"Nu mă simt un celălalt, printre voi" - dialog cu Ion VIANU -

Prudenţa a vegheat de ambele părţi: pe de o parte (deşi masa la care stăteam nu are părţi), noi, cei din redacţie, ne simţeam stînjeniţi de prezenţa unei persoane a cărei calificare profesională ar presupune că ştie totul despre noi, chiar înainte ca noi să deschidem gura; pe de altă parte, psihiatrul "luat la întrebări" de un grup eterogen de curiozităţi avea de ce să-şi scoată la vedere armele de apărare. Perioadele de armistiţiu din acest dialog au fost însă fertile pentru ambele părţi. (M. B.) Simona Sora: Am recitit Amintiri în dialog, cartea pe care aţi scris-o împreună cu Matei Călinescu. Voiam să vă întreb dacă vocaţia dvs. de psihiatru e cea la care vă referiţi cînd spuneaţi la început de tot că aţi fost considerat în familie copilul de aur, cel care trebuia să reziste şi să salveze... La asta vă gîndeaţi? Da. Acum cîţiva ani, am descoperit cărţile unei psihanaliste neconformiste, Alice Miller, care analizează originile meseriei de psihanalist. Ea spune că psihanalistul este un copil dotat care suferă o dramă: are impresia că prin prezenţa, dar şi prin efortul lui, poate să-şi salveze părinţii de la un dezastru psihologic. Din motive despre care nu vreau să vorbesc în întregime acum, am avut impresia, citind pe Miller, că m-am regăsit pe mine în adolescenţă reuşind, prin prezenţa mea, dar şi prin ceea ce mi se cerea - de altfel într-un mod foarte puţin patetic, într-un mod discret aş zice - să-i ajut, să-i salvez pe ai mei, din melancolie, de la nevroză. Cred că asta a fost la originea vocaţiei mele de psihiatru. "Nopţile teribile cînd îţi simţi inima grea" Magdalena Boiangiu: Ciudat, pentru că eu l-am cunoscut pe tatăl dvs., Tudor Vianu, în anii '50, cînd mi-a fost profesor: părea cel mai echilibrat om de pe pămînt... Tatăl meu era un om melancolic. Avea o melancolie profundă, ca o vibraţie de violoncel. Am fost foarte impresionat, cînd, odată, a făcut o aluzie: "nu, niciodată nu aş mai vrea să trăiesc nopţile teribile cînd îţi simţi inima grea...". Dar eu am aflat despre ele, cu certitudine, mult mai tîrziu, din anumite notaţii ale lui pe care le-am descoperit şi le-am citit. Andrei Pleşu: Confirmă asta Ion Frunzetti, care vorbea mult despre Tudor Vianu şi era foarte legat de Tudor Vianu. Era singurul om în legătură cu care gura rea a lui Frunzetti nu s-a manifestat niciodată, cel puţin în prezenţa mea. Nu avea decît cuvinte extrem de calde despre Tudor Vianu. Mi-a spus ca era un om fundamental melancolic şi că dincolo de ceea ce lăsa să se vadă - stabilitatea academică, întru totul reală - exista o dramă, mai curînd nemărturisită, dar tenace . Asta se vede şi în poezia lui. Am avut ocazia să vorbesc despre poeziile astea la NEC, cînd am încercat să refac itinerariul lui spiritual şi psihologic prin interpretarea poeziei pe care a scris-o. Represiunea prin psihiatrie Stela Giurgeanu: Am citit că v-aţi reîntors în ţară, după Revoluţie, cu dorinţa de a vă implica în reformarea sistemului psihiatric din România. Ce s-a întîmplat, aţi reuşit? Ceea ce am vrut eu, în primul rînd, a fost să obţin o recunoaştere a abuzurilor politice ale psihiatriei. Pentru că nu eram în situaţia să reformez sistemul psihiatric din România, ar fi trebuit să o facă cei care au lucrat fără întrerupere aici, şi unele progrese s-au şi făcut... Dar aş fi vrut să se poată demonstra şi recunoaşte că în România au fost abuzuri politice, că au fost oameni împotriva cărora s-a folosit psihiatria ca o armă, vocaţia psihiatriei, ca a oricărei ramuri a medicinii, nefiind să fie o armă politică sau poliţienească. Şi am găsit atîtea cazuri pe care le-am pus în evidenţă şi care au fost publicate şi cunoscute. Dar niciodată oficialitatea n-a recunoscut că persecuţia psihiatrică a fost o politică de stat. A existat o iniţiativă a lui Ceauşescu în acest sens: psihiatria ca armă politică, şi sper că Institutul pentru Cercetarea Crimelor Comunismului, recent înfiinţat, va reuşi să demonstreze prin documentele de arhivă - care sigur există - că a fost o politică de stat. Magdalena Boiangiu: A fost o politică de stat, dar nu Ceauşescu îi consulta pe oameni şi nu el îi trimitea prin spitale. Asta o făceau colegii dvs . Nu. O făceau în primul rînd "Organele". Lucrul se vede foarte bine din singurul caz care este studiat atent şi cu o vastă documentaţie, cazul lui Vasile Paraschiv, cel care a încercat să înfiinţeze un sindicat liber. Au fost unii doctori care au refuzat să-l persecute pe Paraschiv, ca şi pe alţii... Se putea refuza persecuţia psihiatrică. Cîţiva au acceptat. Şi aici, ca pretutindeni... Cristian Ghinea: Ce s-a întîmplat cu cariera celor două categorii de doctori? Dintre cei care au acceptat, mulţi au murit. Au murit de necaz, s-au simţit compromişi. Au trecut 16 ani şi toate aceste lucruri au fost tratate la modul vag... Andrei Pleşu: Trebuie spus că, dacă e adevărat că au fost medici psihiatri care au colaborat, nici nu se poate imagina că un grup de medici psihiatri ar fi trimis o scrisoare la securitate, la partid, în care să spună: "Vă dăm o idee. Dacă vreţi să scăpaţi de unii inşi, noi sîntem gata să-i diagnosticăm şi să-i băgăm în spitale de psihiatrie"... Este clar că psihiatria politică nu a pornit din mediul psihiatric, dar unii psihiatri, nu numeroşi trebuie să spun, s-au pretat la asemenea compromisuri, producînd chiar alibiul că un spital e mai bun decît puşcăria. Magdalena Boiangiu: Ideea nu este originală, e preluată. A apărut la ruşi, lansată de Hruşciov, care a spus că cine nu-i de acord cu sistemul sovietic nu poate fi decît nebun, şi de aici a pornit toată istoria . Există şi un discurs al lui Ceauşescu, ţinut la 1 octombrie 1968, la deschiderea anului universitar, în care spune acest lucru, citez aproximativ: "Numai un nebun poate crede că sistemul socialist s-ar putea prăbuşi, dar pentru nebuni avem şi cămăşi de forţă, şi alte mijloace mai moderne". Eu sper că la un moment dat se va ajunge nu la arhivele medicale - dosare există deja -, ci la acele arhive ale Comitetului Central sau ale Biroului Politic, unde această hotărîre a fost luată. Simona Sora: Pe de altă parte, psihiatrii nu erau formaţi în acest scop? Nu, nu aş putea spune acest lucru. Însă a fost la un moment dat o "invazie" de psihiatri militari şi de psihiatri-activişti de partid; nu erau neprofesionişti, dar brusca lor implicare era semnificativă. Cristian Ghinea: Şi în ce fel considerau psihiatrii că îi ajută pe disidenţi? Cum îi ajutau? Credeau că îi salvează de puşcărie. Odată, şeful meu, profesorul Predescu, m-a însărcinat să primesc un ofiţer de securitate. Ofiţerul însoţea un student care spusese: "comunismul este mai rău decît nazismul". Ofiţerul mi-a afirmat că, dacă nu-l declar nebun, el este obligat să-l aresteze. Eu l-am examinat. Tipul era normal. Mi-am zis: "Ei şi, să vedem ce o să se întîmple...". Şi am zis că nu-i nebun. Ofiţerul a rămas stupefiat! Dar nu l-a arestat. Nu era obligatoriu să cedezi şantajului. A fost un fel de experiment pe care l-am făcut atunci şi mi-a dat de gândit. Dublul discurs şi nevroza colectivă Andrei Pleşu: Există o etnogeografie a nevrozei? Cum e ţăcănitul elveţian faţă de cel român? Există o ramură, o ştiinţă care se cheamă etnopsihiatrie, respectiv etnopsihanaliză. Aceste lucruri sînt bine studiate de specialitatea mea, dar eu pot să le descriu mai mult empiric. Omul răsăritean este orientat spre corpul lui, adică suferă psihologic prin corp. Exprimă într-un limbaj corporal conflictele lui psihologice. Omul occidental este mult mai orientat spre expresia verbală, spre exteriorizarea lingvistică a unor arhetipuri. Am sintetizat asta într-o formulă - nu ştiu dacă este amuzantă: elveţianul are inconştientul foarte dezvoltat, adică este o persoană mai analitică în exprimarea conţinuturilor lui inconştiente. Aceasta este deosebirea fundamentală, acceptînd, bineînţeles, că homo europaeus este, în mare, acelaşi şi că între cei din apusul Europei şi cei din răsăritul Europei nu este chiar o diferenţă abisală. Magdalena Boiangiu: Dar există popoare nevrotice sau episoade de nevroză colectivă în istoria unui popor? Da, dar aici intrăm în altceva, într-o altă problematică, care nu este neapărat de prelucrat cu instrumentele psihiatriei. Magdalena Boiangiu: Dar cu care? Cu instrumentele psihologiei sociale, ale psihologiei colective. Eu cred că nazismul a fost aşa ceva. E totuşi explicaţia faptului că poporul cel mai cultivat al Europei a putut să declanşeze o asemenea tragedie. Oroarea nazistă nu este reductibilă la influenţa unui singur om sau la o anumită conjunctură politică, să zicem la eşecul Germaniei după primul război mondial. E mult mai misterioasă şi, în acest sens, ţine de o anumită psihoză colectivă, de latura întunecată a unui suflet popular. Ceva asemănător se petrece şi cu islamul în momentul ăsta. Sîntem în mijlocul evenimentelor, deci aprecierea e mai delicată. Simona Sora: Ei au psihiatri, psihanalişti? Există psihanalişti musulmani, dintre care unii activează la Paris. Cei din ţările arabe sînt specialişti ai dublului discurs. La Paris vorbesc ca noi toţi, acasă la ei adaptează ştiinţa lor la normele religioase islamice. În fine, uneori. Magdalena Boiangiu: Dar obişnuinţa dublului discurs nu are consecinţe în psihicul lor? Nu căutăm alinare la nişte oameni la rîndul lor bolnavi? Asta este toată problema pe care mi-am pus-o ani de zile cu noi, cu generaţia noastră, şi cu generaţia părinţilor noştri. Sînt două lucruri de observat. În primul rînd: dubla gîndire presupune totuşi o primă gîndire: că nu te-ai predat cu totul. Însă aici e şi o capcană, pentru că al doilea discurs, discursul permis şi încurajat, are tendinţa să se reverse asupra discursului pe care tu ţi-l interzici. Şi îl covîrşeşte, îl sufocă. Asta este drama. Dar, în ultima fază, faza tardivă, a dictaturii comuniste, lucrurile nu se mai petreceau aşa. Pentru că se ajunsese la un anumit fel de cinism. Dublul discurs nu mai presupunea drame şi o credinţă secretă. Se ajunsese la cinism şi chiar la un dublu discurs afişat, şi nu conta decît să-l ţii pe al doilea. Simona Sora: Spuneţi undeva că dublul discurs avea funcţia de a proteja limbajul interior . Proteja, pe de o parte, limbajul interior, dar, pe de altă parte, sfîrşea prin a-l fagocita şi a-l digera. Cu trecerea deceniilor, cinismul era tot mai pronunţat. Magdalena Boiangiu: În asemenea situaţii mai ştii cine eşti? Tocmai! Ştii din ce în ce mai puţin cine eşti. Mircea Vasilescu: Şi în această situaţie, nu cumva discursul oficial, toate stereotipiile, toate clişeele rămîn impregnate pe cortex? După '90, în diverse manifestări publice, cînd poporul a luat libertatea în piept, s-au afirmat în spaţiul public - şi încă foarte puternic - tot felul de convingeri, reziduuri ale propagandei comuniste. Un exemplu ar fi ura faţă de străini. Este adevărat, dar doar pentru un prim moment. Acum sîntem într-o altă fază. În faza în care există căutarea unui "tată", episod foarte primejdios pentru democraţie. Iar în paralel, toţi se consideră şefi. Înainte era un singur şef, acum sînt mii de şefi. Deci, în acelaşi timp, căutăm un şef suprem, dar vrem cu toţii să fim şefi şi posedăm aroganţa şefului. Fotoliul tatălui şi Ornella Muti Simona Sora: Aţi pomenit într-una dintre cărţile dvs. episodul în care o psihanalistă v-a spus: "Nu te poţi aşeza de două ori în fotoliul tatălui"... La ce se referea? I-am povestit odată acelei psihanaliste, pe care o respect şi căreia îi datorez foarte mult, i-am povestit odată, puţin provocator, lui Anne Cain, un fapt pe care-l evoc şi în Amintiri în dialog , şi anume că, într-o zi, mi-a sunat cineva la uşă şi mi-a spus că vrea să facă o psihanaliză cu mine. Eu eram psihiatru de 6 luni. Era o doamnă - Cristina. Am întins-o pe divan şi am început psihanaliza cu ea. Care a durat ani. Şi, ca să o încurc şi să o indignez pe prietena mea, am adăugat un detaliu: Cristina era întinsă pe divan, iar eu stăteam în fotoliul tatălui meu, care murise, poate cu un an în urmă. Atunci ea, psihanalista aceea, mi-a spus: "Dar îţi dai seama că nu te aşezi decît o singură dată în fotoliul tatălui tău. Ai putut face asta, o psihanaliză, fără să ai formaţia respectivă, o dată, n-ai cum să repeţi performanţa." Magdalena Boiangiu: E greu de făcut o carieră de psihanalist în Elveţia? Eu nu am fost psihanalist în Elveţia. Am fost psihiatru. Dar acolo m-am supus unei psihanalize. O psihanaliză cu doi psihanalişti, succesiv. Primul era jungian, a doilea freudian. Dar, pentru a deveni psihanalist, trebuie să ai un cursus anume. Trebuie să faci controale de cazuri, să prezinţi o lucrare scrisă convenabilă. Eu nu am mers pînă la capăt. Aş spune că nu se potrivea cu caracterul meu independent. Totuşi psihanaliza a avut un mare rol în practica mea. Să zicem că am fost un terapeut de nuanţă psihanalitică. Dar nu am fost psihanalist oficial, niciodată. Singura idee clară extrasă din psihanaliza mea este aceea că am simţit că mă pot dispensa de a fi psihanalist. Ştiţi, sînt unele femei, de pildă, care nu-şi acceptă figura, faţa. Aveam o pacientă care era puţin înaltă, foarte brună, avea un nas mare şi, în acelaşi timp, voia să semene cu actriţa Ornella Muti. Pentru că, spunea ea, sufleteşte se simte Ornella Muti. Voia să-şi facă nişte operaţii estetice foarte complicate, în fapt imposibile, ca să ajungă la chipul şi trupul Ornellei Muti. Ei bine, eu eram într-un fel ca această pacientă: nu concepeam să nu fiu psihanalist. Aveam un suflet de psihanalist. Cînd am trecut prin psihanaliză, am reuşit să mă dezbar în primul rînd de această idee: că trebuie neapărat să devin psihanalist. Deci m-am mulţumit cu poziţia de atom liber, aşa cum am fost toată viaţa mea. Mi-am descoperit această vocaţie şi am asumat-o: sînt o persoană absolut independentă. Respectuos faţă de şcoli, dar un om liber, mai mult decît orice altceva. Liber de doctrine, liber de cercuri prea constrîngătoare, liber în interiorul capului meu. Cristian Ghinea: Şi femeia aceea a devenit Ornella Muti? Femeia nu a devenit Ornella Muti, iar eu nu am devenit psihanalist! Marius Chivu: Nu este un caz izolat. Se fac tot mai multe operaţii estetice în dorinţa de a semăna cu vedetele. Există o emisiune pe VH1 unde sînt prezentaţi adolescenţi şi adolescente care se operează pentru a semăna cu Britney Spears, cu Enrique Iglesias sau Jennifer Lopez... Motivaţia porneşte de la o anumită stare internă. Vrei să faci să coincidă aspectul tău exterior cu ceea ce simţi tu că eşti. Schema corporală, o reprezentare internă a ta, predispune la asemenea iniţiative. Oamenii care îmbătrînesc nu sînt absolut deloc de acord cu felul în care se văd, nu se mai recunosc în oglindă. Asta cred că este foarte frecvent. Cristan Ghinea: V-aţi gîndit vreodată să vă ocupaţi de psihicul acelor cazuri patologice care apar pe micul ecran sub formă de persoane publice? Nu sînt cazuri patologice. Anormali sîntem noi cînd îi considerăm parteneri acceptabili în discuţia politică, anormal e că ei nu întîlnesc o rezistenţă proporţională cu umflarea şi vidul lor psihic. Disidenţă şi libertate Simona Sora: În jurnalul din primii ani de exil al lui Matei Călinescu se spunea că, pentru dvs., disidenţa a fost o stare cvasimistică, iar exilul a fost o stare de vis... Azi cred că, pentru mine, nu asta a fost valabil în primul rînd. În 1977, faptul că am putut vorbi liber a fost extraordinar. O uşurare fantastică, o plăcere în sensul cel mai strict al cuvîntului. Atît de mare încît, la un moment dat, deşi eram pe plecate, nu înţelegeam de ce mai vreau să plec. Atît de bine mă simţeam, ca om liber într-o ţară a constrîngerii. Dar... îmi luasem un angajament. Şi faţă de mine, şi faţă de familia mea. Nu puteam să renunţ la un proces care era deja în mers. Acolo am fost împărţit, între această lărgire a orizonturilor pe care a reprezentat-o exilul - posibilitatea de a călători, posibilitatea de a întîlni mulţi oameni, posibilitatea de a mă putea exprima liber - şi depresia pe care o implică pierderea ireversibilă a ţării, pentru că nu am crezut foarte mult timp - pînă în ultimul moment, aş spune - că mă voi reîntoarce. Fuga cu o bicicletă submarină Marius Chivu: Depresiei pierderii ţării i-a corespuns şi o depresie a regăsirii ei? Radu Cosaşu: Ce şoc ai avut întorcîndu-te? Întorcîndu-mă, am avut o enormă plăcere. Plăcerea era să mă întorc şi să replec. Acest du-te-vino. Atunci am devenit eu european, prin această mişcare liberă. Cînd m-am întors în România şi am plecat iar şi ştiam ca mă pot întoarce oricînd şi pleca oricînd. Între 1977 şi 1990, în ciuda faptului că am văzut lumea, am fost cu capul la pămînt. Şi, dintr-o dată, am cîştigat o anumită dimensiune prin acest dus-şi-întors. Şocul, partea dureroasă este că imediat am văzut că lucrurile nu vor merge prea repede, în ţară. Radu Cosaşu: Te aşteptai să meargă mai repede? Da, mă aşteptam să meargă mai repede. Am fost dintre cei care l-au bodogănit foarte tare pe Silviu Brucan cînd spunea că trebuie să aşteptăm 20 de ani. Acum îmi dau seama că era de un optimism aproape scandalos. Aş fi vrut să meargă mai repede şi ţin minte că într-o convorbire telefonică avută înainte de execuţia lui Ceauşescu, pe cînd se trăgea încă la Bucureşti, spuneam că "acum este momentul unui mare şi bun proces al lui Ceauşescu". Ce ridicolă imaginaţie să-mi închipui că acest lucru s-ar fi putut întîmpla! Şi totuşi asta ar fi fost bine, ar fi împiedicat multe rătăciri. Simona Sora: Dvs. înţelegeţi, ca om care a fost foarte apropiat de Paul Goma, ce se întîmplă cu el acum? Cred că, aşa cum nu a fost înţeles atunci, probabil nu este nici acum înţeles. Sau e ruptura atît de mare... Sînt dezolat de ceea ce se întîmplă cu Paul Goma, pentru că, atunci, în 1977, demersul lui Goma mi s-a părut salutar. Dar faptul că acum adoptă teze de extremă dreaptă şi că este într-o opoziţie sistematică cu absolut tot ce se întîmplă, diminuează valoarea actelor lui anterioare. Spunem despre el că e un Neinsager , un negator total, universal. Deci asta introduce un dubiu asupra negaţiei lui de atunci, ceea ce pe mine mă afectează. Andrei Pleşu: Dacă nu era episodul Goma în 1977, plecai? Da, sigur că da. Voiam tot timpul să plec, voiam să fac orice, să fug. Îmi imaginam lucrurile cele mai extraordinare, inclusiv de a construi un fel de bicicletă submarină, cu o ţeavă de respirat, ca să ajung la Istanbul. Dar vedeam cum îmbătrînesc - cînd am plecat aveam deja 43 de ani - era din ce în ce mai tîrziu şi din ce în ce mai greu. Atunci am încetat să sper. Ce păcat capital să nu mai speri! În 1971 am avut o bursă la Paris şi m-am mai întors încă cu gîndul să fac ceva aici, întru propăşirea psihiatriei româneşti. Adică să joc un rol în modernizarea ei. Am constatat că nu se poate. În toţi aceşti ani, 1971-1977, am băut cupa amărăciunii pînă la fund, adică mi-am dat seama că nu pot face mare lucru în România, iar în aceste condiţii este mai bine să plec, dînd şi un sens simbolic plecării mele. Trăiesc în casa mea Andrei Pleşu: Eu am impresia - şi cred că nu mă înşel - că te simţi bine în România, una peste alta, altfel nici nu ai fi revenit. Dă-ne şi nouă un sfat: cum să facem să ne simţim bine? Mă simt bine, dar nu integral bine. Mă simt bine pentru că am găsit o anumită dimensiune a sociabilităţii, pe care sigur acolo nu am avut-o şi aş fi avut-o din ce în ce mai puţin; pentru că aici am prieteni, pentru că trăiesc în casa mea, asta este foarte important, cred că este ceva fundamentat biologic pentru o fiinţă umană să aibă o casă. Însă nu mă simt atît de bine cînd regăsesc nişte vicii vechi şi constat că ele sînt eterne, fără determinare politică şi temporală imediată. Cum ar fi o înclinare a omului, a indivizilor, către aproximaţie, către neterminare, o anumită lipsă de respect pentru adevăr, care m-au agasat întotdeauna şi pe care le regăsesc neschimbate, par incurabile. S-a produs o ruptură în interiorul societăţii româneşti. Modul cum noi, cei care am emigrat şi ne-am întors, ne lipim sau nu ne lipim de cei pe care îi găsim aici, este un aspect totuşi secundar. Eu, de pildă, aici, între voi, mă simt foarte bine, nu mă simt deloc un "celălalt". S-a petrecut un lucru ciudat: lucrurile, principiile pentru care au militat intelectualii s-au impus, iar puterea a rămas pe partea cealaltă. De pildă, România era, în 1990, ultranaţionalistă. Acum este mult mai puţin. Magdalena Boiangiu: Dar nu credeţi că, într-o perioadă de criză, naţionalismul o să reapară cu aceeaşi forţă? Poate. Am fost surprins să citesc un articol al unui ziarist român aflat integral de partea islamiştilor, împotriva americanilor. Apoi am văzut că acelaşi ziarist, în alte articole, neagă Holocaustul, e considerat un "amic" al mareşalului Antonescu, şi mi-am dat seama că extrema dreaptă din România este cu musulmanii. Oare să fie ortodocşii o sectă musulmană de confesiune creştină? - Sigur că nu, dar e ca şi cum unii şi-ar dori asta. Acest lucru e şocant. Ar trebui să ne facă să reflectăm. Care este adevărata miză? Nici mie nu-mi face plăcere că americanii s-au dus în Irak. Nu cred că a fost o mişcare deosebit de inteligentă, dar care este miza, există oare războiul lumilor, care este acum şocul civilizaţiilor, în care sîntem antrenaţi poate fără voia noastră? Ce defineşte diferitele etape? Şi, mai ales, de partea cui sîntem?Cristian Ghinea: La ce v-aţi referit cînd aţi spus că "principiile noastre au învins, dar puterea a rămas pe partea cealaltă"? Înţelegerea cu minoritatea maghiară, restituirea proprietăţilor, poziţia favorabilă revenirii familiei regale, atitudinea anti-Miloşevici - toate astea erau poziţii ale intelectualilor, ale Grupului pentru Dialog Social. În jurul lui Iliescu dominau părerile opuse. Am putea să ne simţim furaţi de toate ideile noastre. Dar e bine că aceste cauze au învins. Acum părţile nu mai sînt atît de bine definite. Sînt tot felul de transversale care trec prin partide. Radu Cosaşu: Astăzi, în România, dreapta şi stînga nu mai sînt noţiuni de luat în seamă în faţa personalizărilor care înlocuiesc partidele. Toată problema se reduce la averi, influenţă, grupuri de interese... Eu cred că o stîngă ideologic puternică ar da naştere şi unei drepte mai subtile. La noi stînga e una a afacerilor veroase. O stîngă ideologic fundamentată ar face ca dreapta să se mobilizeze cu argumentele ei cele mai profunde. Cred că azi nu se mai poate defini stînga în funcţie de proiectul social. Fiindcă socialismul