Răul " vinovăţie asumată sau ghinion? - dialog cu Horia-Roman PATAPIEVICI - </i>

Răspunsul este ca pledoaria avocatului din Fraţii Karamazov, în care acesta, ca să prezinte dualitatea tuturor situaţiilor, se foloseşte de imaginea bastonului: "Psihologia, domnilor, este ca un baston. El are două capete. În funcţie de capătul de la care priveşti, realitatea are chipuri diferite". În privinţa ICR, dacă priveşti performanţele sale dinspre România, imaginea lui este profund distorsionată, în sens negativ. Asta deoarece, în ochii publicului larg, care nu cunoaşte direct activitatea Institutului, imaginea ICR a fost fixată de virulenta campanie negativă îndreptată de Antena 3 în 2008 împotriva lui. În plus, prin faptul că sînt programatic anti-Băsescu, toate televiziunile de ştiri s-au întrecut în a omite menţionarea ICR ori de cîte ori pomeneau de vreuna dintre acţiunile lui! Reproşurile? Promovarea pe banii contribuabilului a unei arte degenerate, care nu are legătură cu valorile naţionale; promovarea unei clientele culturale; lipsa de patriotism; în esenţă, faptul că eu conduc Institutul, şi nu altcineva. În frapant contrast cu această imagine negativă, în străinătate ICR are imaginea unei instituţii vii, creative, dinamice, eficiente, care, deşi intrată pe pieţele culturale occidentale, odată cu lansarea primelor noastre programe, în 2006, a fost imediat cooptată în EUNIC (European Union of National Institutes for Culture), iar în 2008 a fost aleasă în poziţia de vicepreşedinte EUNIC. Înainte de 2005, ICR nu exista pe nici o piaţă culturală: lumea din afară nu ştia că şi România are un institut cultural, darămite să-i ştie numele ori sigla, iar artiştii din ţară nu aveau conştiinţa că îşi pot prezenta produsele culturale în străinătate prin intermediul ICR. Acum, după un mandat de funcţionare, ICR este cunoscut pe pieţele culturale străine atît de artişti cît şi de managerii culturali, iar pe piaţa internă a devenit o prezenţă arhicunoscută " pentru actorii culturali, în bine; pentru publicul manipulat de televiziunile de tip Antena 3, în rău. Aş dori, înainte de a spune cum funcţiona ICR înainte de venirea mea la conducerea Institutului, în 2005, să nu las necomentate acuzaţiile standard care au fost formulate împotriva reformei pe care am făcut-o la ICR. Ideea că am promovat în străinătate o artă degenerată, pornografică sau mai ştiu eu cum, care nu are legătură cu valorile naţionale, este în sine ridicolă: ce e aceea "degenerat"? " cum spunea E. Lovinescu, pornografia e mai ales în ochii celui care priveşte; cît priveşte "valorile naţionale", cele pe care jurăm azi ca fiind naţionale, sînt uneori exact valorile care ieri sau alaltăieri îşi scandalizaseră contemporanii. Ideea că un institut cultural român ar trebui să promoveze numai valorile care au primit deja sancţiunea de "naţionale" e falsă. Cultura vie, cea care se face acum, furnizează materia viitoare a canonului. Să elimini cultura de azi de dragul culturii de ieri este profund iraţional. În plus, din punctul de vedere al culturii occidentale, unde ar dori şi naţionaliştii să fim prezenţi, există pe toate pieţele globale o preferinţă clară, în momentul de faţă, pentru cultura strict contemporană, de preferinţă cît mai tînără şi cît mai avangardistă. Concluzia acestor cîteva consideraţii banale e imediată: de cultura vie a naţiunii noastre ţine şi arta urbană, şi aşa-zisele pornografii ale artiştilor neo-avangardişti; ca să existăm pe pieţele occidentale, trebuie să furnizăm ce se cere; numai fiind deja prezenţi pe piaţă prin valorile noastre de sincronizare (singurele care au trecere în mod spontan), putem spera să introducem pe pieţele globale şi valorile noastre "eterne", cele care primesc unanim, numele de "naţionale". Îngăduiţi-mi, în sprijinul artei urbane (faimoşii street artists de la ICR New York, care au fost puşi la stîlpul infamiei de patrioţii de la Antena 3) să citez vorba lui Dan Perjovschi, dintr-un "Vis a vis" recent: "Cei care vor să interzică arta urbană să nu uite că noi am fost 28 de ani de partea fără graffiti a Zidului din Berlin". Alt fals este acuzaţia că aş fi promovat pe banii contribuabilului o clientelă culturală. Dimpotrivă! Sînt primul preşedinte al ICR care a introdus jurizarea externă în evaluarea proiectelor avansate în vederea finanţării, sînt primul care a făcut ICR-ul să funcţioneze pe bază de proiecte anunţate public, cu finanţare transparentă, accesibilă oricui, sînt primul care a făcut ca Institutul să fie complet neutru în raport cu propunerile estetice, culturale, ideologice ale proiectelor actorilor culturali. Eu şi colegii mei din conducerea Institutului am cedat complet decizia selecţiei proiectelor, fie juriilor de specialişti, fie pieţelor străine. Înainte de venirea noastră nu era aşa: decizia era personală. Din 2005, am făcut ca ICR să funcţioneze ca o instituţie occidentală, neutră în raport cu propunerile actorilor şi independentă de opţiunile pesonale ale celor care o conduc. Dovada succesului acestei reforme stă în faptul că Institutul este acum perfect integrat în ţesutul cultural al ţărilor în care institutele culturale româneşti din străinătate îşi desfăşoară activitatea. Avem credibilitate. Cînd am venit la Institut, nu am găsit această credibilitate: ea a fost creată de actuala echipă. Pe de altă parte, avem succese cuantificabile ale programelor noastre. Nici o instituţie a statului român, vreodată, nu a reuşit să facă să fie publicate în străinătate, în doar trei ani şi jumătate, aproape 150 de volume de literatură română, contemporană şi clasică. Răsfoirea Raportului de activitate al ICR-ului în perioada 2005-2008 arată cantitatea uriaşă de acţiuni pe care le-am organizat, cu un buget care nu a depăşit, nici în cel mai bun an, 9 milioane de euro. Nu există institut de cultură european care să aibă un buget mai mic. Cu toate acestea, instrumentul rezultat din reformarea ICR şi-a dovedit cu asupra de măsură eficacitatea. Vă dau cîteva cifre, ca să puteţi pipăi cifric amploarea prezenţei noastre în străinătate: peste 3500 de evenimente, peste 3000 de prezenţe româneşti, 170 de cărţi traduse şi publicate sau în curs de apariţie, peste 400 de conferinţe, peste 1000 de proiecţii de film, 500 de expoziţii, peste 700 de concerte, 75 de proiecte finanţate prin Programul CANTEMIR, peste 8000 de menţionări în mass media (din ţară şi străinătate), 52 de tineri traducători aduşi la Bucureşti şi angrenaţi în programele noastre de traducere. Şi lista ar mai putea continua. "Pe mine ar dori să mă facă să dispar" În fine, acuzaţia de lipsă de patriotism. E o aberaţie. Cine e mai patriot? Cine se luptă să creeze condiţiile ca din literatura română să fie traduse, în doar trei ani şi jumătate, 150 de titluri sau cel care susţine că lucrurile pe care le-am făcut la ICR sînt antinaţionale? În esenţă, cum am spus, singura problemă a criticilor activităţii ICR-ului este că ICR-ul este condus de mine. Pe mine ar dori să mă facă să dispar. În rest, puţin le pasă de ce se întîmplă cu literatura şi cultura noastră. Cam asta este. Dacă e să intru în amănunte, vă plictisesc. Această instituţie s-a schimbat radical. Ea funcţionează azi după cu totul alte principii decît funcţiona înainte de venirea la conducerea ei a actualei echipe. Vreau însă să spun, în încheierea acestui foarte lung răspuns, un lucru bun despre activitatea Fundaţiei Culturale Române, pe care a condus-o de la înfiinţare, în 1990, Augustin Buzura. FCR a fost un actor instituţional cu multe iniţiative bune pe piaţa internă. A sprijinit Lettre Internationale sub conducerea lui B. Elvin, a înfiinţat Dilema sub conducerea lui Andrei Pleşu, a finanţat tot felul de activităţi artistice. În special, a oferit multor scriitori români prilejul să intre în contact cu figuri importante de scriitori din străinătate, într-un cadru destins şi generos. Ţin minte un astfel de eveniment, la Sinaia, unde am fost invitat împreună cu cîţiva colegi de la 22 (Andrei Cornea, Gabriela Adameşteanu) să particip la o masă rotundă pe tema traductibilităţii. A fost invitat şi Adam Michnik, pe care mi l-a prezentat Andrei Pleşu, care îl ştia bine. Într-o zi, între dezbateri, provocat, cred, de Andrei, Michnik a articulat un argument care atunci m-a şocat, pentru că venea din partea unui mare luptător anticomunist; l-am respins imediat, dar de el m-am ciocnit cînd m-am confruntat, după 2000, lucrînd la CNSAS, cu problema însăşi. Argumentul lui Michnik era că dosarele fostei Securităţi trebuie să rămînă închise, deoarece, dacă vor fi folosite de noi ca martor al adevărului privitor la regimul comunist, ne vom trezi în situaţia inevitabilă de a privilegia punctul de vedere al Securităţii asupra evenimentelor, întrucît documente scrise a produs în mod regulat şi rutinier numai Securitatea, nu au produs şi persecutaţii (decît în mod excepţional). Dacă deschidem arhivele " avertiza Michnik " versiunea Securităţii despre istorie va deveni istoria însăşi. Or, Securitatea nu era istoria însăşi, ci, dimpotrivă, avea drept scop distorsionarea istoriei şi falsificarea oamenilor. Acesta era rolul Securităţii. Ca atare, dacă vom deschide arhivele, ne vom încrede în ele " e inevitabil; şi astfel vom încorpora necritic şi incontrolabil, în viziunea noastră despre trecut şi despre oameni, distorsiunea pe care Securitatea a introdus-o cînd şi-a redactat dosarele, nu ca să descrie oamenii, ci ca să îi acuze şi să-i înfunde. Andrei Pleşu: Cu alte cuvinte, vom ţine în funcţie aceste dosare! Da. Securitatea, după ce a triumfat prin comunişti, va triumfa şi prin anticomuniştii care îi vor adopta versiunea despre trecut. Cam acesta era argumentul de atunci al lui Michnik. Cred că era în 1994. Atunci mi s-a părut grotesc. Acum îl înţeleg mult mai bine. Matei Martin: S-a deschis o polemică pe această temă? Sigur că da. La masă erau Michnik, Andrei Pleşu, Gabriela Adameşteanu şi cu mine. A fost o polemică încinsă. Michnik a fost singur împotriva tuturor. Dosarele de Securitate: puncte de vedere Andrei Manolescu: Acum vi se pare un punct de vedere plauzibil sau chiar îi daţi dreptate? Acum ştiu că problema ridicată de el e reală. Din lucrurile de care aflăm din dosarele de Securitate tindem în mod spontan să avem viziunea despre oameni consemnată acolo. Da. Aşa a funcţionat judecata opiniei publice, cum a spus Michnik: s-a identificat în mod spontan adevărul despre oamenii demascaţi ca informatori cu punctul de vedere al Securităţii asupra lor. Nu a existat nici o dezbatere, ci numai o condamnare sumară şi, în fond, ipocrită. Şi mai e ceva. Citind multe dosare, mi s-a îmbunătăţit antropologia. În anii ’90 aveam o antropologie mai săracă. Un exemplu, pe care Andrei Pleşu îl cunoaşte şi pe care îl relatez fără să spun despre cine este vorba, ilustrează toată dificultatea problemei. Este vorba de un om care în anii ’49-’50, pentru că era de specialitate şi cunoştea munţii, avea curajul să semnalizeze paraşutările făcute de avioanele britanice în Munţii Retezat " medicamente, alimente, echipamente pentru oamenii din zonă, pentru rezistenţă. Lucru deloc banal şi care pretinde un curaj excepţional. A făcut acest lucru. Să faci asta în anii aceia era moarte, era pluton de execuţie. Acelaşi om, în 1953, cînd a avut loc Festivalul Internaţional al Tineretului la Bucureşti " primul contact al tinerilor captivi din România cu tinerii din Occident " a redactat un memoriu în care denunţa minciunile şi crimele comunismului din ţară. A înmînat acest memoriu demascator unor jurnalişti italieni, pe care i-a conjurat să nu creadă nimic din propaganda oficială referitoare la viaţa din ţară. Le-a vorbit de puşcării, de mizeria materială, de cea morală etc. Cei doi jurnalişti italieni erau însă comunişti-idealişti, l-au considerat un reacţionar şi l-au dat pe mîna Securităţii. Intrat pe mîna Securităţii, a devenit informator. Apoi s-a revoltat şi a refuzat să continue colaborarea. După un timp, a fost arestat. În puşcărie nu a cedat cu nimic: a refuzat, sub tortură, orice colaborare cu torţionarii. La ieşire, a fost şantajat cu cariera lui ştiinţifică: colaborezi, te lăsăm să lucrezi; refuzi, îţi interzicem. A cedat şi a redevenit informator. Notele lui informative erau, din cîte îmi amintesc, lipsite de valoare. Nu a turnat, altfel spus, pe nimeni. Cu toate acestea, potrivit legii, a fost un turnător: mai multe angajamente, note informative etc. Cît timp a fost informator, casa lui a fost supravegheată cu tehnică operativă 24 de ore din 24. Există transcrierile acestor înregistrări în care avem o mărturie cutremurătoare despre cum se trăia atunci, despre drama lui familială, despre soţia lui, despre certurile dintre ei, despre lucrurile cele mai intime care se petreceau între ei, despre discuţiile dintre soţia lui şi mama ei, adică soacra lui, ceva fioros, fioros, fioros. Asemenea lucruri nu ar trebui cunoscute de nimeni. Cum să îl judeci pe omul acesta? Andrei Pleşu: O laşi baltă! Da, o cam laşi baltă! Îi cedezi competenţa judecăţii lui Dumnezeu. Adina Popescu: Acest caz vi se pare reprezentativ pentru epocă? De vreme ce e posibil! Nu ştiu însă dacă este generalizabil. În orice caz, oferă o perspectivă asupra complexităţii problemei. Complexităţile sale or fi particulare, dar complexitatea, ca atare, e generală. Matei Martin: De ce în Germania " de bine, de rău " s-a făcut un pic de ordine printre dosare, şi la noi nu se poate? Există o instituţie care a funcţionat, şi există şi o opinie publică ce reacţionează prompt... Pentru că Germania de Est a fost anexată unui stat democratic cu reguli precise, care au fost imediat impuse, şi pentru că nemţii, catolici ori protestanţi, aparţin unei culturi a vinii, adică a responsabilităţii personale. Noi ne-am descurcat de unii singuri: noi, care nu ştim decît să ne sincronizăm după alţii! " în rest, dezordine şi derivă. Şi, factor agravant, sufletele noastre funcţionează etic după regula ruşinii (nu a vinii): noi interiorizăm răul doar dacă se află: şi nici atunci ca vinovăţie, ci ca ghinion, ca nedreptate care ni s-a făcut. Iar dacă nu se află, nu resimţim răul pe care l-am făcut ca pe un rău de care trebuie să ne vindecăm: răsuflăm uşuraţi că nu s-a aflat şi mergem senini înainte, ca şi cînd am fi curaţi ca lacrima. Andrei Pleşu: Cînd STASI a distrus dosare, le-a distrus în sensul că le-a făcut tăiţei " cu maşina de tocat documente. S-au păstrat sacii cu "tăiţei" şi după aceea au lucrat echipe întregi la relipirea tăiţeilor ca să se refacă documentele. Este şi asta o idee despre distrugere. Iată deci deosebirea. Nemţii sînt nemţi, iar noi nu sîntem nemţi. În ordinea faptelor. Autoritatea Gauck a preluat imediat totalitatea dosarelor " totalitatea permisă, pentru că şi acolo a existat, cu siguranţă, o negociere asupra dosarelor care nu pot fi date la iveală (americani, ruşi, ceva de felul acesta). La noi, preşedintele Iliescu, în CSAT, a dat dispoziţie ca dosarele să nu fie date CNSAS, ci să rămînă la deţinătorii de arhive, SRI, SIE. Noi, în România, am început prin urmare cu interdicţia care, în ocurenţă, însemna violarea legii 189/1999. Acest regim de interdicţie a ţinut pînă în 2005, cînd noul preşedinte, Traian Băsescu, a anulat ordinul predecesorului său şi a dat drumul la dosare. Cînd am plecat, Andrei Pleşu şi cu mine, de la CNSAS, fuseseră livrate doar 8000 de dosare. În cinci ani! Acum, la CNSAS, se află peste două milioane de dosare. De-abia acum avem şi noi ce aveau nemţii încă de la început: totalitatea (prezumată…) a arhivei. De aceea la ei s-a putut, iar la noi nu s-a putut. Dar să ştiţi, cazurile Ungariei, Cehiei ori Poloniei nu sînt mult diferite în bine de cazul românesc. În ultimul raport anual al CNSAS-ului pe care l-am citit (2008), am văzut din date comparative că deconspirările noastre de ofiţeri, cu trimiterea lor în tribunal, nu au nici un echivalent în Polonia. ICR mi-a confiscat toată viaţa Stela Giurgeanu: Cum v-a schimbat viaţa ICR-ul? V-a afectat-o profesional, personal? Enorm. Cînd am preluat ICR împreună cu Tania Radu şi Mircea Mihăieş, n-am bănuit că va fi atît de greu. Din trei motive. Primul este "motivul inventării": a trebuit să inventăm ex nihilo o instituţie care nu exista, care nu mai existase la noi, o instituţie capabilă să intre în competiţie cu institute culturale prestigioase, de veche tradiţie şi performanţă, care sînt deja bine poziţionate pe piaţă. Nu piaţa românească, ci pieţele globale. Nu a fost deloc uşor. Al doilea este "motivul disfuncţiei instituţionale româneşti": relaţia dintre instituţii, la noi, este principial proastă. Nu ştiu de ce este aşa, dar aşa e. Instituţiile noastre nu colaborează între ele, se sabotează autist. Totul este personalizat, nimic nu funcţionează de la sine, prin proceduri. Schimbările sînt prost văzute, angajamentele strategice sînt descurajate, nu se poate colabora pe nici un proiect pe termen lung cu nici o instituţie românească. Toate sînt orbite de sindromul "scurtei durate", al "soluţiei expeditive", al "amînării deciziei esenţiale". Al treilea motiv este cel al "disproporţiei dintre efort şi efect": pentru a realiza un efect dat, efortul pe care trebuie să-l cheltuieşti în condiţiile de funcţionare instituţională de la noi este de o sută de ori mai mare, în termeni fizici şi psihici, decît efortul cheltuit de cineva care lucrează în condiţii instituţionale occidentale. În ciuda acestor trei motive-piedici, rezultatul e mai degrabă încurajator: Institutul funcţionează cu adevărat ca o instituţie, prin programe, reguli, proceduri, în regim de reproductibilitate decizională. Seamănă cu orice instituţie occidentală şi se bucură, în ochii celor care nu au ca agendă să nu se bucure, de succesul pe care, într-o lume normală, onestitatea, diligenţa, fantezia şi munca susţinută le aduc, oarecum garantat. A fost greu şi din motive personale. ICR mi-a confiscat toată viaţa, tot timpul liber, toate gîndurile, toate grijile şi îngrijorările. Nu am mai scris, am citit pe apucate, mi-am continuat studiile mele numai nopţile şi în timpul furat tot vieţii mele personale. În plus, prin succesul ICR-ului, care în loc să stîrnească admiraţie şi emulaţie a stîrnit invidie şi ură, am devenit încă o dată, pentru încă un motiv, ţintă. Acum sînt detestat şi pentru că mă aflu în fruntea ICR-ului. Cum spunea Eminescu într-o scrisoare: "afurisita noastră de ţară"…. Matei Martin: Aţi reuşit să schimbaţi şi legea în sine după care funcţionează Institutul sau doar regulamentele şi procedurile interne? Nu. Legea nu poate fi schimbată decît de către Guvern sau de Parlament. Trebuie drept de iniţiativă legislativă, pe care ICR-ul nu îl are. Asta înseamnă că schimbarea legii nu este o chestiune pur tehnică, ci e una politică. Am vorbit mai devreme de autismul instituţional de la noi şi de incapacitatea de a proiecta în comun o strategie de viitor, care să implice mai mulţi ani şi mai multe instituţii. Legea de funcţionare a ICR-ului trebuie modificată în sensul unei viziuni pe termen lung. Mă tem că nimeni nu are azi urechi de auzit ori ochi de văzut. Punctul litigios este dependenţa de Ministerul Afacerilor Externe, care administrează clădirile în care institutele culturale din străinătate îşi desfăşoară activitatea şi care are pe statul de funcţiuni personalul institutelor din străinătate. Este o situaţie stranie. Gîndiţi-vă cam cum ar fi ca Ministerul Muncii să funcţioneze cu oameni care sînt angajaţii Ministerului Culturii. Nu prea merge. Ministerul de Externe nu a dorit să schimbe legea, deci legea nu a fost schimbată. Fireşte, legea poate fi schimbată în rău, desfiinţînd autonomia ICR-ului. Însă în interesul ţării este ca ICR să funcţioneze complet autonom, ca o instituţie care se supune numai artiştilor români valoroşi şi pieţelor externe pe care dorim să evoluăm, ca o instituţie performantă şi credibilă. Matei Martin: Dar numirile cine le face? Potrivit legii, numirea în poziţiile de director şi de director-adjunct este făcută de ICR, printr-un act adresat ministrului de Externe. Însă ordinul efectiv de numire este emis de MAE, cu semnătura obligatorie a ministrului Culturii şi a preşedintelui ICR (ceea ce, în fapt, înseamnă posibilitate de drept de veto). Această regulă este valabilă pentru toate institutele culturale româneşti din străinătate, cu excepţia Italiei. În cazul Italiei " unde sînt două institute, la Roma şi la Veneţia (urmaşe ale unor instituţii înfiinţate de Vasile Pârvan şi Nicolae Iorga) ", directorii sînt numiţi de către Academia Română, iar directorii adjuncţi de către ICR, respectînd aceeaşi procedură, cu ordinul efectiv de numire semnat de ministrul de Externe, cu contrasemnătura preşedintelui Academiei, a ministrului Culturii şi a preşedintelui ICR. Fiecare ICR din străinătate are în schema de personal trei posturi de referenţi de specialitate care, pînă în 2006, cînd am demarat reforma de personal, erau numiţi din rezerva de cadre a MAE, după algoritmul specific al serviciului de resurse umane. Adică prin rotaţie, potrivit nevoilor impuse de gestionarea aceluiaşi personal, în condiţii impuse de durata mandatelor şi de schimbarea locaţiilor. Era un personal fără calificare specifică, lipsit de eficacitate şi de competenţe lingvistice adecvate. Am reuşit să-i conving pe responsabilii din MAE că aceste trei poziţii trebuie scoase la concurs public, cu criteriu eliminatoriu de cunoaştere a limbii şi cu stabilirea unei fişe a postului specifică nevoilor de competenţă ale fiecărui institut din străinătate în parte. Mai sînt două posturi, cel de secretară-contabilă şi cel de şofer-intendent, care au rămas pe algoritmul de rotaţie ale serviciului de resurse umane din MAE. Dar, pentru a putea transforma institutele din străinătate într-un instrument eficient de promovare a culturii române, elementul-cheie a fost reforma de personal: numirea de directori competenţi şi angajarea de pe piaţa liberă a unor referenţi calificaţi sarcinilor fiecărui mediu cultural străin în parte. Fără înţelegerea cu MAE, nu aş fi putut face acest lucru. Andrei Pleşu: Cine era ministru la acea vreme? Mihai Răzvan Ungureanu, slavă Domnului! Dacă nu era el ministru, reforma de personal rămînea moartă. Trebuie să-i aduc, aici, un elogiu. La noi totul depinde de persoane! Şi mai trebuie menţionat un nume, Valentin Naumescu, pe atunci secretar de stat, om care a plătit cu funcţia " deşi era liberal " relaţia sa bună cu ICR-ul, ICR pe care premierul Tăriceanu " după expulzarea PD-ului de la guvernare şi ca urmare a politicii în care s-a angajat după suspendarea preşedintelui " începuse să-l deteste activ şi cu urmări penibile (tăierea cu 40% a bugetului, în anul cu cea mai mare creştere economică din istoria noastră postdecembristă). (urmarea în numărul viitor)