe doctori... Am plecat apoi la Cannes, dar pe tot parcursul festivalului n-am putut mînca nimic (deşi mie îmi plac mîncărurile rafinate, iar la Cannes le găseşti din belşug): îmi băgasem în cap că am o problemă şi că trebuie să mănînc doar carne la grătar şi legume fierte. Am făcut o abatere o singură dată, luînd un somon, dar am avut remuşcări după aceea. În plus, la Cannes mîncasem doar carne de vită, iar apoi am început să mă gîndesc la boala vacii nebune, deci m-am apucat să caut iar pe Internet: la maladie de la vache folle, cow disease ... Şi iar m-am dus la nutriţionişti... Primul dintre ei, un om de aproape 80 de ani, extraordinar, m-a întrebat: "De mîncat, tot aşa de repede mănînci, pe cît de repede vorbeşti?". Şi mi-a explicat că trebuie să mănînc încet, mi-a expus o întreagă teorie, după care m-am simţit mai bine, dar tot m-am mai dus la o altă nutriţionistă, şi acolo s-a întîmplat o chestie amuzantă: după ce mi-a explicat că e vorba doar despre stres şi despre o colită banală, pe care o are mai toată lumea, am dat să ies şi i-am spus, înainte de a pleca, şi despre faptul că mi se zbat muşchii... Mai era de faţă un tînăr medic rezident, care a exclamat: "Aaa, asta e scleroză în plăci!". Apoi l-a pufnit rîsul şi mi-a explicat că şi el a avut ceva asemănător şi că s-ar putea să fie o simplă scădere a calciului sau a magneziului din organism, tot din cauza stresului. Eu însă am rîs mînzeşte, m-am dus acasă şi iar am căutat pe Internet... Mircea Vasilescu: S-ar putea face un film din toată această poveste? E ceva foarte aproape de Woody Allen... Dar acesta a fost pragul de sus al ipohondriei, s-a terminat totul... Ajunsesem să citesc pe Internet pagini ale unor pacienţi atinşi de boala neuronilor motori - căci aşa se cheamă, sînt atinşi neuronii motori şi apare o paralizie progresivă, iar în trei ani mori, dacă apare faza bulbară... Alex. Leo Şerban: Fără ipohondrie, ai fi făcut Moartea domnului Lăzărescu? Povestea domnului Lăzărescu are o geneză dublă. Prima a fost, probabil, episodul cu ipohondria, pentru că tot ce a însemnat, în film, suprapunerea de diagnostice vine din experienţa pe care am avut-o cercetînd propriile mele simptome. Am avut cam un an-doi de ipohondrie. A fost şi un episod foarte amuzant: am fost la un moment dat la dr. Beşleagă, un mare specialist, care mi-a spus: "N-aveţi nimic, mergeţi acasă şi faceţi filme". Nu l-am crezut, aşa că mi-a făcut şi o miografie: mi-a pus nişte senzori conectaţi la un computer şi îmi spunea "vedeţi, e linişte". Numai că eu auzeam cum computerul avea un fel de vîjîit... Şi atunci, excedat, doctorul Beşleagă mi-a spus: "Domnule Puiu, o să ajungeţi la softişti...". El, ca neurolog, se ocupa de hardware; "softiştii" sînt psihiatrii... Cealaltă parte a genezei a fost în 2003, cînd am protestat împotriva deciziei Centrului Naţional al Cinematografiei, care finanţase anumite proiecte şi altele nu. A fost o luptă de uzură teribilă, din care am tras concluzia că trebuie găsită o altă formulă, pentru a ocoli banii CNC-ului... Şi atunci am scris, în cîteva săptămîni, "Şase poveşti de la marginea Bucureştiului". Am găsit şi un "concept", pentru ele, FFPG: "filme făcute pe genunchi". Voiam să demonstrez că regizorii din România pot face filme fără contribuţia CNC. A mai fost şi acea ştire din ziar cu privire la un bolnav abandonat şi la procesul intentat asistentei de pe ambulanţă: ce mi s-a părut interesant era că povestea semăna cu muzica repetitivă, bolnavul trecuse prin şase spitale. Dar numai asistenta a fost condamnată, în rest, medicii nu au păţit nimic (în afară de unul, dacă nu mă înşel, căruia i s-a reţinut 20% din salariu). Întrebarea pe care mi-am pus-o era cum s-a desfăşurat totul: ce i-au spus bolnavului, de ce nu l-au primit în spital? După ce am scris sinopsis-urile celor şase poveşti, i le-am arătat lui Răzvan Rădulescu, am lucrat împreună asupra lor, iar apoi am început documentarea propriu-zisă pentru Moartea domnului Lăzărescu, mergînd prin spitale. Iniţial, povestea era spusă din perspectiva asistentei şi a şoferului de pe ambulanţă, iar Lăzărescu era inconştient. Am primit însă un adevărat pumn de la o doctoriţă de gardă de la Spitalul Universitar, care mi-a spus ferm: "Niciodată, dar niciodată un pacient aflat în stare de inconştienţă nu este trimis la alt spital". Aşa încît am reconsiderat totul, am schimbat perspectiva poveştii, Lăzărescu a căpătat o biografie ş.a.m.d. Cezar Paul-Bădescu: Ce ai făcut cu celelalte cinci povestiri? Ai de gînd să continui proiectul? Hrană pentru peştii mici a fost un proiect epuizant, am lucrat vreo doi ani la el. Era perioada cînd lucram şi la scenariul pentru Lucian Pintilie. Meseria de scenarist este foarte grea cînd scrii pentru altcineva... Adina Popescu: Cum colaborezi la scrierea scenariilor cu Răzvan Rădulescu? Există vreo "linie" dată de unul dintre voi? Andrei Gorzo: Şi ce crezi că "i-a adus" Răzvan Rădulescu personajului Lăzărescu? Ştiu, e foarte greu să desparţi contribuţiile a doi scenarişti, dar... Lăzărescu ca personaj este o ficţiune. Toate datele care îl compuneau erau extrem de stimulante pentru fiecare dintre noi. Dacă Răzvan l-a "văzut" în personaj pe tatăl lui (alături de care trăise o experienţă de acest gen), eu l-am "văzut" pe bunicul meu, iar lucrurile au funcţionat. N-am avut de la început în minte un anumit actor pentru Lăzărescu. Primul la care m-am gîndit la un moment dat a fost Constantin Drăgănescu, dar el a refuzat, aşa că am rescris totul pentru un alt actor, pentru Ion Fiscuteanu. Cu Răzvan Rădulescu însă nu avem o "metodă" anume. Lucrurile au stat diferit de la un film la altul. La Marfa şi banii eu am generat, la Hacker el a generat - căci eu stau foarte prost la capitolul computere. Grosso modo, lucrurile stau aşa: discutăm foarte mult treatment-ul, îl notăm, îl prindem în pioneze. De la sinopsis la treatment lucrurile se schimbă, de la treatment la scenariu lucrurile se schimbă din nou - în datele esenţiale, nu în nuanţe. După ce am stabilit că "asta e povestea", fiecare îşi ia partea lui. (Aşa a fost la Offset, unde, după ce am stabilit că povestea se desfăşoară în patru zile, eu am luat două zile - ziua întîi şi ziua a treia - iar Răzvan le-a luat pe celelalte două şi a scris fiecare în legea lui.) Apoi ne trimitem pe mail textele scrise şi fiecare analizează la rece textul celuilalt. Astfel se naşte o discuţie în care cîştigă cel care are argumente mai puternice. Lucrăm pe argumente, nu ne angajăm personal. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu sînt un om vorbăreţ: îmi place mai mult dacă am pe cineva alături, pe care eventual să-l înfrîng, dacă există o luptă de idei. Lucrul la un scenariu nu înseamnă doar scrierea lui: cînd e gata, îl dăm la citit, iar apoi avem astfel de lupte de argumente cu terţi. Anca, soţia mea, este prima care citeşte. Alex. Leo Şerban: Şi ţineţi cont de obiecţii? Dacă argumentele interlocutorului sînt solide, sigur că da. "Societatea românească suferă de frică" Alex. Leo Şerban: Să ne întoarcem o clipă la chestiunea ipohondriei şi a bolilor, la care am văzut că te pricepi mai mult decît oricine dintre cei de faţă. Dacă ar fi să dai un diagnostic în legătură cu boala de care suferă societatea românească în ansamblu, care ar fi acela? Pot să răspund foarte repede la această întrebare: frica. Societatea românească suferă de frică - o frică de orice: frica de a-şi asuma orice fel de răspundere, frica de eşec. Sîntem unde sîntem pentru că ne torturează această frică. Cezar Paul-Bădescu: Ţie nu ţi-e frică de eşec? Ba da. Oricui îi este frică de eşec. Şi nu cred că sînt din piatră ca să pot face faţă educaţiei pe care am primit-o. Iar educaţia pe care am primit-o cu toţii a fost una "microbistică". Există această competiţie, totul e judecat în funcţie de cine e mai bun decît cine; şi în America există o societate a competiţiei, numai că, spre deosebire de americani, noi gestionăm foarte prost acest lucru. Abia reuşim să aplicăm ideea de competiţie la sport, cu atît mai puţin la cultură. Orice succes e definit în funcţie de succesele anterioare şi de nişte potenţialităţi bănuite. Marius Chivu: În general, orice succes e urmat de un recul. Ai simţit acest lucru? L-am simţit şi mi se pare cît se poate de legitim. În rest, eu nu prea citesc ziarele, nu mă uit la televizor decît la anumite lucruri, de exemplu la ştiri, dacă e un subiect major. Spaţiul faptului divers nu prea mă atrage... Am un prieten în America, îmi trimite tot felul de link-uri la pagini care explică totul prin teoria conspiraţiei, dar de la o vreme nu prea le mai acord atenţie. Alex. Leo Şerban: Dar teoria conspiraţiei nu izvorăşte tot din frică? În momentul în care ai explicaţii la tot, înseamnă că ţi-e frică de haos şi vrei să "faci ordine"... Nu cred că este o frică de haos. Teoria conspiraţiei este o jucărie inventată pentru a justifica eşecul personal: "Eu sînt român, nu sînt evreu, de-aia n-am reuşit...". A venit un prieten la mine şi mi-a zis: "Am auzit că eşti mason...". Apropo şi de bolile societăţii româneşti, există aici o ramificaţie: faptul că succesul unuia îţi apare ca un insucces al tău personal. În societatea americană competiţia funcţionează pentru că succesul celuilalt este pentru fiecare un challenge , un stimulent. La noi, succesul altuia ne face să suferim... Alex. Leo Şerban: Dacă frica este boala societăţii româneşti, care ar fi antidotul? Habar n-am. Petre Ţuţea spunea un lucru interesant despre români, şi anume că nu sîntem mai proşti sau mai puţin proşti decît alţii, dar ne lipseşte un lucru esenţial, şi anume îndrăzneala. Sînt de acord cu asta. Este vorba despre o îndrăzneală dublată de înţelegerea celorlalţi. Eu am stat în Elveţia patru ani: am trăit într-o lume în care orice produceau indivizii era primit cu înţelegere. Nu conta, de pildă, că eşti inginer şi faci pictură, nu-ţi cerea nimeni diploma. La noi, există un blocaj generat de diplomă, e nevoie să fii recunoscut din partea instituţiilor. M-am lovit şi eu de asta. În schimb, am un prieten român care predă webdesign în Elveţia, fără să fi făcut o facultate specializată în aşa ceva (nici nu ştiu dacă există o "facultate de webdesign "). Aici a avut probleme pentru că i s-a cerut diploma, acolo i s-a recunoscut, pur şi simplu, valoarea. Este foarte important dacă ţi se recunoaşte valoarea dincolo de diplomă. Eu am avut experienţe neplăcute în privinţa asta: am făcut liceul în şapte ani, am căzut la treapta I la Liceul "Tonitza" şi acela a fost marele eşec al vieţii mele (şi sper să rămînă marele eşec al vieţii mele!), iar în momentul în care am intrat la bijuterie la Geneva am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de picior şi m-am simţit eliberat. Şi am observat că oamenii din jurul meu au început să mă asculte - de la o zi la alta, opinia mea conta. Pînă atunci nu conta, dar cînd am fost confirmat de o instituţie, a început să conteze, a început să mi se acorde credit: "Aha, ai intrat la facultate, deci te pricepi". Asta mi se pare foarte grav. Andrei Gorzo: Şi totuşi, gîndeşte-te cîţi oameni, la noi, au pretenţia că se pricep la toate... Nu există un pericol al amatorismului? Asta e faţa întunecată a lucrurilor. Nu există nici un pericol al amatorismului, pentru că nu trăim în ţara care face Mercedes-uri sau ceasuri Rolex. Sîntem amatori în toate domeniile. "La mijloc de civilizaţii" Alex. Leo Şerban: Ce ai învăţat în Elveţia, ce consideri că te-a îmbogăţit sau că te-a format? Din şcoala pe care am făcut-o în Elveţia am luat două lucruri importante. În primul rînd, faptul că filmele erau judecate de o comisie formată din profesori ai şcolii şi profesori veniţi din exterior (şi din Germania, şi din Franţa) şi se nota contribuţia ta, nu ceea ce ai învăţat în şcoală. Am avut, de exemplu, o colegă care a predat un film la un examen, iar la sfîrşitul proiecţiei cineva din comisie a întrebat-o: "Şi tu unde eşti în toată povestea asta? Am văzut: ai filmat, ai montat... Dar tu unde eşti?". Al doilea lucru este o reacţie pe care a avut-o un profesor de teoria filmului. La facultatea din Geneva existau fonduri pentru a face filmele în timpul facultăţii; eram şapte studenţi în grupă şi puteam fie să facem un film colectiv, fie să îşi ia fiecare suma de bani care îi era alocată şi să facă un film individual. Eu am preferat să-mi iau banii şi să vin în ţară pentru o lună ca să-mi fac filmul. Ceilalţi colegi au făcut un film colectiv. La examen, profesorul a luat foc atunci cînd a văzut filmul colectiv al colegilor mei: "E inadmisibil! Vă bateţi joc de banii contribuabililor!". Or, acesta era un lucru pe care nu îl luasem în consideraţie pînă atunci: credeam că sîntem artişti şi că societatea trebuie să ne suporte. S-a produs atunci un declic în mintea mea: mi-am dat seama că profesorul are perfectă dreptate. Altfel, din Elveţia m-am întors cu prima mea experienţă majoră: a avut loc o "ciocnire a civilizaţiilor" şi eu am fost prins la mijloc, in between. Era în iulie 1990, post-mineriadă, iar eu am plecat cu avionul de pe Otopeni - un Otopeni cenuşiu, cu cîini pe pistă - şi am aterizat la Zürich, iar de acolo cineva ne-a dus cu maşina pînă la Lausanne. A fost un şoc. Dintr-un cenuşiu de Bucureşti am ajuns să traversez, între Zürich şi Lausanne, verdele elveţian. Am stat zece zile acolo şi am fost mut: nu mă mai interesa nimic, nu mă mai interesau muzeele, voiam pur şi simplu să ies pe străzi, să stau într-o cafenea şi să mă uit la oamenii aceia vii şi senini. Alex. Leo Şerban: Ai fi putut rămîne în Elveţia? Nu. De aceea m-am şi întors. Eu sînt foarte ataşat de cartierul meu, cu care am o relaţie de love and hate . Vorbesc despre cartierul meu ca despre locul în care am copilărit, nu în sensul de acum, "după blocuri", unde sînt grupuri şi găşti... N-am avut niciodată vreun grup de acest gen. Sigur, jucam fotbal între blocuri, blocul F5 cu F14 sau F6, mie mi se spunea Antonioni cînd eram mic - Giancarlo Antonioni, atenţie!, jucătorul de la Fiorentina - îmi făcusem un tricou cu numărul 9 pe el... Adina Popescu: Dar cît a contat faptul că ai făcut şcoala de film în Elveţia, n-ai fost privit cu oarecare snobism - "uite, a făcut şcoala în Elveţia"? În domeniul filmului, dacă vorbim despre snobism, atunci trebuie să ne raportăm la şcoli celebre. Şcoala din Geneva nu este una celebră. Nu m-a ajutat prea mult faptul că am făcut şcoala acolo, dimpotrivă, poate că mi-a atras şi unele antipatii. Adina Popescu: Oricît de talentat ar fi, un regizor în România are nevoie şi de o şansă, la început. Care a fost şansa ta? A fost Lucian Pintilie? E greu de răspuns la această întrebare, pentru că şansa nu ţine de o singură persoană. Pe genericul filmului Marfa şi banii eu le mulţumesc lui Titi Popescu, lui Stere Gulea şi lui Lucian Pintilie. Dar i-aş mai adăuga acum şi pe toţi ceilalţi oameni care au jucat cu mine. Pînă să fac acest film, după ce m-am întors din Elveţia, am lucrat la o agenţie de publicitate, apoi la Antena 1, la emisiunea Danei Deac - şi aceea a fost o şansă, pentru că duceam şi eu o pîine acasă, trebuia să lucrez undeva, nu? Apoi am început să fac filmul, dar el nu s-ar fi terminat fără ajutorul celor trei oameni despre care am vorbit. Adina Popescu: Dar nu ai avut senzaţia că e greu sau chiar imposibil să faci film în România? Tot timpul am senzaţia asta, dar trebuie luat taurul de coarne. În momentul în care am decis să prezentăm un scenariu la concursul organizat de CNC, trebuia dus totul pînă la capăt. Aşa mi s-a întîmplat şi în Elveţia: cînd am luat examenul la bijuterie, mi-am spus că trebuie să renunţ la facultate şi cu asta, basta. Urăsc şcoala cu patimă, ideea de şcoală şi de instituţie care te ia şi te pune pe un scaun... Dar m-am gîndit că lumea va spune "să intri e uşor, să o termini e greu". Aşa că a trebuit să-mi muşc din ficaţi şi să o duc pînă la capăt... "Reputaţii false, nu doar la noi" Andrei Gorzo: Acum, totuşi, nu ţii un curs la facultate?... Da, ţin un curs la Universitatea de Teatru şi Film. Dar am probleme în continuare cu actoria noastră. Nu atît cu talentul actorilor - pentru că eu cred că România este o ţară care dă pe afară de talente în actorie, dar dă pe afară şi în materie de înfumurare. De asta sînt bune cursurile şi facultatea, ca să-i înveţi pe tineri să coboare puţin nasul. La primul curs le-am spus că eu cred în actorul inteligent şi cultivat, şi e foarte important pentru ei, dacă vor să facă această meserie, să meargă la concerte şi expoziţii, să citească, să înţeleagă pe ce lume sînt. Le-am explicat un lucru foarte simplu: şcoala o poţi păcăli (în fiecare an termină facultatea cam trei sute de actori în România, foarte mulţi), dar îţi furi singur căciula. Pe de altă parte, meseria de actor este foarte prost plătită. Unii fac compromisuri, alţii nu. Unii joacă în telenovele, de pildă. Dar există casting -uri. Cei care nu joacă nu înseamnă că n-au vrut, ci că n-au fost selecţionaţi. Eu aş face film cu foarte mulţi actori din România, dar ar trebui să scriu un scenariu pentru toţi, un mare film de cinci sute de minute, pentru că sînt mulţi actori foarte talentaţi. Andrei Manolescu: Dar din regia de film se poate trăi? Da. Eu am avut acest noroc, să pot trăi din regia de film. De cînd am făcut Marfa şi banii, am trăit din film: am scris scenariul la Offset pentru un regizor german, deci am fost plătiţi mai bine, am scris scenariul la Hacker şi altele. Am mai făcut, ce-i drept, vreo două-trei clipuri publicitare... Alex. Leo Şerban: Ce carte ai ecraniza? Nu ştiu. Există o carte care îmi place foarte mult şi care mi-a marcat o parte a adolescenţei şi a tinereţii: Manualul întîmplărilor de Ştefan Agopian. Este o carte după care s-ar face foarte greu un film... Apoi, nu ştiu dacă filmele făcute după cărţi sînt mai reuşite decît cărţile sau nu... Există totuşi, în relaţia dintre literatură şi film, un moment care m-a iritat: Procesul lui Orson Welles, care este o mizerie... Mă bucur că Ingmar Bergman spune despre Cetăţeanul Kane că este overrated . Şi eu cred acelaşi lucru: cred că s-a făcut prea mult tapaj pe marginea acestui film, dar trebuie să existe acest "Hagi al cinematografiei mondiale", avem nevoie de un vîrf, trebuie să fie cineva acolo... Andrei Gorzo: Cum ai mai comenta acum atacurile tale foarte dure împotriva cinematografiei române şi a ierarhiilor sale? Ţi se pare că din cauza comunismului ar exista o serie de reputaţii false ? Nu cred că din cauza comunismului. Se pun atîtea în spatele comunismului... Cred că din lipsă de altceva. Reputaţiile care au fost cîştigate sub comunism s-au conservat, în general, şi au fost validate: şi Pintilie, şi Tatos, şi Daneliuc... Problema la noi este că filmele bune sînt accidente, din tot felul de motive: banii, investiţia, inteligenţa creativă şi inteligenţa de marketing. La festivaluri ajung destule filme proaste, selecţia la festival nu este o garanţie a calităţii, este o deschidere. Pînă la urmă, a face film în România este o problemă de investiţie. Sînt puţini bani în cinematografie, sînt multe case de producţie, vreo 27, şi nu se poate să primească toate bani... Dar eu nu înţeleg altceva. În momentul în care tu, ca debutant, primeşti bani să faci un film, ai posibilitatea unei investiţii de seriozitate: să-ţi faci filmul, să respecţi banii care ţi-au fost acordaţi, pentru că nu sînt ai tăi, ci sînt de la contribuabili, iar apoi uşile îţi sînt deschise. Aşa ar trebui să se desfăşoare lucrurile, pe faţă - fără manevre, fără sfori trase care aduc în prim-plan proiecte stupide.

Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Istoria României este compusă din foarte multe straturi de tristeţe
- dialog cu Dennis DELETANT - "Cine-i Blaga ăsta?" Mircea Vasilescu: ...cu ce să începem?......
Dacă plouă cînd soseşti la Istanbul jpeg
Dacă plouă cînd soseşti la Istanbul
nu-ţi fă griji, neliniştea ta are aliaţi secreţi
Divanul Dilemei vechi cu Alexandru TOCILESCU jpeg
Divanul Dilemei vechi cu Alexandru TOCILESCU
"Eu am ştiut să mă eliberez de Ceauşeşti şi cînd trăiam cu ei la un loc. Am ştiut şi am reuşit să fac abstracţie sau să-i arunc într-o zonă comică - în care mulţi dintre noi îi aruncau - să fie purtători de umor în bancuri, şi să scap de teroare. Sigur că i-am visat, sigur că am avut coşmaruri, dar nu puteam să trăiesc în felul ăsta, nu puteam să trăiesc speriat la infinit."
Chirurgul nu mai e singur   dialog cu prof  dr  Irinel POPESCU jpeg
Chirurgul nu mai e singur - dialog cu prof. dr. Irinel POPESCU
Andrei Pleşu: Mie după operaţia de inimă mi s-a spus „eşti mai sănătos ca-nainte. Trăieşte normal, totul e în regulă“. N-am verificat asta întru totul, dar întrebarea este: unul căruia i s-a făcut un transplant de ficat este într-o condiţie de om perfect sănătos, care poate să uite episodul? Ţine regim pentru ficat? Irinel Popescu: Procurorul P. îmi spunea cum îşi făcuse el testamentul. Era bolnav din studenţie, avea 40 şi ceva de ani cînd l-am transplantat şi, în ultimii doi se pensionase
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
„Au existat aşteptări enorme faţă de portofoliul multilingvismului”
Mircea Vasilescu: Sînteţi la sfîrşitul mandatului de comisar european pentru multilingvism şi, vrînd-nevrînd, căpătaţi şi un statut simbolic: primul comisar din partea României. Aţi putea face o „recapitulare“ a activităţii dvs. legate de acest portofoliu care, la noi, a fost adesea considerat „minor“?
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
H.-R. PATAPIEVICI
" născut la 18 martie 1957 (Bucureşti)....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Răul " vinovăţie asumată sau ghinion? - dialog cu Horia-Roman PATAPIEVICI -
Înainte de 2005, ICR nu exista pe nici o piaţă culturală Mircea Vasilescu: Să începem discuţia cu Institutul Cultural Român....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Stomac de oţel - convorbire cu Vladimir TISMĂNEANU -
Atacat, bîrfit, calomniat, contestat, Vladimir Tismăneanu nu le oferă adversarilor săi mita unui răspuns despre altceva, propoziţii conciliatorii şi explicaţii de genul "nu asta am vrut să spun"....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Un intelectual trebuie să apere o cauză
Nu tot ce e interesant e şi plăcut Mircea Vasilescu: Pînă în 1989, te-ai ocupat de istoria artei şi de studii clasice....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Se poate şi cînd nu se poate
Michelle Kelso este doctorandă în sociologie la Universitatea din Michigan şi directoare a Asociaţiei Pentru Educaţie şi Dialog Civic din Bucureşti....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Am trecut prin a treia maturitate, mă aşteaptă a patra (dialog cu Mihai-Răzvan UNGUREANU)
După tot soiul de întîmplări demne de un roman de serie B, Mihai Răzvan Ungureanu părăsise, de cîteva săptămîni, postul de ministru de Externe al României....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Sîntem o generaţie bombardată de imagini
- dialog cu Victor Ieronim STOICHIŢĂ - Victor Ieronim Stoichiţă s-a născut în Bucureşti, la 13 iunie 1949....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Luminiţa GHEORGHIU - o prea scurtă prezentare
Luminiţa Gheorghiu s-a născut la 1 septembrie 1949; a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1972, clasa prof. Ion Cojar....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
După mintea şi sufletul meu - dialog cu actriţa Luminiţa GHEORGHIU
Pentru un actor este atît de firesc să se exprime prin intonaţii, mimică, limbaj gestual, încît tanscrierea cuvintelor dintr-o conversaţie nu reface decît o mică parte din înţelesurile şi farmecul ...
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Viaţa în pantofii celuilalt
- dialog cu Delia RADU, redactor la secţia română a BBC - Acest Divan nu a avut nimic solemn, nici în proiect, nici în desfăşurare....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
De la Mariana Cosînzeana la Felix, via Iliescu
-convorbire cu Toni Grecu, liderul grupului Divertis- Impulsul de a-l invita pe Toni Grecu pe Divanul Dilemei vechi, ca reprezentant al Grupului Divertis, a fost determinat de canicula care ...
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Basm American
A fost odată ca niciodată, într-o ţară săracă, un sat de pescari săraci, săraci... Într-o zi unul dintre pescari îi spuse nevestei sale: femeie, eu plec în lume să-mi caut norocul....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
"Mai uşor cu idealurile" - dialog cu Traian UNGUREANU -
La mijlocul lunii iulie l-am invitat pe Traian Ungureanu pe Divanul nostru în primul rînd pentru că el corespundea criteriului de bază: ne era tuturor simpatic....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Teoria şi practica moderaţiei
dialog cu Aurelian CRĂIUŢU La începutul acestei veri, Aurelian Crăiuţu a fost prezent mai peste tot, compensînd parcă anii de absenţă de pe zgomotoasa scenă a opiniilor exprimate publ...
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Pe noi ne-a interesat traducătorul
convorbire cu Antoaneta RALIAN Antoaneta Ralian are orgoliul meseriei bine făcute, orgoliul unui intelectual care a contribuit la destinul unor cărţi în lume....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
"Dacă reuşesc să termin Orbitor 3, mi-am plătit biletul..."
dialog cu Mircea CĂRTĂRESCU Succesul cărţilor şi miturile intelectualilor Simona Sora: Aş începe discuţia din "actualitatea fierbinte", adică de la cartea De ce iubim femeile, cel mai mare succ...
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
"Nu mă simt un celălalt, printre voi" - dialog cu Ion VIANU -
Prudenţa a vegheat de ambele părţi: pe de o parte (deşi masa la care stăteam nu are părţi), noi, cei din redacţie, ne simţeam stînjeniţi de prezenţa unei persoane a cărei calificare profesională ar pr...
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Preţul inculturii va fi barbaria - dialog cu Mihai ŞORA
Tîmpiţii din viitor Mircea Vasilescu: Aş vrea să pornim mai din urmă, din '90, cînd dvs. aţi fost ministrul Învăţămîntului. S-au întîmplat multe de atunci. De curînd a fost şi greva profesorilor....

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.

HIstoria.ro

image
Victimele stalinismului, investigate de un medic român incoruptibil
lexandru Birkle a participat la investigarea gropilor comune cu victimele stalinismului, găsite de administraţia germană a Ucrainei în orașul Viniţa, precum și în localitatea Tătarca de lângă Odessa.
image
Una dintre cele mai crude și spectaculoase metode de execuție
Călcarea sau strivirea de către un elefant este o metodă de execuție sau de tortură mai puțin cunoscută de-a lungul istoriei, deși a fost practicată până în secolul al XIX-lea.
image
Graffiti: artă sau vandalism?
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, acest gen artistic a reprezentat mereu un subiect fierbinte, pus la zid și supus dezbaterilor din societate. Este bun sau rău graffiti-ul?