"Totdeauna m-am gîndit că am prea multe drepturi"

(continuare) Un cowboy al textelor nedreptăţite Simona Sora: În acelaşi timp, aţi pus în scenă piese fabuloase, cum este Poate Eleonora..., eu am văzut-o de trei ori şi am fost fericită de trei ori. Eu mai încerc din cînd în cînd să repar nişte nedreptăţi. Să repar nedreptatea făcută lui Gellu Naum, care e genial şi nu-l ştie nimeni, şi nu-l pune nimeni, să apăr acum viaţa lui Daniil Harms. A scris o piesă, are 20 de pagini. Asta fac acum. Sau problema cu Ceauşescu, de care nu se încumeta nimeni să se atingă. Eu îmi asum nişte sarcini pe care vreau să le duc pînă la capăt. Apăr texte importante sau idei pe care le consider importante. Sau Oblomov, care a fost prima dramatizare. În timp ce îl făceam eu, se făcea şi la Viena, se mai făcea şi în altă parte. Deci era clar momentul lui, o piesă, un text care era aşteptat. Şi a venit foarte bine, cum şi cînd a venit. Simona Sora: Aţi monta vreun spectacol după Gabriel García Márquez?... Am văzut la Bogotà un spectacol superbisim, nici nu-mi închipuiam că pot să aibă un teatru atît de bun, atît de cinstit şi deschis. Era o fată indios, la 20 şi ceva de ani, juca în pielea goală de la început pînă la sfîrşit şi era... O pisică nu e niciodată în pielea goală, deşi e în pielea goală... Un animal perfect, dar fără nici o aluzie erotică. Inocenţa era atît de absolută, încît o mîncai din ochi de bucuria de a o vedea jucînd. La un moment dat, avea un cearceaf pe ea, dar era tot aia. Şi am mai văzut ceva formidabil acolo. Un spectacol în care ei au jucat libretul operei Paiaţe, într-un spectacol liber total, care se petrecea într-un circ. Era formidabil! Şi era pe muzică populară, muzică de mahala. Noi nu ştim nimic din ce se întîmplă acolo. Am ratat un spectacol care era construit pe procesele-verbale pe care le făcuseră poliţiştii unor indieni din triburi care încălcau legea, dar ei nu cunoşteau noţiunea de lege. Am ratat spectacolul, pentru că actorii care l-au jucat, nu au vrut să mai joace după primul spectacol, toţi invitaţii au început o băută. M-am simţit acolo extraordinar. Nu ca aici, ci cum ar trebui să mă simt aici. Andrei Pleşu: Cum te simţi aici? Mircea Vasilescu: Şi de ce nu vă simţiţi aici ca acolo?... Acolo, lucrurile sînt la fel de delabrate şi nemernice ca aici, dar oamenii sînt de 100 de ori mai adevăraţi şi mai calzi. Preţul vieţii este acolo extraordinar de mic, viaţa valorează extrem de puţin şi nu îţi pui problema să tragi de ea. O ai - bine, nu o ai - bine. Undeva, m-a muşcat invidia pe o asemenea viaţă. Această inconştienţă formidabilă cu care poţi să-ţi trăieşti sau nu viaţa. E ceva extraordinar să nu pui preţ, să nu te cramponezi... Simona Sora: Ne puteţi spune semnificaţia amuletelor pe care le purtaţi? Sînt foarte simple. Una este o medalie a bunicului meu albanez, pe care nu l-am cunoscut. Cu asta mă definesc eu ca albanez. Mi s-a părut întotdeauna că este foarte bine să fii albanez. Cealaltă e de la Ştefan Iordache: ceva etiopian cumpărat de la un magazin arăbesc din Londra, pe care m-a rugat să o port. Şi o port. Nu au nici o semnificaţie mistică, îmi poartă noroc. Sînt european şi japonez Andrei Pleşu: Ce semnificaţie au avut plecarea din ţară şi apoi revenirea? Nu am vrut niciodată să plec. Nu sînt nici fericit, dar nici nefericit. Ca tot omul. Cred că funcţionez bine pentru cît pot eu să funcţionez. N-am muncit în viaţa mea cum muncesc acum. Cînd eram tînăr şi sănătos, lălăiam, cu anii nu făceam nimic. Acum s-a apropiat funia la par şi trebuie să muncesc pentru că trebuie să exist. Dar întotdeauna m-am simţit european şi atît. Nici balcanic (cum sînt după sînge), nici român (cum sînt după buletin), nici neamţ (cum sînt după paşaport). M-am simţit un european în Europa. Liniştit şi fără să-mi fac mari probleme. Nu m-am simţit niciodată marginalizat, ca individ, nicăieri. Dar nici n-am spus vreodată că sînt portughez, ca nu cumva să se creadă că sînt român. Asta spun românii prin străinătate, că sînt portughezi, că sună un pic mai bine. Alex. Leo Şerban: Vă simţiţi atît de european pentru că aveţi cîte puţin din mai multe? Se poate. Dar vreau să spun că în aceeaşi măsură în care mă simt european mă simt şi japonez. Recepţionez cultura japoneză într-un mod extrem de natural. Andrei Pleşu: Pentru europeni, Shakespeare trăieşte din text. Am văzut Macbeth făcut de japonezi. La japonezi, textul nu exista. Era un film de acţiune. Am aflat de la un autor născut în Argentina, trăit în Franţa şi scriind nemţeşte, că i s-a tradus un roman în japoneză şi că nu se pot transpune în japoneză lucruri elementare. De exemplu: era o frază scurtă, în care o femeie îi spune iubitului ei plecat "întoarce-te sau mor". Este intraductibil, pentru că în japoneză nu există imperativ, nu există alternativă şi nu se spune niciodată cuvîntul "moarte". Alex. Leo Şerban: Cum staţi cu muzica? Ştiu că sînteţi foarte la zi. Spectacolul la care lucrez acum, după Daniil Harms, este o operă. O operă cîntată de actori. Pe muzică de Irinel Anghel. Este o operă postmodernă, cu citate, cu tot ce trebuie să fie, de la populară pînă la bolero. Boleroul este pe cuvintele HU-NI-MAGA-NI, HU-NI-VA-NI-BAO... în delirul lui. Există şi un cîntec tătăresc. Magdalena Boiangiu: Ai văzut pe 1 Decembrie imnul cîntat de manelişti? Jimi Hendrix a transformat imnul american într-un manifest împotriva războiului din Vietnam. Iar maneliştii erau extraordinari. Puteai să mori. Toţi se văicăreau. Convingerea cu care cîntau..., iar cînd ajungeau la "nume de roman", le sclipeau ochii... Magdalena Boiangiu: Nu ai fost indignat? De ce să fiu indignat? Aţi văzut Oedip făcut de regizorul Petrică Ionescu la Operă? Eu îi spun acestui spectacol "nici un minut de plictiseală". Era singura posibilitate să ţii omul în sală. Era un spectacol vesel, năstruşnic. Sfinxul - un desen animat, adică un cap mare de pisicuţă, cu două lăbuţe mici dedesubt. Focuri de artificii care izbucneau de peste tot, fîntîni arteziene colorate, pălării splendide, uriaşe. Şi spectacolul era un varieteu extraordinar. Iar drama cunoaşterii - un cerşetor pe stradă, undeva într-un oraş, îmbrăcat într-un raglan, mort pe stradă, un cerşetor orb, cetăţenii trec şi se uită la el... Era bine, foarte bine, zic eu. Era o bună punere în situaţie a istoriei ăsteia. Decorul era fabulos. Andrei Pleşu: Eu am văzut un spectacol al lui Everac la care nu m-am plictisit. Se numea Havuzul. Erau doi inşi care se iubeau, un el şi o ea, şi un unchi al ei sau un bunic, care era generaţia solidă, stabilă, cu principii. Însă acest tip, bunicul, murea. Murea în primul act. Era o dramă, o nenorocire. Se termina primul act, începea al doilea şi... apărea bunicul! Şi în sală se auzea "aaahh!", apărea cel care tocmai murise. Iar numere morale, iar explicaţii, dar în actul 2, murea iar. Şi în actul 3 - apare bunicul! În sală se aude "aahhhh!". Era de necrezut. A înviat de cîteva ori în trei acte, era o stupoare generală în sală, nu se înţelegea pînă la urmă care-i toată mişcarea... Decorul consta într-un havuz în mijlocul scenei: cînd bunicul învia, ţîşnea apa, iar cînd murea, se oprea apa. "Spectacol interzis tuturor" Mircea Vasilescu: Vă uitaţi la televizor? Mă uit la televizor la politică şi la filme şi atît. Dar astea îţi iau toată vremea. Mă uit la politică pentru că mă interesează. La Realitatea TV, unde tot curg ştirile, la jurnalul de pe Antena 1 - nu că ar fi mai bun, dar parcă sînt mai puţine tîmpenii decît pe PRO TV. La talk-show-uri mă uit rar, doar dacă e cineva interesant. Andrei Pleşu: Stăm bine cu teatrul? Da. Eu zic că da. Am observat că au început iar să apară piesele ruseşti. De astea cu fuck, cu porcării, s-a plictisit lumea... S-au terminat. E vărsat de vînt, trece repede, dacă nu te scarpini, nu rămîn urme. Lumea se duce la piesa rusească, care este baza teatrului frumos. Şi la noi rimează: la noi, teatrul rusesc, cînd se face, se face foarte bine. Şi actorii simt nevoia să joace personaje adevărate. În plus, problemele tineretului american nu sînt şi ale noastre. Andrei Pleşu: Am găsit în Cehov cinci rînduri scrise la 20 de ani: în spitalul nostru s-a întîmplat un lucru regretabil. Medicul care trebuia să amputeze picioarele unui pacient, din distracţie, şi-a amputat lui un picior şi felcerului altul. Amîndoi primesc îngrijiri. Astăzi am auzit această istorioară. La ţară, undeva prin Moldova, unii care plecau de pe cîmp. Un ţăran îşi scoate cizma de cauciuc, să o scuture, timp în care se ţine de un stîlp de electricitate. Şi, scuturînd cizma, cel care era în spate a crezut că s-a electrocutat şi i-a tăiat mîna cu coasa. Azi am auzit-o, este absolut adevărată. Se recunoaşte în ea realitatea românească: un om hotărît, viaţa trebuie salvată, ce contează o mînă... Nu degeaba noi am inventat Teatrul absurd! Eu sînt foarte fericit de abundenţa de telenovele româneşti, pentru că va duce la un plictis urgent. Ele vor ieşi din modă rapid. Publicul telenovelei apare din lipsa unor propuneri culturale reale, bune, interesante pentru toată lumea, care să nu fie la nivelul ăsta. Fenomenul expoziţiei franceze "400 de ani de pictură" m-a tulburat foarte tare. Am văzut oameni care veneau de la Braşov, de la Bacău... Şi nu pentru că era gratis - îi costase trenul, mîncarea în oraş, îi costase şi hotelul. Veneau, îşi tîrau copiii să vadă ceva ce ei credeau că merită văzut. În ăştia trebuie "pompat". Vă amintiţi ce a însemnat expoziţia "Ţuculescu" pe vremuri, ne călcam pe picioare... Iar acum, cînd a fost expoziţie "Ţuculescu" la Palat, nu era aproape nimeni. Ce propagandă s-a făcut? Abia acum aflu că a fost. Am citit în revista voastră că urmează să deschidă Ştefan Câlţia o expoziţie. În mod normal, ar trebui să vină toată ţara, să iasă Băsescu să spună că se deschide expoziţia X. Asta înseamnă că unul care are autoritate impune, recomandă ceva. Sînt oameni care au nevoie să vadă şi nu ştiu că există lucrurile pe care ei vor să le vadă. Radu Cosaşu: Nu vă e teamă că gîndiţi toată problema în funcţie de un singur public, cînd există nu ştiu cîte? Nu. Pentru că publicul ăsta princeps, care vine, trebuie - am spus - pompat, dezvoltat. Trebuie să împrăştie mai departe. Ăsta trebuie să-i spună lui fina, lui naşu', că este un eveniment. Nu mă interesează din ce motiv vin. Mă interesează că este coadă de la intrarea în Muzeul de Artă pînă la Palatul Telefoanelor. Alex. Leo Şerban: Revin la telenovele. Vi se pare grav că actori mari joacă în ele? Nu. Nu este nici o problemă. Sînt actori mari care joacă în clipuri publicitare. Andrei Pleşu: Să faci film ţi-a venit? Mi-e foarte greu. Am colaborat, am participat la un clip. Nu am răbdare. Fata care făcea regia clipului a avut răbdarea să tragă peste 60 de duble de o secundă. Erau 40 de oameni într-o cameră. O echipă pe care eu nu ştiu dacă pot să o stăpînesc. E mai greu. Trebuie să fii mai zdravăn, mai viteaz, mai sănătos, mai curajos... Magdalena Boiangiu: Te simţi bine pe scenă cînd eşti aplaudat? E intimidant, dar e mişto. Da. Mă jenez de fiecare dată. Eu nu mă expun în public. Mă simt bine aşa, dar cînd depăşeşte suta... Şi am şi oroare de mulţime. În plus, mi se întîmplă de multe ori să îmi pară rău că dau spectacolul la public. Au fost zile de repetiţii cînd ce am făcut între noi a fost atît de bine încît m-am gîndit că vin să vadă spectacolul unii care nu merită. Eu am fost foarte bun prieten cu pictorul Sever Frenţiu. Cea mai mare neplăcere a lui era să vîndă un tablou: era ceva care îl punea într-o stare aproape de disperare. Sigur, avea nevoie de bani, că era sărac ca un vierme, şi trebuia să vîndă. Magdalena Boiangiu: Şi ce propui? Nu propun nimic. Am avut odată o idee. Să facem un restaurant în care să facem nişte lucruri extraordinare şi să nu primim pe nimeni. Să le mîncăm numai noi. Şi la Harms, m-am gîndit să scriu pe afiş "spectacol interzis tuturor". La urma urmei, dacă intri în sală, o faci pe riscul tău, poţi să fii arestat, amendat. E ceva care se întîmplă acolo atît de special şi de deosebit că nu-ţi vine să-l dai; e ca atunci cînd o măriţi pe fată. Totdeauna m-am gîndit că am prea multe drepturi. Mi-am pus problema asta de mic. Adică de ce îi spun eu "dă-te tu cu un pas mai în spate, e mai bine". Regizorul dictator este o specie scîrboasă. O cunosc, dar tot scîrboasă este. Am văzut regizori făcînd scandal, urlînd la actori, reproşîndu-le pe meserie chestii urîte, într-un fel neplăcut. M-am purtat şi mă port întotdeauna cît se poate de gentil... Urli la ăia care sînt departe şi trebuie să urli. Scena are ceva în plus în partea stîngă, iar în dreapta e un minus de căldură. În stînga e benefic. Nu ştiu cum să spun, astea le simţi în timp. Îndrăgostiţii îi vei trimite întotdeauna în stînga, scena de amor se va juca în jumătatea stîngă. Pe partea cu inima. Jumătatea dreaptă e ceva strîmb, nu iese bine. Scenele de amor, dacă e bun spectacolul, vor fi jucate în jumătatea stîngă. Instinctul, pur şi simplu, te duce aşa. Nu e nevoie să elaborezi ori să te gîndeşti.