<i>Am trecut prin a treia maturitate, mă aşteaptă a patra</i> <p>(dialog cu Mihai-Răzvan UNGUREANU)</p>

Nu sînt în măsură să dau sfaturi, ci, mai curînd, să mă pun la dispoziţia oricui crede că poate folosi bruma de experienţă acumulată în ultima vreme. Nu este un minister uşor. Nu este un sistem uşor. Nu se stăpîneşte cu vorba, cu discursuri patetice. Te alegi inevitabil cu ciobituri, cu cicatrici, descoperi profiluri necunoscute în caracterele umane. Înveţi să treci peste ele, după ce te obişnuieşti. Din punct de vedere profesional, ideal este să ştii sistemul, ca să-l poţi stăpîni. Cezar Paul-Bădescu: Dar se lasă cunoscut acest sistem? Nu lesne. În majoritatea cazurilor, cînd întîlnirea se produce în urma unui compromis politic - întîlnirea dintre ministru şi minister - (re)cunoaşterea este superficială. Totul se rezumă, în fond, la o relaţie cu aparent cîştig intelectual şi de imagine pentru ministru. Dar aceea, nu este activitate ministerială propriu-zisă. Ea mai curînd te împinge de la calcule de buget la a reglementa destine, la a pune degetul pe rană în auzul şi văzul multora. Obligaţiile portofoliului te pot aduce în contondenţă cu politica de stradă, cu raţionamentele de ziar sau cu ceea ce înseamnă zvon. E un post gelozit, care are foarte multă "glamoare", care sclipeşte. În spatele aparenţei de lux, de fapt, e o muncă de rob. Şi nu poţi să faci nimic fără munca de rob, fără scrîşnetul celui care stă în scaun 14-15 ore, împlinind, de multe ori, chiar treaba directorilor generali, a secretarilor de stat, a referenţilor. E un post dificil. De fapt, eu acum încerc să fug de această întrebare, pentru că nu sînt obişnuit să dau sfaturi. Cum să dau sfaturi unui succesor? Nu aş putea să-i dau o soluţie de a se insera în sistem sau de a stăpîni sistemul sau de a învăţa să lucreze cu oamenii. Există oameni care au fler şi, dacă ajung într-o poziţie de conducere, se descurcă admirabil. Posedă un reflex intern salvator. Matei Martin: Cît de mult contează omul, lider al acestui minister, cît de mult contează personalitatea, în direcţiile pe care le dă? Sau un asemenea sistem e o maşinărie care merge singură? Maşinăria merge singură pînă la un anumit nivel - să-i spunem - de expresie politică. Liniile majore de politică externă sînt, în mare măsură, cunoscute. Detaliile tactice depind de ministru şi se transformă în gest politic - capătă valoare acţională - numai în momentul în care aparatul funcţionează potrivit partiturii pe care o desenează titularul de post. Altminteri, ministerul are doza lui de rutină pe chestiunile tehnice. Problemele consulare, de pildă, sînt în foarte mare măsură tehnice. Nu se întîmplă prea des să aduci 1000 de oameni din Liban; dar, în rest, se întîmplă să fie cîteva mii de români băgaţi în puşcării în străinătate pe varii motive, cărora trebuie să le asiguri cuvenita asistenţă consulară. Această implicare e rutinieră. Magdalena Boiangiu: Inerţia sistemului e mai puternică decît oportunismul, decît dorinţa de a-i face pe plac şefului? Problema nu este şeful în sine. Problema este cum reuşeşti să-ţi creezi carieră în sistem, fără ca ea să fie deranjată de incidenţa politică. La nivel personal, îndeobşte se traduce prin calcule proprii pentru a ajunge cît mai repede în străinătate la un post bun. Dacă performezi, vii înapoi cu un galon suplimentar, eşti luat în calcul. Dar situaţia se schimbă pe măsură ce politicul se insinuează în activitatea Ministerului de Externe. În clipa în care ai de-a face cu un asemenea context, ce te interesează pe tine, diplomat obişnuit, este să te poţi strecura printre furtuni, în aşa fel încît să ajungi la culmea carierei fără compromisuri definitive şi fără să-ţi interzici performanţa. Nimic condamnabil, nu-i aşa? Dar - ca să revin la întrebarea lui Matei Martin referitoare la rolul personalităţii: este important, pentru că ministrul de Externe lucrează într-un conclav de egali unde, în cazul în care e convingător politic şi instituţional, primeşte o bună parte din ceea ce poate cere. Mi s-a întîmplat acest lucru şi, în ciuda accidentelor de parcurs sau a disonanţelor dintre mine şi unii membri ai Guvernului, nu au existat obstrucţii semnificative la adresa ministerului. Dar în acest context, în care preşedintele şi premierul nu sînt întotdeauna de acord, rolul ministrului de Externe este în egală măsură riscant pentru sine, pentru propria credibilitate, cît şi pentru instituţie - oricînd poate să atragă asupra sa bănuiala părtinirii, suspiciunea apartenenţei la o tabără sau alta, bunele intenţii ale ministrului astfel eşuînd. Pentru cei cărora le place să guste riscul, e teribil de interesant: e singurul loc, în afara Parlamentului, din care vezi ambele tabere expuse, toate desfăşurările de forţe, de intenţii, de proiecte. Din fericire, pe temele mari - relaţia transatlantică, relaţia cu vecinii, Uniunea Europeană - nu a existat niciodată disonanţă între Palatul Cotroceni şi Palatul Victoria, ci doar diferenţe de ton. Marius Chivu: Consideraţi că aţi avut ghinion fiind ministru de Externe într-un asemenea context, cînd preşedintele şi premierul nu se înţeleg? Aveţi regrete că v-aţi terminat mandatul mai repede din cauza acestui context? Inevitabil, regrete am pentru că sînt nenumărate proiectele calibrate pentru patru ani de zile; le văd azi ori aşteptînd, ori topindu-se. Eu nu mai pot garanta atenţia instituţională necesară pentru a fi duse la bun sfîrşit. Pe de altă parte, sînt alte proiecte care au ajuns la maturitate în aceşti doi ani. Lumea uită, de exemplu, de Sommet-ul Francofoniei. Desele crize care au avut loc în anii din urmă au arătat că, dacă ai o perspectivă cît de cît creativă asupra a ceea ce poate face ministerul, el este suficient de flexibil pentru a duce planurile la bun sfîrşit fără costuri mari şi cu un enorm beneficiu de imagine. Pentru minister, nu pentru ministru neapărat. Şi pentru România implicit. Din punctul acesta de vedere, evident că-mi pare rău. Sîntem foarte aproape de a avea un Summit NATO în România. A pornit în 2005 ca idee neclară între Cotroceni, Externe, Victoria. În 2006, a început să capete contur şi apoi am intrat într-o cursă pentru a obţine dreptul de organizare a întîlnirii la nivel înalt, implicit administrarea unei noi vizite a preşedintelui SUA la Bucureşti. Sîntem, sper, destul de aproape de un final bun, dar care depinde enorm de atmosfera politică de acasă. Acestea sînt proiecte pe care le pierd, de care mă despart şi, inevitabil, generează păreri de rău. Le voi admira din tribună. Altminteri, nu am nici un regret pentru experienţa propriu-zisă. Am trecut prin a treia maturitate, o aştept pe a patra... Îmbătrînesc accelerat şi mă înţelepţesc pe măsură! Matei Martin: Celebra axă Bucureşti-Londra-Washington a fost desenată la Ministerul de Externe sau la Cotroceni? Are mai mulţi autori. Într-o foarte mare măsură, ideea întăririi relaţiei transatlantice sau, mai bine spus, a transformării ei într-un parteneriat credibil, durabil şi cu beneficiu strategic, economic şi politic pentru România, a fost formulată intuitiv şi în 2004. A căpătat însă claritate şi profil strategic în primul discurs de politică externă al preşedintelui Băsescu, la jumătatea lui ianuarie 2005. S-a făcut atunci, pe nedrept, o disociere mecanică între Uniunea Europeană şi parteneriatul transatlantic. S-a făcut publicitate unei imagini de poveste, născute dintr-un raţionament simplist: capitalele înşirate pe o aţă precum mărgăritarele; dacă această aţă-axă nu trece prin anumite capitale înseamnă că ele nu contează politic pentru România. Fals. Pentru că şi Parisul, şi Berlinul sînt, în egală măsură, interesate de un parteneriat transatlantic din interiorul Uniunii Europene - noi nu eram încă în Uniunea Europeană în 2005 - care să aibă dividende şi pentru ele, şi pentru Washington. Nu există preţ pentru loialitate Alex. Leo Şerban: Trebuie să rămîi alături de partenerii tăi chiar şi atunci cînd ei greşesc? Eu cred că da! Alex. Leo Şerban: Pînă la capăt? Există un precedent: Antonescu. Doresc să ies din orice posibilă comparaţie sau analogie de acest fel, pe care o consider forţată. 1. Nu sîntem în situaţia în care un hegemon atrage aliaţi într-o întreprindere politică lipsită de valoare morală. Dimpotrivă. Există o justificare etică al cărei conţinut se reflectă într-un anumit tip de politică externă - intervenţionistă, neoconservatoare din perspectivă ideologică, dispusă să localizeze răul oriunde ar fi el pe pămînt, să-l îngrădească şi apoi să-l distrugă măcinîndu-l sau, mai mult, ştergîndu-l de pe faţa pămîntului. 2. Într-o coaliţie - pentru că aici nu mai vorbim de hegemoni şi supuşi - deciziile şi responsabilităţile sînt comune. Se iau împreună. Aceasta garantează, de fapt, absenţa gesturilor unilaterale ale căror consecinţe să se răsfrîngă apoi pe neştiute sau pe nevrute asupra celorlalţi parteneri din coaliţie. Dimensiunea participării la operaţiunile militare este importantă, dar reperul esenţial după care se judecă semnificaţia prezenţei în coaliţie este "greutatea" politică a implicării, valoarea ei principială (opusă conduitei conjucturale). Iată de ce, în asemenea circumstanţe, loialitatea faţă de angajamentul iniţial, corectitudinea şi onestitatea contează şi califică definitiv politica externă a statului participant. Dacă - şi aici vin direct la Irak - intervenţia coaliţiei şi apoi prezenţa forţelor multinaţionale în Irak au reprezentat sau nu o greşeală rămîne de văzut. Simplul calcul financiar, de genul "s-a pierdut atîta din 2001 încoace", nu evocă rezultatul politic al implicării. Cîştigurile noastre din punct de vedere strategic, dar şi în credibilitate sînt remarcabile. Participarea României în coaliţia irakiană validează opţiunea noastră ideologică în politica internaţională. Pe de altă parte, relevă capacitatea ţării de a-şi proiecta forţa în exterior. Din calculul făcut între banii pe care-i consumăm şi efectele politic, strategic, militar, de imagine, de credibilitate ieşim foarte bine. În situaţia aceasta, evident că nu pot să fiu altfel decît prointervenţionist. Mircea Vasilescu: Un ministru de Externe nu lucrează numai cu sistemul "lui", cu ministerul "lui", ci are de-a face cu diplomaţi, cu alţi miniştri de Externe, iar jumătate din timp probabil că şi-l consumă în vizite în alte ţări. Percepţia comună identifică lumea diplomaţiei cu aspectele de suprafaţă - protocol, recepţii, călătorii pe tot globul, frecventarea "lumii bune" de pe mapamond... Cum e, de fapt, activitatea diplomatică? E surprinzător cît de tehnică, de articulată şi de precisă devine astăzi reprezentarea diplomatică. Cu cît eşti mai superficial, cu atît pierzi mai repede în confruntarea cu omologii. Cu cît eşti mai profund, mai atent, mai aplicat, cu cît ai mai mult Sitzfleisch să citeşti, cu cît eşti mai obişnuit să treci cu creionul pe dosare - dosarele care devin enorme, devin cărţi - cu atît eşti mai convingător. Altminteri, superficialitatea, aparenţa cunoaşterii, aroganţa celui care nu citeşte, dar declamă sînt imediat taxate şi sancţionate în mediu. Nu vă aşteptaţi ca diplomaţia să însemne doar spirite spumoase. Ministrul e un expert cu bun-simţ Nu mai este lumea lui Talleyrand, nu mai este o familie de intelecte enciclopedice. În mare măsură, miniştrii de Externe din Uniunea Europeană au un parcurs politic decent şi nespectaculos. Au trecut prin Parlamentul propriu, în urma unei cariere politice de nivel onorabil. Au ajuns în Parlament pentru că fiecare partid politic, oriunde în Europa, are nevoie de nişte experţi capabili să facă o fişă, un dosar de situaţie, să confirme o poziţie ideologică pe o temă de politică externă; dintre ei se aleg miniştrii de Externe. Majoritatea însă au cunoscut diplomaţia îndeaproape. Cei care nu au avut tangenţă cu sistemul au în spate o gardă solidă, consistentă, de inşi antrenaţi, de "tehnici" fără veleităţi ministeriale. Dar admirabil e faptul că toţi aceşti oameni mai au un argument pe care noi îl căutăm cu lupa în Europa de Est. Posedă un bun-simţ antrenat şi reflex. Acolo unde lipseşte cunoaşterea, nu se feresc să reproducă fie şi un text sec, aparent stereotip, construit de consilieri. Nu se feresc, deci, şi îşi evită propria fantezie sau implicarea personală, tocmai pentru că aportul subiectiv, în cazul acesta, e riscant. Cezar Paul-Bădescu: Se pare că discursul diplomatic cel mai eficient este discursul gri, lipsit de orice foc de artificii. Este adevărat? Este precis. Are, desigur, un mare deficit estetic. Nefiind epitetic, nu place. E de lemn, pare gri. Dar este singurul tip de discurs în spatele căruia poţi camufla politicile, ferindu-le de vulgarizare. În plus, este singurul tip de discurs oficial care are traducere universală pentru că toate cancelariile promovează acelaşi mod de comunicare. Discursul diplomatic foloseşte polisemia la maximum. Ajungi să te joci în funcţiunea conceptuală a cuvintelor; dacă te grăbeşti şi identifici diplomatul cu limbajul, îţi iese tot un personaj gri, fără profil, neinteresant. Fiecare diplomat capătă, în timp - pentru că nu există o şcoală, aici e mult fler - un tip de deprindere semiotică pe care nu o regăseşti altundeva, prin care reuşeşte să exprime o temă tratabilă în cîteva cuvinte printr-o frază care, în ciuda prolixităţii, are sens, scopul fiind de a o trece neatinsă prin negocierea textului. Îndeobşte fiecare întîlnire internaţională se termină cu un text - un comunicat comun de presă, o declaraţie comună, un text care contractualizează ceva, un acord, un tratat. Lupta reală - negocierea - nu se desfăşoară exclusiv pe principii - pentru că acolo unde principiile nu se întîlnesc, nu se întîmplă nimic - ci pe forma textului, pe modul în care sînt articulate frazele şi pe modul în care pot fi ele traduse în alte limbi sau într-o limbă considerată lingua franca. Tratatele europene, Tratatul de la Washington, cele mai simple protocoale de întîlniri consumă trei sferturi din timpii de negociere, în aşa fel încît, la sfîrşit, să nu sune rău nici pentru o parte, nici pentru cealaltă, să aibă cantitatea cuvenită de angajament, cantitatea cuvenită de compromis. Limbajul este salvator! Adina Popescu: Vi se pare că, pentru a practica acest tip de limbaj, v-aţi format un anumit tip de discurs, chiar şi o structură interioară sau le aveaţi dinainte? Nu cred că pot să scriu un text în limba de lemn... Am învăţat totuşi să prelucrez un text dificil pînă în momentul cînd reflectă suficient de mult gîndirea mea. Nu neapărat ca fiind al meu, dar ca o poziţie a ministerului filtrată de ceea ce poate sau crede ministrul, prizonier al mandatului politic. Textul, crochiul de text, pînă să ajungă la ministru, trece prin nenumărate instanţe de avizare - oameni la fel de tineri şi care, fiecare cu propria competenţă, adăuga sau scădea din textul iniţial. Cam cum s-a constituit Vechiul Testament... În aşa fel încît, la sfîrşit, nu recunoşteai un editor, ci mai mulţi editori, flexiunile nu erau ale editorilor, ci ale nenumăraţilor "avizatori" care interveneau pe text. Responsabilitatea finală aparţine ministrului. Şi atunci, optezi: primo, nu te atingi de text şi îl laşi să treacă. N-ai risc, dar n-ai nici memorie. Sau te atingi de el şi încerci să vezi ce mesaje poţi infiltra în această colecţie de termeni polisemici. Simona Sora: Un bun redactor întotdeauna spune că textul trebuie să fie limpede şi univoc. Să vă dau un exemplu. Între subiectele discutate cu Chişinăul, se găseşte şi un "Tratat asupra regimului frontierei". Tratat asupra regimului frontierei înseamnă un tratat care evocă, pînă la detaliul tehnic, ceea ce trebuie să se întîmple în frontieră: care e capacitatea osmotică a frontierei, cum se reglementează trecerea frontierei, ce înseamnă punctul de trecere a frontierei, cum se organizează administrativ aceste pasaje etc. O sumedenie de amănunte care pretind un text clar şi neinterpretabil, apt pentru traducere în decizie internă. Dar partea moldoveană îl numeşte "Tratat de frontieră". O să întrebaţi care e diferenţa. În formula "tratat de frontieră" mai apare ceva: nu e vorba doar despre regimul frontierei, despre uzul frontierei, ci este vorba şi despre natura frontierei, natura politică a frontierei, geneza ei istorică. Aici, de fapt, ne-am şi împiedicat cu negocierile. Modernitatea românească e legată de statul străinului Simona Sora: Ai scris o carte despre convertire. Mi s-a părut foarte interesant că, scriind despre convertirea religioasă în Moldova de la începutul modernităţii, ai intrat şi în viaţa privată, tratînd convertirea, şi apoi pe convertiţii care rezultau de aici, într-un fel oarecum marginal din punct de vedere cultural, dar reprezentativ pentru o anumită zonă... De unde interesul, destul de rar, pentru convertiţi? Sînt convins că nu o să mai fie nimeni atît de nebun să aleagă un asemenea subiect. Cu Andrei Oişteanu am stat în legătură mult timp; el s-a alimentat din ceea ce i-am oferit ca rezultate parţiale ale cercetării. De fapt, lucrurile sînt simple. Acum poate o recunosc pentru prima dată. Am pornit cu nişte vise foarte mari la 24-25 de ani: să încerc să schiţez o teorie, un mod de a explica geneza modernităţii sociale româneşti în prima jumătate de secol XIX, pornind de la nişte constatări pe care astăzi la tratez axiomatic, pe care nu le mai abandonez, nu mă mai dezic de ele. În speţă, faptul că perioada Regulamentelor Organice a fost una de real progres pentru societatea moldovenească şi pentru cea valahă, că a reprezentat una dintre garanţiile transformării României în stat modern, că este pentru prima dată cînd structurile sociale istorice au căpătat legitimitate într-un context modernizator. Acestei încercări teoretice îi ataşam un argument pe care îl consider important, şi anume cel referitor la rolul străinului: construcţia modernităţii româneşti nu poate fi nicicum separată de evoluţia statutului străinului în societatea locală. Străinul a fost unul dintre cei mai interesanţi fermenţi sociali, culturali, economici, politici din epocă. De aici am ajuns la a inventaria prezenţa străinilor şi contribuţia lor nemijlocită la transformarea structurală socială a Principatelor. Am constatat, printre altele, că toate aglomerările urbane, viitoare oraşe moderne, din Moldova epocii regulamentare (1830-1840) însemnau o colecţie de comunităţi etno-culturale, cu viaţă distinctă, dar care reuşeau, organic, să funcţioneze urban, împreună, fără să vorbească aceeaşi limbă şi folosind româna de multe ori doar ca vernaculară administrativă. Mi-am dat seama atunci că sînt separat de o memorie istorică cu totul şi cu totul interesantă, care este ştearsă din mintea mea, din varii motive. Iaşii contemporani mie nu aveau pic de evreitate. Nu mai aveau armeni, nu mai aveau greci, nu mai aveau ruşi, nu mai aveau polonezi. Nu mai aveau nimic. Aveau români. Aveau o altă compoziţie, definitiv unitară, dar lipsită de relevanţă istorică. Nu spun că a fost o revelaţie, dar am început să văd altfel rolul a ceea ce sîntem tentaţi să numim "periferie socială". Sîntem tentaţi să atribuim un rol esenţial în construcţia modernităţii româneşti doar românilor. Am căutat cazurile cele mai elocvente de alogenie. Aceştia sînt convertiţii: singurul tip uman care, datorită unui proiect personal de inserţie socială, este capabil să abandoneze tot. TOT! Adică identitate, avere, relaţii familiale, de rudenie, pentru a deveni alt om, renăscînd într-o altă societate, care îl primeşte într-o măsură oarecare, îl acceptă mai bine decît l-ar fi acceptat probabil comunitatea originară. Le-am urmărit apoi traseul în timp şi am descoperit că există Judischeselbsthass, că există întotdeauna distanţă faţă de propriile origini, că există exemple de ortodoxie naţionalistă în procesele de convertire. Am dat peste biografii exemplare, rezultate în urma investigaţiilor din arhive, care explică ce s-a întîmplat cu aceşti oameni. Familia Baiardi reprezintă un caz grăitor. Aşa cum, dacă spunem azi Cazaban, nu ne gîndim că absorbţia unui francez sau a unui elveţian de limbă franceză în mediul autohton ar fi putut crea probleme. La urma urmei, erau creştini. Dar ce te faci cu unul care este născut evreu şi este abandonat de familie? Singurul lucru pe care-l ştie despre sine este propria iudaitate; luat apoi sub aripa ocrotitoare a unei misiuni protestante, devine anglican, din anglican ajunge ortodox. În consecinţă, ajunge bibliotecarul lui Veniamin Costache (cel mai luminat spirit ecleziastic al epocii, mitropolit al Moldovei pentru o bună bucată de vreme), iar de acolo bibliotecarul prinţului Mihail Sturza (cunoscător de germană), apoi apropiat de Mihail Kogălniceanu, coleg de lojă masonică cu toţi revoluţionarii moldoveni de la 1848, y compris Cuza. Se ceartă cu Asachi pe favorurile princiare, iar la sfîrşitul vieţii, după ce reuşeşte să obţină o slujbă de la Alexandru Ioan Cuza, în 1866, înfiinţează prima şcoală de sericicultură din România. Începe să crească viermi de mătase şi face avere. Alex. Leo Şerban: Nu ţi se pare că astăzi asistăm - nu atît la noi, cît în Europa de Vest - la fenomenul invers? Este o tendinţă spre afirmarea tot mai făţişă a identităţii, a rădăcinilor şi, în mod paradoxal, cazuri de femei care se convertesc la islamism. Şi nu e vorba despre nici o dorinţă de inserţie socială... Mecanismul e interesant şi explică biografii ascunse. Sînt destui cei care încearcă să-şi ascundă originea sau ascendenţa cîntînd aprig la coarda extremei politice sau a ortodoxiei severe, atacînd tot ce poate fi catalogat drept cosmopolit, Soros etc. Comportamentul nu mă surprinde - este o tentativă de reinventare a propriei identităţi. Testamentul lui Emanuel Gojdu Cristian Ghinea: Care este, de fapt, povestea Fundaţiei Gojdu, despre care s-a scris că ar fi o "cedare a patrimoniului" către Ungaria? Fundaţia Gojdu se putea dezvolta într-un proiect frumos. Istoria e lungă. Fundaţia Gojdu s-a constituit după moartea celui care a fost Emanuel Gojdu, unul dintre cei mai mari avocaţi ai Imperiului Austro-Ungar şi mecena al artelor şi al literelor. Un mecena cosmopolit, liberal, binefăcător al Universităţii din Budapesta, al Facultăţii de Drept din Viena. A întreţinut numeroase asociaţii de români şi le-a finanţat iniţiativele. Generos, la sfîrşitul vieţii a înţeles că uzul optim al averii sale nu se poate face decît într-un proiect educativ major, apt să restaureze intelighenţia autentic românească: fonduri pentru educaţie. Şi nu pentru educaţia celor care aveau de unde să-şi plătească studiile, ci pentru educaţia copiilor care proveneau din familii simple, lipsite de resurse. Căutînd un curator, s-a îndreptat către congregaţiile ortodoxe. Fundaţia a căpătat amploare către sfîrşiul secolului al XIX-lea. Legislaţia socială imperială crease o cultură a sprijinului comunitar şi a compasiunii pentru cei nevoiaşi - circumstanţă favorizantă pentru intenţiile lui Gojdu. Cînd Transilvania a devenit parte a statului român, după Trianon, patrimoniul Fundaţiei Gojdu a devenit subiect de discuţie între partea ungară şi partea română, dînd naştere unei suite de procese care nu s-a oprit decît după al doilea război mondial, odată cu schimbarea de regim. În 1948, a apărut o lege care desfiinţa toate fundaţiile, patrimoniul lor trecînd la stat. Apoi, la începutul anilor ‘90, Ministerul de Externe a revenit la dosarul în litigiu pentru a vedea ce se poate recupera. Există valori pierdute în urma naţionalizării fundaţiilor de drept privat. Valori care se aflau la Budapesta, tezaurizate la Banca Naţională, altele - valori imobiliare - şi-au schimbat proprietarul. Interesant este că, pînă să izbucnească conflagraţia mondială, se ajunsese la un compromis între partea română şi partea ungară. Un compromis care folosea principiul uzului comun al patrimoniului, dînd însă proprietarului de drept ceea ce i se cuvenea, fie şi în parte. Negocierile au fost foarte dure atunci. După 50 de ani s-a reluat dosarul. În 1997, a căpătat formă ideea constituirii unei Fundaţii Gojdu care să încerce recuperarea patrimoniului rămas în ţară şi să declanşeze proceduri juridice pentru recuperarea a ceea ce rămăsese în Ungaria. În 1998, eu fiind secretar de stat, am participat la reînfiinţarea Fundaţiei Gojdu de la Sibiu, curatorul fiind mitropolitul de atunci al Sibiului, Antonie Plămădeală. În felul acesta, încercam să respectăm măcar în spirit, dacă nu şi în literă, testamentul lui Emanoil Gojdu. Între timp, în Ungaria situaţia s-a schimbat foarte mult. Pe cînd noi ne îndreptam spre o extindere a sferei de aplicare a legislaţiei privitoare la retrocedări, în Ungaria retrocedările se încheiaseră la începutul anilor ‘90 şi nu se mai putea obţine nimic din ceea ce însemna patrimoniul Gojdu din Ungaria decît pe calea negocierilor directe între guverne (dar asta se întîmpla oricum, fără mare succes) sau printr-un compromis, printr-un proiect de compromis care să antreneze şi partea română, şi partea ungară în valorificarea rămăşiţelor patrimoniale. Negocierile au continuat, însă încheierea procesului de retrocedare în Ungaria a creat complicaţii: noi vrem înapoi clădirile din Budapesta, dar statul ungar spune că aceste clădiri sînt administrate de o primărie de sector, problema fiind transmisă administraţiei locale. Dar statul român nu are calitate procesuală, nu poate da în judecată o primărie de sector. O poate face totuşi o fundaţie de drept privat, însă Fundaţia constituită la Sibiu nu a mai făcut aşa ceva după 2000. A încercat o singură dată. Avocatul a construit greşit probatoriul românesc, judecătorul a detectat un "viciu de formă" şi acţiunea a căzut. Apoi, fundaţia a intrat într-un fel de letargie, s-a topit, aşa cum s-a topit şi viaţa curatorului. Fără ecou. În 2004, cineva din conducerea de atunci a Ministerului de Externe, poate chiar dl Geoană, a venit cu ideea înfiinţării unei fundaţii comune. Suna foarte bine, indiferent dacă venea din partea PSD sau PNL. Suna bine pentru că scopul era valorificarea a ceea ce a mai rămas printr-o înţelegere între statele interesate, în scopul sprijinirii tinerilor români care vor să înveţe la Budapesta şi a tinerilor unguri care vor să înveţe la Bucureşti, după un model franco-german. Coabitarea acesteia cu fundaţia sibiană ar fi fost posibilă, sînt convins. Însă nefericita omonimie - cele două fundaţii avînd nume similar - a dat naştere la interpretări politice nedrepte şi a generat pretexte pentru retorică extremistă. Români sub bombe Mircea Vasilescu: Dintre întîmplările petrecute în timpul mandatului de ministru, care sînt cele de care îţi vei aminti cu plăcere? Nu am făcut o ierarhie, nu am o ordine. Primul exemplu de succes care îmi vine acum în minte: repatrierea a aproape 1000 de oameni din Liban, la scurt timp după începerea violenţelor. Nu a făcut niciodată vreun ministru de Externe din statele din preajmă aşa ceva, e o experienţă cu totul aparte. Cum îi aduci pe cetăţenii tăi acasă fără să existe un modus operandi, fără să existe o pregătire logistică? Ambasada României din Liban era formată din trei oameni. Am început cum ne-am priceput, iar în momentul în care s-a văzut că am gîndit bine întreaga acţiune, au apărut şi "părinţii": mulţi "autori" fericiţi. Cînd a venit şi ultimul acasă, am răsuflat uşurat. A fost o perioadă în care trei sferturi din corespondenţa pe care o primea ministrul erau scrisori de mulţumire din partea celor care scăpaseră din conflict. Alt exemplu: constituirea unui fond consular de urgenţă. Totul a pornit de la experienţe personale: primeam misive de la oameni aflaţi, nu neapărat din vina lor, în situaţii disperate, care solicitau ajutor financiar de la birourile şi secţiile consulare. Eşti în concediu, ajungi seara, laşi maşina în parcare, iar a doua zi nu mai e; în maşină ai actele şi banii. Ce faci? Mergi la consulat şi ceri ajutor. Sigur că ţi se oferă ajutor. Cum? Ai nevoie de bani, trebuie să ajungi la avion, la gară sau la o staţie de autobuz. Nu poţi primi bani, fiindcă ministerul nu e instituţie de credit. O tînără de 15 ani răpită din România, dusă în Vojvodina, forţată să se prostitueze, sare într-o noapte pe geamul casei unde era ostatică, fără acte, fără bani, ştiind numai româneşte. Îşi frînge glezna şi cu piciorul rupt reuşeşte să ajungă la ambasadă. Vorbeşte româneşte, se deschid porţile, e luată înăuntru, întrebată cine este... Trebuie să o trimiţi în ţară. Ce faci mai departe? Nu ai bani. Nu ai posibilitatea legală de a o ajuta, iar afară se află proxenetul. Cum o ajuţi? O cazezi şi îi dai un act de identitate, un paşaport consular. Dar ce faci mai mult? Cum o ajuţi să ajungă în ţară? În maşină diplomatică nu ai voie. Să o ţii în ambasadă, nu ai cum. Aşa că, pentru asemenea cazuri, am găsit o soluţie. Marius Chivu: Alte ţări au un asemenea sistem? Bineînţeles! Totul ţine de o elementară schimbare de filozofie a activităţii consulare. Ambiţia mea a fost să reconstruiesc relaţia dintre minister, reprezentantul consular şi cetăţeanul obişnuit. Nu e simplu, fiindcă am fost nevoit să înfrunt reflexe greşite, atitudini retrograde, conduite în afara legii. Am constituit, prin urmare, un fond de urgenţă şi fiecare consulat are azi acces la o anumită sumă utilizabilă în rezolvarea situaţiile de urgenţă. Faptul că poţi fi de ajutor mi se pare extraordinar. În acest context a venit şi Libanul. Cînd au început tirurile de artilerie, Beirutul fiind destul de aproape de graniţa de sud, au început să vină oameni, familii întregi la ambasadă şi să spună "vrem acasă, nu mai putem să stăm aici, nu ne simţim bine". Unii mai trecuseră prin amarul unui război civil şi ştiau cît de riscant este. Fondul de urgenţă s-a dus repede pentru că nu poţi să-i pui pe toţi în avion. Şi am inventat ceea ce trebuia inventat: convoaie... Şi am reuşit, fără nici o pierdere. Cu emoţii, cu nopţi de nesomn... Probabil a fost experienţa cea mai interesantă, unul dintre cele mai frumoase lucruri care i se pot întîmpla unui ministru de Externe: să aduci 1000 de cetăţeni români acasă.