Dacă am trăi într-o lume normală, atît Sistemul periodic, cît și Mai este oare acesta un om ar fi lecturi obligatorii în liceu. Cum lumea nu e normală, nu pot decît să atrag atenția asupra acestei apariții, mai ales că și traducerea lui Vlad Russo e excepțională.
Bîntuirile lui Patrick prin New York avînd în vene destulă cocaină și heroină cît să omoare un elefant sînt cea mai bună replică pe care am citit-o pînă acum la maratonul alcoolic al lui John Self din romanul legendar lui Martin Amis amintit ma
În cazul mamei, o femeie mai puternică decît Parker, crescută fără tată, îndepărtată de o mamă tînără, care mai tîrziu o prezenta drept „sora ei mai mică“, narațiunea eseistică devine
Eseurile-interviu ale Elenei Ferrante (nu sînt niciodată simple interviuri, autoarea cerîndu-și mai mereu scuze pentru că nu a reușit să respecte tipicul unui interviu de revistă, ci a alunecat în zona mult mai nișată a eseului literar) coboară m
Samanta Schweblin este una dintre vocile tinere ale literaturii argentiniene, inclusă de Granta în lista celor mai promițători scriitori de limbă spaniolă care nu au împlinit 35 de ani (asta se în-tîmpla în 2010). A scris pînă acum un singur roman, acest Vis febril, nominalizat la Man Booker International Prize. Cel mai recent volum al său de proză scurtă, Pájaros en la boca, i-a adus o a doua nominalizare, pentru traducerea în limba engleză, la același premiu, lucru cu care
În 1984, Italo Calvino a fost invitat să susțină conferințele Norton de la Harvard University (o mare onoare, dat fiind că printre conferențiarii din trecut se număraseră T.S. Eliot, Jorge Luis Borges sau Igor Stravinski). Calvino a murit însă înainte de
Nimicul lui Hanif Kureishi este o satiră impură, un hibrid care se înrudește cu ambele modele de mai sus: e, în primul rînd, un roman autodistructiv, pentru că refuză orice captatio și arde cu nonșalanță punțile către cititorul ahtiat după romance sau durere
Uimitor acest roman al lui Paul Auster, primul pe care l-a publicat în ultimii șapte ani. Uimitor pentru că e, deloc caracteristic scriitorului american, a true door-stopper, uimitor pentru că reușește să fie, simultan, o declarație de admirație la adresa romanul
Olga, naratoarea lui Ferrante, o scriitoare de 38 de ani, mamă a doi copii mici și stăpînă a unui ciobănesc german cam bleg, dar cu nume impozant, Otto, coboară în Iadul unei psihoze cauzate de plecarea soțului. Cele 200 de pagini ale romanulu
Într-o literatură universală bîntuită de demonul suferinței (durerea se pare că vinde cel mai bine în domeniul literelor contemporane), Orcsik abordează o temă extrem de ofertantă, dar ocolește calea cea mai ușoară, alegînd să planeze pe deasu
Un muzicolog austriac zace singur în patul său din Viena, bîntuit de insomnii și de frica de moarte, chinuit de dorul după o iubită evazivă, și visează la cei doi șerpi încolăciți, Orient-Occident. Visările lui sînt flashback-uri ale aventurilor acestui
Băieții străzii a fost publicat în mai 1955 și a devenit imediat subiectul unor dezbateri aprinse în presa comunistă a vremii, pentru că Pasolini deviase radical de la estetica literaturii neorealiste italiene, agreate pe linie de partid. Tot în același an,
Fiind un festival mic, cu un buget de maximum 10.000 de euro, am putut supraviețui ani la rîndul găsind noi sponsori care să ne ofere cîte o mie, două de euro, aplicînd la Ministerul Culturii pentru, iarăși, vreo 2000 de euro, aplicînd la ArCuB, la AFCN,
Dacă Amis era cunoscut pentru misoginismul lui atroce, pentru antisemitism și ironiile sale macho, ceea ce a surprins la publicarea acestui roman a fost tocmai îmblînzirea tonului (ceea ce nu înseamnă că avem de-a face aici cu vreo abordare corectă politic a vreunui aspect al vieții „galeze“
Nicole Krauss a reușit de minune să dea naștere unor voci atît de stranii, unei atmosfere ireale, unor scene atît de crude și să se retragă practic din propria viață pentru a lăsa în urma ei doar text, încît pot spune fără îndoială că ce a vrut i-a reușit cu prisosință.
Așa cum Carlo al doilea din romanul-șantier al lui PPP se lasă penetrat de douăzeci de bărbați îndată ce se transformă în femeie, naratorul lui Trevi se lasă subjugat și „lovit“ de Stăpîna Betti, într-un exercițiu sado-maso c
Scena mesei luate acasă la Contesa Mavrodaki e absolut fenomenală. Aici se vede cu limpezime că Gerald nu e doar natură, ci și, dacă mi-e îngăduit, cultură: întregul capitol este o parodie spumoasă a primei întîlniri dintre Pip din Marile speranțe și Miss Havisham.
Soarta fericită a lui Mircea Horia Simionescu este să rămînă un scriitor al scriitorilor și că literatura lui capătă plusvaloare de fiecare dată cînd un autor contemporan o amintește ca experiență formatoare. Iar asta nu e puțin lucru. În fond, ce înseamnă „nemurirea“ romantică a unui scriitor? Să supraviețuiască în cărțile altora, ca un etimon.
Eiji Miyake își caută tatăl într-un Tokyo halucinant, căutare aparent lipsită de orice șansă de rezolvare. Dat fiind că tînărul Eiji e un antierou aproape ca de manual, bucățică ruptă din John Self al lui Martin Amis (mai puțin la capitolul alcool),
Nișa lui Díaz este, însă, alta: fie că e vorba despre comunitățile hispanice din New Jersey, fie că povestirile sînt situate în Republica Dominicană, naratorul lor e un copil ori un adolescent/tînăr ce resimte absența paternă, dar și prezența sufocantă, presiunea unei Americi ce pare a fi pretutindeni și nicăieri, substitut fantomatic al tatălui real.
Meet Sebastian Dangerfield, american de origine irlandeză, alcoolic de renume local și extravilan, fustangiu fermecător. Orașul este Dublin, anul 1947, iar tînărul roșcat student la Trinity College (fără nici o aplecare spre studiu) are pe cap o nevastă pe care și-a dorit-o pentru că spera să se aleagă cu o zestre considerabilă (speranțe năruite iute, de unde și resentimentele lui),
E foarte mult Cortázar în aceste povestiri, e foarte mult Bolaño, dacă vreți (se simte mîna lui în crearea suspansului ale cărui energii nu se descătușează), dar mai presus de orice e un melanj original de folclor sud-american și Istorie, de gothic și realism magic.
Lîngă mine un băiețel care mă privește cu aceeași nerăbdare cu care mă uitam eu acum 30 de ani la bărbatul de lîngă mine, întrebându-mă ce dracului face de nu mai intrăm odată în apă.
Într-unul dintre eseurile publicate în volumul Cursurilor de literatură, Nabokov scrie: „Într-un fel, cu toţii ne prăbuşim spre moarte de la etajul de sus al naşterii noastre… şi, asemenea unei Alice nemuritoare, privim uimiţi la modelele imprimate pe zidul pe lîngă care cădem.“
Ediţia acestui FILB s-a născut din cîteva eşecuri. Vize venite exact în ziua lecturii scriitorului, bilete de avion promise şi dispărute, sosiri neaşteptate, tastaturi trîntite, scriitori dispăruţi peste noapte plus un coşmar personal avut, cîndva, în timpul festivalului.
A şasea ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură Bucureşti se desfăşoară între 4 şi 6 decembrie. Titlul-slogan al acestui eveniment cultural – „Re-writing the map of Europe“.
Semănăm în atîtea privinţe, mai ales cînd e vorba despre defecte, complexe, slăbiciuni, isterii, orgolii, încît am decis să-ţi scriu ţie, nu Sarei. Pe ea o văd pregătită să străbată deşertul Sonora fără echipament, după care să se certe cu o gaşcă de traficanţi mexicani de droguri, pe care să-i scoată din minţi.
Aş fi putut să înşir aici toată seria de interdicţii care mi-au jalonat viaţa şi, mai important, reacţia mea la interdicţiile respective, însă 4000 de semne nu ar fi fost de ajuns. O să vorbesc, mai bine, despre Mama Interdicţiilor. Şi o s-o fac balzacian, cum e mai bine.
Am fost sfătuit să ajung la ceremonia de decernare a Jerusalem Prize cu jumătate de oră mai devreme. Eram deja obişnuit cu toate controalele şi verificările, însă prezenţa lui Shimon Peres şi a primarului Ierusalimului nu putea decît să le dubleze eforturile, aşa că am luat sfatul în serios.
Cam asta fac: a treia ediţie a Festivalului de Literatură. Deşi am început să lucrăm mai devreme ca niciodată, adică prin iulie, tot ne-a prins ajunul festivalului cu site-ul neterminat, cu afişele şi cataloagele netipărite, cu... Nu mai vorbesc de sponsori, pentru că, dacă anii trecuţi ne priveau cu o admiraţie condescendentă, anul acesta nici nu ne-au mai privit.
Avertisment. Dat fiind că, în fond, mă voi referi la eventuale proiecte în derulare, toate titlurile şi toţi autorii menţionaţi în această dare de seamă vor purta măşti. Ceea ce le convine de minune.
Aşadar, criză... Ce criză? Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd îmi amintesc frumoşii ani de la ziar, cînd îl aveam şef pe celebrul S.Ţ., îmi trece orice tristeţe legată de tandemul criză-lectură....
Mitocănia e spaţiul în care mi-am petrecut copilăria şi o bună parte din tinereţe: a fost cu mine încă de cînd jucam fotbal cu şobolani - sportul predilect al bercenarilor în creştere....
