„Au existat aşteptări enorme faţă de portofoliul multilingvismului”

– dialog cu Leonard ORBAN, comisar european pentru multilingvism –

:

În continuare persistă, din păcate, această imagine că multilingvismul este o politică foarte lejeră, orientată doar spre direcţia educaţională, spre învăţarea limbilor străine. Miza multilingvismului este însă mult mai complicată, nu foarte simplu de înţeles pentru cei care preferă să se păstreze undeva la suprafaţa lucrurilor. Miza este multiculturalismul: gestionarea diversităţii din ce în ce mai mari care există în Uniunea Europeană. Diversitatea e generată de lărgirile succesive ale Uniunii Europene, care vor continua în viitor, de mobilitatea crescută a cetăţenilor – de exemplu, cît de mulţi români sînt în Italia, în Spania, dar şi în alte ţări; în Cipru, de exemplu, numărul de români – oficial – a crescut de la 2000 la 30.000 în mai puţin de trei ani, ceea ce înseamnă aproximativ 4,4% din populaţia existentă acolo. Este enorm. A ajuns a treia comunitate, după greci şi ruşi. Dar mobilitatea nu este numai a românilor. Sînt foarte mulţi din Ţările Baltice, polonezi. Şi există un număr din ce în ce mai mare de emigranţi care vin din afara UE şi care încearcă să-şi găsească un loc de muncă în societăţile occidentale. Prin natura portofoliului pe care l-am avut, am putut vizita foarte multe şcoli şi am putut constata că sînt zone în Europa unde populaţia locală, la nivelul şcolii primare, a ajuns să fie în minoritate. Să vă dau cîteva exemple. Populaţia Cataluniei a crescut în ultimii zece ani cu un milion şi jumătate de locuitori, de la 6 la 7,5 milioane şi, de departe, marea masă a venit din afara UE – din China şi din America de Sud. Studenţii sînt în mare majoritate albi, la nivelul liceelor e un amestec, iar la nivelul şcolilor primare predomină cei din America de Sud, China sau ţări africane. Asta este realitatea. Şi atunci, problema multilingvismului este cum gestionezi această diversitate din ce în ce mai complicată. Lista punctelor sensibile legate de multilingvism e foarte lungă. Aş încerca să le sintetizez: 1. integrarea migranţilor; 2. relaţiile dintre comunităţi; 3. relaţiile dintre regiuni şi dintre ţări. Aceste chestiuni au o componentă lingvistică importantă pentru că, pînă la urmă, limba exprimă o parte a identităţii noastre culturale. Alt aspect este, din păcate, în nenumărate cazuri, că limbile sînt utilizate drept un instrument în jocul de putere şi, de multe ori, limbile devin prizoniere ale unor interese politice. De exemplu, Catalunia şi autorităţile catalane au drept obiectiv ca limba catalană să devină limbă oficială a Uniunii Europene. Ştiu că nu prea se poate, că regulamentele şi Tratatul sînt foarte clare din acest punct de vedere, dar acest instrument e folosit în contextul „dezbaterilor“ din Spania. Altă chestiune foarte sensibilă este cea a minorităţilor naţionale. Nu ştiu dacă aţi urmărit conflictul legat de adoptarea legii privind limba slovacă în Slovacia: a generat tensiuni şi la Bruxelles, nu numai între Ungaria şi Slovacia. Aproape în fiecare ţară membră există o discuţie sau o sensibilitate legată de chestiunile lingvistice. În condiţiile acestea, au existat aşteptări enorme faţă de portofoliul multilingvismului, în ciuda ideii că ar fi neînsemnat, minor, cu competenţe limitate. Foarte pe scurt, cam astea au fost provocările care erau greu de anticipat într-o primă fază. Să gestionezi cel mai mare sistem din lume – cu 23 de limbi oficiale – nu e numai o chestiune tehnică, e şi o chestiune politică.

: Î

În Comisia Europeană există trei limbi de lucru: engleză, franceză şi germană. Comisia e foarte apropiată de felul cum arată un guvern naţional, doar cu ceva mai mulţi membri. Inclusiv modul în care se fac propunerile este destul de asemănător cu ce se întîmplă într-un guvern. Sînt trei paliere. Un palier tehnic, un palier al şefilor de cabinet care e asemănător cu palierul secretarilor de stat şi colegiul de comisari. În colegiul comisarilor, care se întruneşte o dată pe săptămînă, putem utiliza una dintre aceste trei limbi, din raţiuni de eficienţă.

:

Primul regulament adoptat de Uniunea Europeană spune foarte clar că pot deveni limbi oficiale numai limbile recunoscute de Constituţiile statelor membre drept limbi naţionale. În Constituţia Spaniei, limba catalană este recunoscută ca limbă oficială regională, deci nu răspunde uneia dintre cerinţele din Regulamentul nr. 1 adoptat în 1958. E un regulament care a condus la acest sistem cu 23 de limbi oficiale şi practic nu poate fi modificat. Este, dacă vreţi, unul dintre pilonii de bază ai modului în care a fost construită Uniunea Europeană.

:

Chiar mă surprinde că în continuare apar articole superficiale despre această problemă, inclusiv de la persoane care ştiu despre ce e vorba. Ştiţi ce explicaţie mi s-a dat? Că aşa se vinde mai bine, că este ceva lejer şi că trebuie să evităm experienţa neplăcută de a avea din nou portofoliul multilingvismului.

 Portretul comisarului european

:

Nu cred că există chiar un portret-robot al comisarului european. Sînt persoane foarte diverse. E greu de conturat un asemenea portret. Dar trebuie să existe cîteva calităţi. În primul rînd, cunoaşterea afacerilor europene, pentru că, aşa cum am spus, decizia se ia colegial. Dacă te pricepi doar la un domeniu şi nu cunoşti, de exemplu, poziţiile ţării din care vii, pe diferite zone mai sensibile, practic poţi juca doar pe zona aia – şi pe zona aia marja nu e foarte mare pentru că depinzi de decizia celorlalţi. Pentru că orice decizie, inclusiv pe domeniul tău, trebuie supusă acceptului celorlalţi şi trebuie să existe majoritate. Degeaba vreau eu să propun un proiect, dacă ceilalţi nu sînt de acord cu asta. Apoi, un comisar trebuie să fie un bun negociator. Este o permanentă negociere în cadrul Comisiei Europene, între Comisia Europeană şi Parlamentul European şi cu mulţi alţi actori, inclusiv cu societatea civilă. Să fie şi un bun comunicator. Ca membru al Comisiei Europene eşti şi un ambasador al Comisiei în ţara din care provii (nu invers). Trebuie să poţi comunica, în detaliu şi de o manieră care poate să fie înţeleasă de cetăţeanul obişnuit, chestiuni care uneori par foarte complicate, dar care, de fapt, au impact foarte important asupra vieţii fiecăruia. Fără să cunoşti două-trei limbi străine eşti mort, n-ai instrumentele cu care să comunici. Dacă vrei să influenţezi decizia, trebuie să iei cuvîntul, să intervii cu argumente. Trebuie să ai integritate. Dacă ai probleme sau pete în dosar, devii foarte vulnerabil.

:

Nu mă refer numai la afaceri dubioase. Eşti analizat foarte în detaliu. De exemplu, declaraţiile pe care le-ai făcut şi care ar putea să se întoarcă împotriva ta. În Parlamentul European audierile sînt foarte dure, iar declaraţiile discutabile pot fi folosite contra persoanei care le-a făcut. Nu în ultimul rînd, trebuie să fii ataşat cauzei Europei. Dacă nu crezi în ceea ce faci, dacă nu crezi într-o Europă unită, nu prea ai ce căuta acolo. Acestea ar fi calităţile pe care ar trebui să le aibă un comisar.

:

Există un deficit comunicaţional teribil, practic în toate statele membre, cu privire la ce se întîmplă în instituţiile comunitare şi la ce înseamnă Uniunea Europeană pentru cetăţenii săi. Există şi o anumită parte de vină a instituţiilor, dar e o parte combinată. Nu ştiu dacă ştiţi, comunicarea pe teme de afaceri europene este o responsabilitate naţională, şi nu o responsabilitate comunitară. Şi atunci, apare un paradox. Statele membre comunică despre ce se întîmplă la Bruxelles şi despre deciziile instituţiilor comunitare. Dar unele state nu au fost de acord cu acele decizii pentru că din ce în ce mai multe decizii se iau cu majoritate calificată. Şi se întîmplă tot mai des – şi la noi – să apară un discurs de genul: ce e bun e rezultatul politicilor interne, ce e prost e din cauza birocraţilor de la Bruxelles…

Nepregătiţi pentru imigranţi

:

Am dat o soluţie în strategia privind multilingvismul pe care am adoptat-o în 2008 şi am spus următorul lucru: prima chestiune şi o condiţie absolut esenţială este ca migranţii să vorbească limba sau limbile ţării gazdă. Fără a cunoaşte limba sau limbile ţării gazdă nu există integrare. A doua chestiune: acest proces trebuie să se realizeze prin măsuri pozitive, şi nu prin constrîngere. Pentru că de multe ori constrîngerea poate să conducă la efecte contrare. Trebuie acordată şi o anumită atenţie, un anumit respect pentru limbile materne ale migranţilor, în ideea de a le da sentimentul că se pot simţi acasă în ţările de adopţie şi că limbile lor pot sta alături de limba ţării gazdă. Sînt ţări membre în care s-a decis că nu mai e cazul să se sprijine învăţarea limbilor materne de către migranţi şi să se înveţe numai limba ţării gazdă.

:

Mi-e teamă că, în momentul în care lucrurile vor avansa, o să fim la fel cum sîntem acum: nepregătiţi. Pentru că trebuie să fii pregătit nu numai în ceea ce priveşte integrarea şcolară a copiilor aparţinînd migranţilor – şi aici sînt nişte probleme enorme! De exemplu, cum procedezi, ce faci cu aceia care nu vorbesc limba ţării gazdă? Organizezi o clasă separată, un an separat, sau îi integrezi de la început, fără să ştie o „boabă“ de româneşte, în clasa I sau în clasa a V-a sau de cînd încep? Este o problemă pe care alţii o discută de zeci de ani şi au fel de fel de opţiuni. Ce faci cu asigurările de sănătate, ce faci cu pensia, ce faci, în general, cu tot sistemul de asigurări sociale? Sînt chestiuni pe care le considerăm îndepărtate, dar în mai puţin de cinci ani vor fi pe masă şi vor fi probleme arzătoare.

Am văzut recent un documentar despre Malta. Malta este o ţară care a fost expusă mai ales în ultima perioadă unor valuri masive de migranţi, în special din Libia. S-au trezit cu cîteva sute de migranţi, ceea ce, pentru o populaţie de mai puţin de jumătate de milion, înseamnă foarte mult. La primele valuri de migranţi, exista un sentiment de compasiune al populaţiei faţă de ei. Ulterior, cînd numărul a crescut, reacţiile au devenit xenofobe şi imediat au apărut partide politice care au încercat să exploateze aceste sentimente ale populaţiei autohtone. Nu exclud deloc că, în mai puţin de cinci ani, această chestiune ar putea să aibă loc şi în România.

:

Vreau să vă spun că deja lucrurile sînt foarte avansate şi deja ceea ce aţi povestit aici e o realitate de zi cu zi în Bruxelles, şi nu numai. Practic, copiii care vorbesc patru-cinci limbi străine de foarte mici pot fi întîlniţi frecvent. De ce? Pentru că mama are o limbă maternă, tata are o limbă maternă, uneori bunicii au diferite limbi materne, în plus copiii merg la şcoala europeană sau la altă şcoală şi sînt expuşi la foarte multe limbi. Este deja o realitate căsătoria mixtă. Să revin însă la întrebare. Ţările mai mici sînt mai deschise, în general. Dar sînt şi excepţii. A apărut ultimul Eurobarometru privind cunoaşterea limbilor străine în statele membre. Cel mai prost stă Ungaria, unde numai 25% din populaţie e capabilă să vorbească cel puţin o limbă străină. Dintre finlandezi, cam 40% sînt capabili să vorbească şi suedeza, şi aproape toată lumea vorbeşte engleza. Şi Irlanda stă foarte prost, dar acolo învăţarea limbilor străine nu este o tradiţie.

Mădălina Şchiopu: Şi România? 

România e undeva la un nivel mediu. Dar ce am remarcat pe unde am fost şi unde sînt prezenţi români: toată lumea spune că au capacitatea extraordinară de-a învăţa foarte rapid orice fel de limbă. În Cipru ne spuneau: „ce fac românii că în şase luni de zile nu-i mai deosebeşti, zici că sînt ciprioţi?“.

:

Da. Este şi vina părinţilor care consideră că integrarea se face ştiind limba ţării gazdă. În momentul de faţă, apropo de disputa de care vorbeam, limba română e din ce în ce mai preţuită şi, încetul cu încetul, nu mai e considerată, la nivelul instituţiilor europene, limbă exotică. Nu! E o limbă vorbită de foarte multă lume. Cei care fac eforturi – interpreţi sau traducători de alte naţionalităţi – să înveţe limba română spun că se justifică acest efort pentru că sînt nenumărate reuniuni în care există cerere pentru asigurarea interpretării în limba română, sau nenumărate documente care trebuie traduse în sau din limba română. Aderarea la Uniunea Europeană a schimbat destule lucruri, inclusiv această percepţie.

:

Nu, pentru că este o chestiune de identitate. Şi este de neconceput ideea de a modifica Regulamentul nr. 1 din 1958. De ce? Pentru că, în momentul de faţă, problema identităţii e foarte importantă, şi cunosc nenumărate situaţii. Am fost în Slovenia cu un an înainte de aderarea la Uniunea Europeană. Erau nişte dezbateri teribile. Ce riscuri sînt pentru Slovenia ca, venind din fosta Iugoslavie şi intrînd într-o altă structură, să-şi piardă identitatea şi limba? În 2008 am vizitat din nou Slovenia. Nu mai existau asemenea discuţii. Erau foarte mulţumiţi. Limba slovenă are un statut, nu se pune problema să-şi piardă identitatea, dimpotrivă.

Să vă dau un alt exemplu: Irlanda. Limba irlandeză (Gaeilge) este vorbită de aproximativ 10% din populaţie. Mult mai mulţi o cunosc pentru că e materie obligatorie în şcoală. I-am întrebat pe factorii decizionali de ce doresc ca limba irlandeză să devină limbă oficială a Uniunii Europene acum şi nu în 1977, cînd Irlanda a intrat în Uniune. Mi-au răspuns: „Atunci ne gîndeam la pace şi prosperitate. Acum a venit timpul să ne gîndim şi la rădăcinile identitare“. În aceste condiţii, cum vă închipuiţi că cineva – şi e vorba de o decizie care trebuie luată în unanimitate – vreun singur stat membru ar accepta să se reducă numărul de limbi oficiale? Este exclus! Problema asta e marea provocare pentru Uniunea Europeană – în primul rînd pentru Comisia Europeană, dar şi pentru Parlamentul European: cum va gestiona în continuare problema creşterii pe mai departe a numărului de limbi oficiale. În primul rînd, la nivelul Uniunii Europene se adoptă legislaţia. Legislaţia prevede drepturi şi obligaţii pentru fiecare cetăţean al Uniunii Europene.

Accesul la legislaţie e o chestiune fundamentală. Cum poţi să asiguri acest acces dacă nu asiguri traducerea în limba maternă a celui care e interesat de acea legislaţie? Acest obstacol al traducerii legislaţiei nu îl văd surmontat. Dacă laşi legislaţia numai în engleză sau numai în franceză, într-o limbă sau un număr limitat de limbi, ce faci cu populaţia care nu cunoaşte aceste limbi? În momentul de faţă, conform ultimului sondaj, 35% din populaţia Uniunii Europene nu vorbeşte decît limba sa maternă. Poţi să excluzi un asemenea segment de populaţie?

Mecanisme, proceduri, peri albi şi trăiri

:

Nouă ne lipseşte ceea ce alţii au – se numeşte management organizaţional şi funcţionează extraordinar. Pe mine m-a frapat că regulile sînt clare: cum au piloţii checking list, aşa au şi cei de la Parlamentul European şi de la Comisia Europeană. De multe ori nu ai nevoie de toate etapele, dar trebuie să le parcurgi. De ce? Pentru că îţi acoperă toate posibilităţile care ar putea să intervină în zona respectivă. Cunosc foarte bine Parlamentul, administraţia română şi modul în care funcţionează Guvernul, dar, din păcate, aici nu există aşa ceva. Au fost încercări de copiere, de punere în aplicare a metodelor, dar pînă la urmă au fost privite ca etape care îngreunează procesul de decizie. De exemplu, ideea de a face un studiu de fezabilitate la fiecare propunere guvernamentală: pînă la urmă, s-a renunţat la ea; era o cerinţă în lege pe care aproape nimeni nu o aplica pentru că o considerau drept o chestiune suplimentară care îţi mănîncă timp, poate şi bani, dar care nu se justifică. Dar un studiu de fezabilitate îţi arată foarte clar – este făcut de specialişti – avantajele şi dezavantajele. Nu se cere doar pentru bifarea unei chestiuni birocratice, ci pentru a avea o logică, o argumentaţie şi o fundamentare în deciziile care urmează a fi luate. Una dintre marile probleme ale societăţii româneşti este că deciziile sînt prea politice, sînt foarte puţin fundamentate sau mai degrabă nefundamentate. N-aş vrea să dau vina pe societate, dar, pînă la urmă, cred că politicienii sînt rezultatul societăţii din care provin. Sînt şi mulţi de foarte bună valoare. Problema e că sistemul în care sînt puşi nu funcţionează bine.

:

Sînt absolut de acord cu dvs. că de foarte multe ori accesarea banilor comunitari e un proces foarte complicat. Pe de altă parte, am constatat că foarte mulţi actori din România s-au pliat foarte repede pe diferite proiecte şi au înţeles un lucru: în momentul de faţă au nevoie de o anumită expertiză şi de un anumit timp să capete această expertiză. Atunci s-au asociat, au intrat în parteneriate cu reprezentanţi din alte state membre – în special din vechile state membre care aveau deja experienţă. E clar că, în momentul de faţă, dacă vrei să obţii finanţare pentru un proiect legat de multilingvism, trebuie să fi citit strategia pe care a adoptat-o Comisia Europeană în 2008 şi să te adaptezi priorităţilor pe care le are Comisia Europeană. E şi normal. În momentul în care îţi fixezi nişte priorităţi, vrei ca pe acele priorităţi să obţii rezultate. E normal să finanţezi acele chestiuni. Pe lîngă faptul că este necesară această cooperare cu alţii care deja au experienţa necesară, pe lîngă chestiunea că trebuie să fii legat de ceea ce constituie priorităţi politice ale Comisiei Europene şi ale Uniunii Europene în general, trebuie să ştii şi procedurile – şi tocmai de aceea, de multe ori, sînt chemaţi unii care sînt deja specializaţi în această problemă. Procedurile sînt complicate. Din ce în ce mai mult există un control al Parlamentului European asupra modului în care se cheltuiesc banii comunităţii. Există aşa-numita comisie COCOB (Comisia de control bugetar), considerată una dintre cele mai puternice comisii, care veghează la modul în care fiecare euro este cheltuit. Ca rezultat al acestei evoluţii, procedurile nu numai că nu se simplifică, ci devin din ce în ce mai complicate pentru că, pînă la urmă, este vorba de „a da seama“ faţă de cetăţeanul european. Asta este explicaţia pentru care procedurile sînt foarte complicate şi de multe ori îi descurajează pe cei interesaţi să acceseze fonduri.

:

Am avut marea şansă că soţia a acceptat să vină cu mine. E medic oftalmolog. Fiica noastră a rămas aici – este în anul II la Facultatea de Medicină. Din punctul acesta de vedere, nu pot să nu spun că am avut o viaţă bună. Viaţă bună din mai multe puncte de vedere. Am avut şi viaţă de familie, dar şi posibilitatea să văd extrem de multe locuri. V-am spus că am vizitat toate statele membre şi foarte multe regiuni. Din punctul acesta de vedere e chiar foarte complicată activitatea unui comisar – mă dau jos dintr-un avion şi mă sui în altul, mă dau jos din avion şi mă sui în maşină sau în tren… Îmi amintesc că odată, în şase zile consecutive am fost în şapte ţări. Nu ţări alăturate pe care le parcurgi cu maşina, ci din Grecia pînă în Belgia şi Franţa. Pot să vă spun că m-a îmbogăţit enorm această experienţă. Nu numai din punct de vedere profesional, ci şi din punct de vedere uman, al deschiderii faţă de ce se întîmplă în Europa şi ce se întîmplă în lume. Am avut o şansă extraordinară avînd acest portofoliu să intru şi să discut unele dintre lucrurile cele mai sensibile nu numai pentru ţări membre, dar şi pentru regiuni, pentru cetăţeni. Este o experienţă absolut fascinantă. În momentul de faţă nu numai că am nenumărate cunoştinţe acumulate, dar am o deschidere şi o înţelegere faţă de alţii: sîntem foarte diferiţi, putem să gîndim în moduri profund diferite, dar putem să ne înţelegem şi putem să trăim împreună, să interacţionăm. Cred că e schimbarea cea mai mare şi cea mai importantă prin care am trecut în această perioadă. Şi asta ţine de resortul intim şi mai puţin de un resort profesional. E o experienţă foarte greu de repetat şi care m-a îmbogăţit formidabil.

Distincţia, cordialitatea, aerul firesc – în ciuda unei consecvente respectări a rolului instituţional – fac din dl Leonard Orban un interlocutor extrem de plăcut. Dar, înainte de toate, competenţa şi seriozitatea sa îl fac un interlocutor extrem de util. Pe Divanul Dilemei vechi, a lămurit mai multe lucruri legate de portofoliul de multilingvism pe care l-a avut în Comisia Europeană şi a vorbit despre aspecte dintre cele mai subtile ale integrării europene sau ale relaţiei dintre limbă, identitate şi politică.

A studiat ingineria la Braşov şi managementul la Bucureşti. A fost consilier parlamentar, apoi adjunctul negociatorului-şef cu Uniunea Europeană (2001-2004), apoi negociator-şef (2004-2005) şi secretar de stat, pe cînd România se pregătea pentru aderarea la UE.

Din ianuarie 2007, a primit, în Comisia Europeană, portofoliul multilingvismului. S-a spus adesea că României i s-a repartizat un portofoliu „minor“, care se ocupă cu învăţarea limbilor străine. Dl Leonard Orban l-a tratat foarte serios şi a dovedit că e mai important decît pare. Acum, mandatul său se încheie. România a căpătat un portofoliu „major“ – agricultura. Iar dl Leonard Orban devine – vrînd-nevrînd – un personaj simbolic: primul comisar european din partea României.