Viaţa în pantofii celuilalt

Publicat în Dilema Veche nr. 150 din 8 Dec 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Mircea Vasilescu: Stai mai mult în Marea Britanie, vii aici din cînd în cînd; vezi schimbări în România? Ţin foarte mult să spun un lucru legat de România: eu cred că, dacă e să fie o speranţă în ţara asta - pentru că cred că substratul întrebării ăsta e, ce se întîmplă?, cît mai durează?, va fi bine? - ea vine de la oamenii care au plecat - unii de la ţară, alţii de la oraş - în străinătate la lucru. Noi vorbim despre copiii pe care i-au lăsat acasă, vorbim despre deficitul de forţă de muncă din România, vorbim despre căpşunari, despre restricţiile care se aplică sau nu, de către diverse guverne occidentale, forţei de muncă din România. Mulţi trimit bani acasă ca să construiască case mai mari sau să-şi ia mobilă. Fac asta pentru început. Dar cred că ei învaţă altceva. Ei trăiesc acolo, se integrează, au făcut un pas foarte important. Nu sînt foarte sigură că prin elita politică - nu ştiu dacă este suficient de profesionistă -, dacă prin celelalte elite care merg acolo - la burse, la prelegeri - dacă toţi ceilalţi au făcut acest pas. Mi-e greu să judec şi să generalizez, şi nu sînt eu omul care să dea lecţii. Occidentalii curioşi, dar nu naivi Dar cred că discursul intelectual este destul de provincial încă. Şi mă tem că asta se datorează tocmai faptului că oamenii de cultură, cînd ies, stau într-un clopot de sticlă. Ei se duc la ambasada sau la institutul cultural, întîlnesc diaspora, ţin o prelegere. Comunicarea se face sau nu se face. Noi rămînem cumva în discursul nostru - dacă vreţi, mă includ în asta -, ei rămîn cu ale lor şi nu ştiu foarte sigur unde şi dacă ne întîlnim şi cum. Aş da un exemplu. La Londra mă duc la seri în care scriitorii stau de vorbă cu publicul. Felul în care sînt organizate aceste seri este admirabil. Cezar Paul-Bădescu: Scriitori englezi? Scriitori englezi sau scriitori de pe mapamond. Nu contează. Ei vorbesc englezeşte. Plăteşti un bilet care nu e scump, 5-7 lire. Este o sală cu cîteva sute de locuri. În prima seară a venit Kazuo Ishiguro, care şi-a citit, vreme de 10 minute, din ultima carte. Un personaj fermecător. Apoi, o jurnalistă, specializată în jurnalism cultural, a făcut cu el un interviu admirabil, care a durat jumătate de ceas, în care a pus întrebări scurte şi la obiect, elegante - citise, nu era o discuţie în vînt. A urmat dialogul cu publicul: lumea din sală punea întrebări extrem de inteligente şi la obiect. Nimeni nu se întindea la vorbă, iar omul de pe scenă, scriitor de o mare fineţe, de o mare subtilitate, îi lua pe toţi în serios, chiar dacă unele întrebări erau oarecum naive. Şi după o oră şi jumătate, oamenii au plecat fericiţi, încîntaţi, au simţit efectiv că acea întîlnire a contat, s-a petrecut ceva acolo, cititorul cărţilor lui Kazuo Ishiguro a avut de profitat, a înţeles multe lucruri despre scriitor, despre cărţile lui, despre viaţa lui. La următoarea întîlnire, a venit Ivan Klima. Am mers pentru că ţineam foarte mult la cărţile lui. A fost însoţit de cineva de la Institutul cultural ceh şi de un autor de culoare care întîmplător scrisese o carte poliţistă, în care detectivul era un african aflat la Praga. Tema discuţiei era minorităţile. Cei doi est-europeni au reuşit să-l ţină deoparte, pe tuşă, pe autorul de culoare, deşi ei îl invitaseră. A fost extrem de straniu. Au discutat ei doi, fără să-l includă pe al treilea. Cînd oamenii din public s-au ridicat şi au început să pună întrebări - publicul era alcătuit din londonezi, care avuseseră şi alte opţiuni pentru acea după-amiază de sîmbătă - li s-a spus: "Sînteţi englezi, nu puteţi înţelege ce este la noi. Nu ne mai întrebaţi, nu are rost. Voi sînteţi naivii de occidentali". Acesta a fost răspunsul la cel puţin zece întrebări. La plecare, sentimentul general a fost că nu s-a petrecut nimic. Şi mi-am zis: "La cehi e ca la noi". Politeţe, armonii şi alte ipocrizii Magdalena Boiangiu: Senzaţia că există o barieră persistă şi la noi: tu le povesteşti de comunism, de securitate, de cum s-a trăit, de sărăcie, de una-alta - şi ei nu înţeleg. Nu fac nişte legături. Nu simţi asta? Există totuşi o realitate a necomunicării? Eu personal nu o simt. Poate sînt privilegiată, însă oamenii între care mă mişc, citesc, sînt interesaţi şi, în genere, englezii sînt foarte deschişi, sînt dispuşi să asculte, sînt dispuşi să întrebe. Au un fel de a întreba care te face şi pe tine să vezi puţin altfel lucrurile. Sînt foarte mulţi care au citit despre Europa de Est, care au călătorit în Europa de Est. Oamenii ăştia chiar înţeleg, nu aplică etichete. Simona Sora: Cred că este vorba despre o comunicare care ar trebui să vină din ambele părţi. E o mişcare făcută de noi şi e o mişcare care ar trebui făcută înspre noi. Mi-au venit în cap două exemple, două contraexemple, spaniole. În Spania au fost momente cînd românii au fost rău trataţi. Şoferul unui microbuz cu români a omorît trei sau patru poliţişti. A fost un moment oribil, urmat de tot felul de mici scandaluri şi de şicane la graniţă. Cum se integrează acei oameni, din moment ce ei sînt plasaţi în asemenea situaţii? Există la acest nivel o comunicare? Eu încercam să spun puţin altceva: unii dintre aceşti oameni se întorc în ţară cu alte reflexe. Ei observă că acolo nu dai mită la doctor, ei observă felurite lucruri şi vin aici şi spun: "Stai puţin. În Spania sau în Italia, eu nu am dat şpagă", şi va fi mai puţin dispus să facă lucrul ăsta. Iar în ce priveşte situaţia despre care vorbeşti, oamenii aceia care practică profesii umile încearcă să atragă cît mai puţin atenţia autorităţilor, încearcă să fie corecţi, să-şi plătească dările - cei care sînt în regim legal sau semilegal - şi să muncească cît mai mult. În acest sens, se integrează. Nu ştiu cît de mult comunică ei cu spaniolii, pentru că sigur, există reflexul să-şi creeze comunităţi, poate ghetouri. Dar o femeie tînără angajată să aibă grijă de copii într-o familie spaniolă, cu siguranţă se va împrieteni cu acea familie care îşi lasă copilul pe mîna ei şi nu va fi privită dispreţuitor. Mi s-a părut că puţină lume discută despre asta. Iaromira Popovici: Tu ai avut dificultăţi de adaptare? Eu nu am simţit. Situaţia mea a fost artificială şi privilegiată. Pentru că lucram şi lucrez la BBC - secţia română, şi atunci, pe jumătate trăiesc într-un mediu românesc. Pentru mine, viaţa cotidiană este admirabilă. Englezii sînt extraordinar de politicoşi. Cînd a sosit acolo prima dată, fiul meu spunea: "Ăştia exagerează cu Ťmulţumesc», şi Ťvă rog frumos», şi Ťscuzaţi-mă». Totuşi e prea din cale-afară". Şi eu îi spuneam: "Nu mă interesează, poate fi o ipocrizie, dar ce bine sună. Ce bine că oamenii zîmbesc, ce bine că spun Ťte rog». Cu unii te vei împrieteni. Dar şi în România se întîmplă la fel. Cu unii nu te vei împrieteni, dar vei avea relaţii foarte plăcute". Nu m-am simţit un om aruncat, însingurat, la care să se uite nu ştiu cine, nu ştiu cum. Ei acolo nu comentează, sînt atîtea accente acolo, atîtea culori, atîtea costumaţii. Unul din lucrurile cele mai minunate în Londra este că mergi cu metroul şi stai în vagon cu cel puţin zece neamuri din care fiecare citeşte o carte. În sistemul de transport în comun, lumea citeşte cărţi şi sînt cluburi de carte. O să ziceţi că nu e armonie. Nu e armonie, dar măcar lumea discută despre lucrurile astea. Despre multiculturalism se discută într-un mod destul de inteligent, într-un mod credibil şi foarte profesionist. Îi crezi. Şi vin oameni extrem de articulaţi care susţin puncte de vedere diferite, există o dezbatere autentică. Unde va duce ea, ce se va întîmpla, habar n-am. Aroganţa de la Litere Cezar Paul-Bădescu: Este vreo diferenţă între Delia Radu profesionista de dinainte şi Delia Radu profesionista de acum? E o diferenţă. Acum cunosc mai bine politica internaţională. Radioul este un mediu absolut minunat: îţi cere să fii destul de modest şi să stai în spatele vorbitorilor. Nu eşti un autor paranoic care vorbeşte. Dar sigur că tu, pe dedesubt, ţii întins firul demonstraţiei, încercînd şi să ţii dreapta cumpănă. Dar vorbirea omului viu care ţi se adresează, dacă e editată cu grijă, e minunată, e ca un fluture frumos de pe care nu vrei să sufli pulberea aurie. Ai grijă să păstrezi viaţa de acolo şi personajul, şi el se înscrie într-o poveste. Şi tu faci povestea. Eşti un autor omniscient, pui persoana a treia, nu te pui pe tine în scenă. Cezar Paul-Bădescu: Cum se vede presa de la noi, din perspectiva presei făcute la BBC? Într-un fel, a fost un parcurs firesc: am iubit spiritul Dilemei şi îl iubim cu toţii, şi eu îl iubesc în continuare, şi el m-a împins la BBC. În 1994, am venit la Dilema pentru că aici era spaţiul în care se puteau exprima - şi era nevoie să se exprime - mai multe păreri. România la data aceea era locul în care era imposibil să nu fi de o parte sau de alta, într-un stil îngrozitor de maniheist. Articolul-program din Dilema, pe care-l cunoaştem foarte bine, enunţa această idee. Există o pluralitate de opinii şi ne angajam să expunem toate aceste opinii, sau măcar să respectăm acea simplă regulă jurnalistică şi să vedem partea cealaltă sau ochiul celuilalt. Scriam mai complicat pe atunci. Am fost şi la Dilema partizana unui jurnalism de bună calitate. Dosar tematic bine făcut, cu tot ce-i trebuie. De multe ori îmi spuneam că nu e nevoie să fiu eu deşteaptă şi să scriu un eseu minunat... Poate pot şi asta. Dar dacă fac un număr despre intelectualitatea tehnică, să vedem cîţi ingineri sînt în România, cîţi absolvenţi la ora actuală. Dar cîţi au plecat în Canada. Nu era interesant să scrii în casete lucrurile astea? Aşa au pornit paginile sociale. La întrebarea pusă la început, cine e speranţa României, la care eu am răspuns "muncitorii din străinătate", se poate adăuga şi contribuţia noastră. Nu ştiu dacă prin intelectualii umanişti se petrece asta, dar prin intelectualii tehnici s-ar putea, habar n-am. America şi Canada sînt pline de ingineri. De ce sîntem noi atît de aroganţi, ăştia care sîntem cu Literele? Istoria pe teren Mircea Vasilescu: În afară de faptul că am reţinut ideea principală că de la Dilema la BBC e un parcurs firesc - ceea ce ne place, nu vreau să trecem peste un episod care mie mi se pare important. Ai spus că omul de radio trebuie să fie modest, să stea în umbră. Tu ai cel puţin un motiv recent să nu fi modestă: documentarul despre Antonescu, difuzat la BBC. Mie mi se pare un lucru admirabil făcut. Vreau să ne spui o scurtă poveste despre asta. De ce l-ai făcut, de unde a venit ideea, te-a pus BBC-ul, a fost ideea ta? Şi una, şi alta. Era limpede că subiectul nu era acoperit. Colegul şi şeful meu, Petru Clej, făcuse o serie de documentare despre evreii din Basarabia. Asta prin 1998. Despre Antonescu, nu. Am vorbit doar în Actualitatea la zi, ori de cîte ori venea vorba de controversa statuilor, controversa unor legi şi bineînţeles episodul Ion Iliescu - interviul dat în Haaretz. Cînd ne-am decis să facem documentarul şi am luat legătura cu oamenii care urmau să contribuie sau să ajute, toată lumea era polarizată pe întrebarea: "Ce vreţi să demonstraţi cu asta?". "Noi sîntem de la BBC şi nu vrem să demonstrăm, vrem să facem un documentar despre Antonescu şi să prezentăm viaţa lui." Erau cei care îl văd într-o lumină bună şi care erau neîncrezători, şi erau cei care îl văd într-o lumină foarte proastă şi care ziceau "dar la ce vă trebuie criminalul ăsta?". Atunci spuneam "dar uitaţi-vă, despre Hitler se fac în continuare documentare extrem de interesante. Despre al doilea război mondial. Poate n-a fost chiar aşa. N-a omorît chiar atîta lume cît a omorît Hitler". Cristian Ghinea: Cine erau oamenii ăştia? Istorici? Unii erau istorici. Am făcut apel la Arhive. Nu a fost uşor. Am ţinut foarte mult să avem vocea lui. Nu a fost uşor să o găsim. Cezar Paul-Bădescu: În ce constau obstacolele? Spuneau tot timpul că nu găsesc. Straniu. Pînă la urmă am luat de la Biblioteca Academiei nişte imagini. Am ţinut să existe şi mai multe lucruri pe site. Online s-au publicat mai multe lucruri decît am putut include în programul radio. A fost extrem de interesant şi eu am ţinut la lucrul ăsta foarte mult. Cezar Paul-Bădescu: Cît ai muncit la el? Pe teren am fost două săptămîni, la Bucureşti, şi apoi interviurile cu talking heads - experţi. Nu vroiam să am foarte mulţi, dar trebuiau cîţiva. Am plecat la Chişinău şi de la Chişinău mi-am dat întîlnire cu un supravieţuitor al unui lagăr din Transnistria mare, nu cea de azi. Transnistria dată în dar de Hitler lui Antonescu, undeva în Ucraina de azi. Un om în vîrstă, bolnav de Parkinson: seara, după ce umblam kilometri pe nişte drumuri absolut desfundate - dacă vreţi să vă placă drumurile româneşti, mergeţi în Ucraina -, îi tremurau mîinile, sorbea supa cu paiul. Am ajuns în satul unde a fost ghetoul lui. A fost o experienţă absolut emoţionantă. Să mergi cu el pe drumurile alea... Cezar Paul-Bădescu: Cum l-ai găsit? El conduce o asociaţie a supravieţuitorilor Holocaustului. Dar am avut noroc că a fost dispus să facă un drum atît de obositor. Drumul ăsta a durat patru zile. Şi el mi-a făcut nişte contacte la Odessa. La Odessa am cunoscut alţi oameni, cu totul remarcabili, vorbitori de rusă, dintre care unul a supravieţuit masacrului de la vechile depozite de armament. Avea 16 ani la data respectivă. Ce a povestit el era absolut teribil. Problema este că după ce am făcut aceste interviuri, cu oameni absolut onorabili, a apărut întrebarea că de ce ne ocupăm noi de evreii ruşi, din Odesa. Uite că ne preocupăm, pentru că întîmplarea a făcut ca ei să participe la istoria României. Cezar Paul-Bădescu: Cine punea întrebarea asta? Unii ascultători. Cristian Ghinea: Era o informaţie nouă pentru aceşti oameni? Era o informaţie greu de digerat. Unii aveau impresia că, dacă vorbim despre Holocaust, înseamnă că nu mai vorbim despre Gulag, ceea ce ar fi fost nedrept. Şi încercai să le spui că vorbim şi despre asta, vorbim şi despre asta, e şi-şi nu sau-sau. Dar pentru ei era sau-sau. Dacă ataci problema asta înseamnă că te dai cu comuniştii. Sînt istorici, sînt fapte, s-au întîmplat aceste lucruri, să încercăm să le expunem în deplină linişte şi să vedem ce s-a petrecut. Oamenii erau extrem de pasionali. Semenii noştri Iaromira Popovici: Cine sînt ascultătorii? Noi o numim audienţă cosmopolită. Sînt oameni educaţi - pe ei îi şi ţintim mai nou. Lume destul de diversă. În principiu, au minimum liceul. Magdalena Boiangiu: Am mai ascultat documentarul cu ţiganii făcut de tine. Cred că a născut aceleaşi reacţii. Cum de acest public, cu minimum liceul, are asemenea reacţii primitive la adevărul istoric, la problema minorităţilor? Este totuşi un deficit de mentalitate democratică absolut tulburător. Nu ştiu. Mi-e greu să arunc cu piatra. Cred că au fost mai puţine reacţii la seria despre romi, decît la Antonescu. Antonescu coagulează mult mai multe obsesii: comunism, fascism, evreii. Subiecte foarte delicate. Mie personal lucrurile nu mi se par complicate. În ceea ce îi priveşte pe romi, au fost mai puţine reacţii. Erau oameni care spuneau "nu ne-am gîndit că şi ei sînt semeni de-ai noştri". Multă lume se declară creştină. Dar cîte atitudini creştineşti vezi în relaţia cu romii, cu ţiganii?! Lumea nu este obişnuită să-i privească ca pe nişte oameni... Dacă tatăl e la puşcărie şi femeia este acasă cu şapte copii, ei din ce trăiesc, sau ce fac?... nu sînt priviţi din punctul de vedere al problemelor lor. Unii ascultători au spus "bravo, noi am descoperit acest mod de a vedea lucrurile, pentru prima oară. Nu ne-am gîndit". Au fost mai puţine reacţii. Au fost interesante şi reacţiile unor ascultători la problema discriminării pozitive sau a acţiunii afirmative: "De ce trebuie să le acordăm lor o atenţie specială?". Eu nu ştiu ce să răspund la întrebarea asta, aş răspunde doar că - şi le-am răspuns şi lor - dacă, pe de o parte, ne plîngem că ei nu merg la şcoală şi dacă totuşi la liceu li se face un loc-două, prin coborîrea ştachetei, şi acel copil termină un liceu, iar apoi se duce poate la facultate şi devine absolvent, iese învăţător, poate că e bine şi pentru comunitatea lui, şi pentru ceilalţi. Iese ceva. Dar exista ideea "Cum adică? Ce, mai sîntem societatea de pe vremuri, să mîngîiem pe creştet?". Nu sînt pusă să dau răspuns la întrebarea asta, dar poate că pot să-i mîngîi pe creştet şi să nu mă mai plîng că nu merg la şcoală. Cezar Paul-Bădescu: La Londra te întîlneşti doar cu românii veniţi să muncească legal sau şi cu cei care trag la negru sau veniţi să cerşească? La negru se munceşte mai puţin. La Londra cerşesc puţini români. Vă rog să mă credeţi. Au fost prin 2000, acum ocupaţia asta s-a deplasat în Franţa. Am developat, la Londra, nişte poze pe care le-am făcut pentru documentarul cu romi. Fotograful zice "ce interesantă costumaţie au oamenii ăştia. Seamănă cu poporul...", şi a spus un nume din India, de unde era el. L-am întrebat dacă sînt bine văzuţi la ei, în India. Şi a zis că sînt bine văzuţi. Nu-mi amintesc numele tribului sau al comunităţii respective. I-am spus că la noi nu sînt prea bine văzuţi, deşi... Aveam poze dintr-un sat înstărit şi erau oamenii ieşiţi la o înmormîntare. Era una din cele mai frumoase poze făcute de mine. Cezar Paul-Bădescu: Ţi s-au schimbat percepţiile stînd acolo, vezi altfel lucrurile? Cum vezi presa, de acolo, din perspectiva BBC-ului? Nu le văd altfel pentru că sînt la Londra. Pe măsură ce trece timpul, orice om mai învaţă ceva nou sau descoperă ceva nou. Probabil şi, dacă stăteam aici, ar fi fost la fel. Nu cred că mi-am schimbat perspectiva. Eu nu simt că m-am depărtat. Cînd e un lucru bun, un spectacol frumos e o fericire extraordinară, şi cînd e un lucru rău sau de proastă calitate, mă enervez. Mă refer la un lucru românesc. Despre presa românească... mi-e greu să judec. E iarăşi vorba de poziţia privilegiată în care mă aflu. Din poziţia asta, să vin eu şi să spun... dacă sînt sau nu mercenari... parcă nu se cade. Sînt destule articole care nu răspund la întrebările simple din anul I de Jurnalism. Sînt multe şi le vedem cu toţii. Magdalena Boiangiu: Citind presa românească îţi poţi face o imagine despre ceea ce se întîmplă în România? Dacă nu mi-o fac datorită unor articole bune, mi-o fac prin ricoşeu. Televiziunea mă uimeşte. Eu nu prea văd televiziune românească acolo, ce mai văd, văd pe Internet. Destul de puţin. Cînd vin la Bucureşti, am felurite revelaţii. Andrei Manolescu: Are alt ton, în general? Da, cu totul alt ton. De la an la an mi se pare că s-a ajuns la gradul maxim de stridenţă şi constat că e loc şi mai jos. Ca o judecată de gust, mă întreb de ce atîtea programe arată ca nişte programe de cabaret? De ce este nevoie de atîtea fete? Cei mai urmăriţi oameni din lume Magdalena Boiangiu: Am o întrebare din partea lui Leo Şerban, care regretă imens că nu este aici. Dacă recentele intervenţii legislative din Marea Britanie cu privire la musulmani, la practicarea acestei religii, la practicanţii acestei religii, sînt percepute ca un atentat la drepturile omului sau sînt percepute ca o măsură de apărare strict necesară. Mă refer la propunerea ca profesorii universitari să-i urmărească pe studenţii musulmani, ceea ce nu este OK într-o ţară democratică. Nu sînt foarte sigură că s-a adoptat şi în ce formulă. A fost o propunere. Dezbaterea continuă. Magdalena Boiangiu: S-au luat nişte măsuri de securitate care trag totuşi o graniţă între practicanţii religiilor creştine şi practicanţii musulmani. Mai sînt şi practicanţii altor religii. După 7 iulie, florăreasa de la care cumpăr eu flori, lîngă casa mea - pe care nu mi-a dat prin cap să o întreb din ce ţară este - îmi spunea că sînt foarte, foarte îngrijoraţi, "noi sîntem hinduşi, dar ne gîndim că lumea o să creadă că sîntem musulmani, s-ar putea să ne facă graffiti pe fereastră sau să ne atace". N-am vorbit niciodată cu ea despre lucrurile astea. Mi s-a rupt inima. Mai sînt deci şi alte religii şi lumea nu este într-atît de creştină - pretins sau fals creştină - încît să transforme tensiunea într-un conflict inter-religios. Sînt foarte multe discuţii şi organizaţiile musulmanilor din Marea Britanie au reprezentanţi extrem de cumpătaţi şi extrem de articulaţi şi care întotdeauna expun puncte de vedere foarte echilibrate. Sigur, au existat predicatori care îndemnau la felurite răutăţi, prin felurite colţişoare din Londra, prin moschei mai mici sau mai mari, este un lucru adevărat, şi probabil că trebuie urmărit ce influenţă au şi ce se întîmplă cu cei care îi ascultă. Sentimentul meu este că societatea britanică e dispusă să negocieze şi să renegocieze cu părţile implicate, în aşa fel încît toată lumea să fie mulţumită. Şi nu se aruncă cu piatra. Cristian Ghinea: Ce crezi că face diferenţa dintre ce spui tu şi ce spune Traian Ungureanu - şi el tot la Londra trăieşte -, care vede o Europă invadată de musulmani. E o diferenţă determinată de structura personală, de diferenţă de lecturi? Nu ştiu, mi-e greu să spun. Cred că fiecare are dreptul să-şi exprime viziunea. Viziunea mea e poate naivă, dar şi eu trăiesc acolo şi aşa văd lucrurile. Magdalena Boiangiu: Dar societatea ca atare, prin autoritatea ei, prin legile ei, se apără excesiv sau se apără raţional? Eu cred că încearcă să se apere raţional. Şi ăsta e un lucru colosal. După 7 iulie lumea era foarte calmă. Sigur că au fost nişte izbucniri. Sigur că cei mai percheziţionaţi sînt tinerii care au un anume ten şi, eventual, dacă poartă şi un turbănel, s-ar putea să fie şi mai percheziţionaţi. Şi, dacă eşti un astfel de tînăr, nu o să-ţi vină bine şi o să zici "vai de mine" şi dacă te pui în pantofii lui, o să-l înţelegi şi pe el. Eu am admirat foarte mult calmul cu care lumea a ieşit la lucru. Autobuzele erau pline, trenurile erau pline. Lumea era foarte calmă şi plină de demnitate. Cred că demersul ăsta, de căutare a cauzelor, este un demers bun, un demers legitim. Şi mai este ceva. Oamenii s-au obişnuit cu camerele de supraveghere. Li se respectă viaţa privată şi ca atare eşti anunţat: cînd te urci în autobuz este un afiş cu o feţişoară rotundă, galbenă, zîmbeşte pînă la urechi şi îţi spune smile, you are on the camera, "pentru siguranţa dvs. în autobuz am instalat aparate care vă filmează". Sînt cei mai filmaţi oameni din lume. De aceea atentatorii de la 7 iulie au putut fi descoperiţi relativ uşor, şi neliniştitor a fost că, pe de o parte, unii dintre ei erau în vizor şi nu se alocaseră suficiente resurse şi instituţiile de supraveghere au trebuit să se întrebe dacă au făcut ceea ce era necesar să facă sau nu... şi altă discuţie a fost cea legată de faptul că ei trăiseră acolo, fuseseră educaţi acolo... Cezar Paul-Bădescu: Acuma, cînd îţi exprimi opiniile, ţi le supraveghezi gîndindu-te că eşti reprezentantul BBC? Nu. Nu mi le supraveghez neapărat. Din fericire pentru mine, gîndirea BBC nu se deosebeşte fundamental de a mea. De asta mi-a plăcut şi la Dilema: întotdeauna încercai să vezi şi ce gîndeşte celălalt şi nu dădeai cu piatra, nu încercai să dai nimănui în cap. Şi cred că în lucrul ăsta credeam şi înainte, şi cred şi acum. Un club privat al cărţii Acum vorbesc neîntrebată. Ceva s-a întîmplat cu mine la Londra: a început să mă intereseze literatura africană. Există o literatură africană extraordinar de interesantă. Am început cu Cino Acebe, un "patriarh" nigerian, un autor extrem de interesant. Primul lui roman e un fel de Moromeţii în cheie africană: satul tradiţional înainte de întîlnirea cu omul alb şi ce se întîmplă cînd vine omul alb acolo. După care a scris o saga. El e şi poet. A scris cărţi extrem de poetice, dar unele şi politice, de o mare complexitate. Citindu-l, m-am întrebat de ce nu există componenta asta în literatura română. Acebe descrie o dictatură şi descrie personaje foarte interesante prinse într-un conflict, e un roman şi psihologic, şi social, şi istoric, şi politic, şi omul ăsta are curaj să scrie aşa ceva, nu se teme. Acum trăieşte în America, este exilat. E un lucru colosal. Şi am început să mai citesc scriitori din lumea arabă. Mai puţin, dar mai ales femei. Sînt lucruri extrem de interesante. Magdalena Boiangiu: Cu ce se ocupă soţul tău? Este lector şi predă literatură engleză şi literatură comparată. Este o persoană extraordinară. E un om colosal... el era interesat de Europa de Est de dinainte. A predat în Polonia, la Universitatea din Katowice. Un om care cunoştea bine Europa de Est Magdalena Boiangiu: Ai prieteni la Londra? Cum trăieşti acolo? Am prieteni, dar nu ne vedem atît de des cum am vrea. Dar nici în România nu te vezi atît cît ai vrea cu prietenii pentru că sînt toţi foarte ocupaţi. Avem acolo ceea ce noi numim book club, oamenii citesc şi citesc de plăcere. Avem un grup de prieteni cu care decidem la un moment dat să citim o carte, după care ne întîlnim şi discutăm despre cartea respectivă. Este ceva serios, extrem de plăcut. Cineva care devine moderator şi discutăm ore în şir despre cartea cu pricina şi numai despre asta. Cînd se termină discuţia, trecem la ale noastre. Există o disciplină, eu admir lucrul ăsta. Acolo cînd faci o anchetă pe stradă, un microtrotuar, omul îţi spune în 30 de secunde ce are de spus. Admirabil. Nu ai de făcut editare. Poate că se trage şi de la faptul că, atunci cînd sînt la liceu şi li se cere opinia despre un anume subiect sau un comentariu literar la ceva, li se cer 100 de cuvinte sau 1000 de cuvinte. Dacă ai un cuvînt în plus, eşti penalizat, şi dacă ai cinci, eşti şi mai tare penalizat. E posibil ca şi prin exerciţiul ăsta, oamenii să înveţe să se concentreze la nevoie. La şcoală poţi face te miri ce texte literare noi şi unele experimentale, pentru că programa nu e concepută foarte rigid. Ideea e să-l înarmezi pe elevul de liceu, pînă merge la facultate, cu instrumentarul cu care el să citească. Adina Popescu: Cum sînt copiii de acolo? Sînt la fel. Atunci cînd sînt ei mai tulburaţi şi contestatari sînt la fel peste tot. Mă uimeşte că acolo, ei fac la liceu doar două-trei materii, mi se pare îngrozitor de puţin. Dacă mi-ar cere cineva sfatul, aş zice "lasă-ţi copilul să facă liceul aici".

Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Istoria României este compusă din foarte multe straturi de tristeţe
- dialog cu Dennis DELETANT - "Cine-i Blaga ăsta?" Mircea Vasilescu: ...cu ce să începem?......
Dacă plouă cînd soseşti la Istanbul jpeg
Dacă plouă cînd soseşti la Istanbul
nu-ţi fă griji, neliniştea ta are aliaţi secreţi
Divanul Dilemei vechi cu Alexandru TOCILESCU jpeg
Divanul Dilemei vechi cu Alexandru TOCILESCU
"Eu am ştiut să mă eliberez de Ceauşeşti şi cînd trăiam cu ei la un loc. Am ştiut şi am reuşit să fac abstracţie sau să-i arunc într-o zonă comică - în care mulţi dintre noi îi aruncau - să fie purtători de umor în bancuri, şi să scap de teroare. Sigur că i-am visat, sigur că am avut coşmaruri, dar nu puteam să trăiesc în felul ăsta, nu puteam să trăiesc speriat la infinit."
Chirurgul nu mai e singur   dialog cu prof  dr  Irinel POPESCU jpeg
Chirurgul nu mai e singur - dialog cu prof. dr. Irinel POPESCU
Andrei Pleşu: Mie după operaţia de inimă mi s-a spus „eşti mai sănătos ca-nainte. Trăieşte normal, totul e în regulă“. N-am verificat asta întru totul, dar întrebarea este: unul căruia i s-a făcut un transplant de ficat este într-o condiţie de om perfect sănătos, care poate să uite episodul? Ţine regim pentru ficat? Irinel Popescu: Procurorul P. îmi spunea cum îşi făcuse el testamentul. Era bolnav din studenţie, avea 40 şi ceva de ani cînd l-am transplantat şi, în ultimii doi se pensionase
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
„Au existat aşteptări enorme faţă de portofoliul multilingvismului”
Mircea Vasilescu: Sînteţi la sfîrşitul mandatului de comisar european pentru multilingvism şi, vrînd-nevrînd, căpătaţi şi un statut simbolic: primul comisar din partea României. Aţi putea face o „recapitulare“ a activităţii dvs. legate de acest portofoliu care, la noi, a fost adesea considerat „minor“?
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
H.-R. PATAPIEVICI
" născut la 18 martie 1957 (Bucureşti)....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Răul " vinovăţie asumată sau ghinion? - dialog cu Horia-Roman PATAPIEVICI -
Înainte de 2005, ICR nu exista pe nici o piaţă culturală Mircea Vasilescu: Să începem discuţia cu Institutul Cultural Român....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Stomac de oţel - convorbire cu Vladimir TISMĂNEANU -
Atacat, bîrfit, calomniat, contestat, Vladimir Tismăneanu nu le oferă adversarilor săi mita unui răspuns despre altceva, propoziţii conciliatorii şi explicaţii de genul "nu asta am vrut să spun"....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Un intelectual trebuie să apere o cauză
Nu tot ce e interesant e şi plăcut Mircea Vasilescu: Pînă în 1989, te-ai ocupat de istoria artei şi de studii clasice....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Se poate şi cînd nu se poate
Michelle Kelso este doctorandă în sociologie la Universitatea din Michigan şi directoare a Asociaţiei Pentru Educaţie şi Dialog Civic din Bucureşti....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Am trecut prin a treia maturitate, mă aşteaptă a patra (dialog cu Mihai-Răzvan UNGUREANU)
După tot soiul de întîmplări demne de un roman de serie B, Mihai Răzvan Ungureanu părăsise, de cîteva săptămîni, postul de ministru de Externe al României....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Sîntem o generaţie bombardată de imagini
- dialog cu Victor Ieronim STOICHIŢĂ - Victor Ieronim Stoichiţă s-a născut în Bucureşti, la 13 iunie 1949....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
După mintea şi sufletul meu - dialog cu actriţa Luminiţa GHEORGHIU
Pentru un actor este atît de firesc să se exprime prin intonaţii, mimică, limbaj gestual, încît tanscrierea cuvintelor dintr-o conversaţie nu reface decît o mică parte din înţelesurile şi farmecul ...
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Luminiţa GHEORGHIU - o prea scurtă prezentare
Luminiţa Gheorghiu s-a născut la 1 septembrie 1949; a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1972, clasa prof. Ion Cojar....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
De la Mariana Cosînzeana la Felix, via Iliescu
-convorbire cu Toni Grecu, liderul grupului Divertis- Impulsul de a-l invita pe Toni Grecu pe Divanul Dilemei vechi, ca reprezentant al Grupului Divertis, a fost determinat de canicula care ...
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Basm American
A fost odată ca niciodată, într-o ţară săracă, un sat de pescari săraci, săraci... Într-o zi unul dintre pescari îi spuse nevestei sale: femeie, eu plec în lume să-mi caut norocul....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
"Mai uşor cu idealurile" - dialog cu Traian UNGUREANU -
La mijlocul lunii iulie l-am invitat pe Traian Ungureanu pe Divanul nostru în primul rînd pentru că el corespundea criteriului de bază: ne era tuturor simpatic....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Teoria şi practica moderaţiei
dialog cu Aurelian CRĂIUŢU La începutul acestei veri, Aurelian Crăiuţu a fost prezent mai peste tot, compensînd parcă anii de absenţă de pe zgomotoasa scenă a opiniilor exprimate publ...
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Pe noi ne-a interesat traducătorul
convorbire cu Antoaneta RALIAN Antoaneta Ralian are orgoliul meseriei bine făcute, orgoliul unui intelectual care a contribuit la destinul unor cărţi în lume....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Urăsc Şcoala şi instituţiile
dialog cu Cristi PUIU Alex. Leo Şerban: Am citit un text al Cristinei Modreanu care observa performanţa ta de a fi pe primele locuri în "Barometrul cultural", deşi ai făcut doar două filme....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
"Dacă reuşesc să termin Orbitor 3, mi-am plătit biletul..."
dialog cu Mircea CĂRTĂRESCU Succesul cărţilor şi miturile intelectualilor Simona Sora: Aş începe discuţia din "actualitatea fierbinte", adică de la cartea De ce iubim femeile, cel mai mare succ...
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
"Nu mă simt un celălalt, printre voi" - dialog cu Ion VIANU -
Prudenţa a vegheat de ambele părţi: pe de o parte (deşi masa la care stăteam nu are părţi), noi, cei din redacţie, ne simţeam stînjeniţi de prezenţa unei persoane a cărei calificare profesională ar pr...
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Preţul inculturii va fi barbaria - dialog cu Mihai ŞORA
Tîmpiţii din viitor Mircea Vasilescu: Aş vrea să pornim mai din urmă, din '90, cînd dvs. aţi fost ministrul Învăţămîntului. S-au întîmplat multe de atunci. De curînd a fost şi greva profesorilor....
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
"Totdeauna m-am gîndit că am prea multe drepturi"
(continuare) Un cowboy al textelor nedreptăţite Simona Sora: În acelaşi timp, aţi pus în scenă piese fabuloase, cum este Poate Eleonora..., eu am văzut-o de trei ori şi am fost fericită de trei ...

Adevarul.ro

image
Cea mai terifiantă armă a dacilor. A băgat spaima în romani și i-a forțat să-și modifice echipamentul militar
Cea mai de temut armă folosită de războinici daci a fost, fără îndoială, falx-ul, spun specialiștii. Era vorba despre o armă cu o lamă curbă care putea ajunge și la un metru lungime, mânuită de luptători profesioniști de elită. Falx-ul în mâinile potrivite făcea ravagii în rândurile inamicului.
image
Alimentația uimitoare a celor mai de temut războinici ai antichității. Alimentul minune consumat de spartani, gladiatori, celți și daci
Printre cei mai renumiți dar și de temut luptători ai antichității erau în mare parte vegetarieni, sau cel mult lacto-vegetarieni, cu un consum ocazional de carne. Cel puțin asta arată noile cercetări, mai ales pe rămășițele gladiatorilor din arenele romane.
image
Explicațiile unui psiholog privind riscurile dormitului în paturi separate în cuplu
Somnul alături de persoana iubită poate aduce o multitudine de beneficii, în timp ce dormitul în paturi separate poate duce la o distanțare în relația de cuplu atrage atenția psihologul Iulia Barca.

HIstoria.ro

image
,,Haide, haide RPR, du-ne la victorie!” România la preliminariile „Euro 1960”
Pe 6 iunie 1958, Agerpres anunța că Uniunea Europeană de Fotbal (UEFA), în cadrul congresului său ținut la Stockholm, a luat hotărârea organizării competiției internaționale „Cupa Europei”.
image
Jurnalul lui Mihail Bulgakov, confiscat de NKVD
Manuscrisele nu ard!, proclamă solemn domnul Woland în Maestrul şi Margareta al lui Bulgakov.
image
Atacul de noapte din iunie 1462: Geniul militar al voievodului Vlad Țepeș
Expediția din 1462 a fost un prilej potrivit ca Vlad Țepeș să-și demonstreze priceperea în mânuirea armelor și-n conducerea trupelor.