M-am întrebat de curînd de ce noi, românii, nu avem o literatură cu adevărat existențială / existențialistă? Romane cu teme profunde și general umane s-au tot scris, mai ales după revoluție, înecate în disperare și black moods, înjurînd de toți sfinții ordinea universului și pe cea socială, romane atît de negre încît puteai jura că autorii lor poartă doliu pe retină. Și totuși, ceva mi-a sunat întotdeauna fals sau… nu știu, nedus pînă la capăt, neînceput de la început. Oamenii ăștia – gata să se ia de piept cu Dumnezeu – deveneau brusc niște cățeluși schelăitori cînd venea vorba despre propria familie, mai ales despre mămica și despre tăticul lor și evident… despre ei înșiși. Critica li se diminuează pînă la resorbție totală cînd în discuție nu mai este Tatăl ceresc, ci tăticul pămîntesc. Cînd laserul sfredelitor al spiritului lor acid și lucid nu mai cade pe figura îndepărtată a transcendentului, ci pe fețele familiare ale rudelor de gradul I și II, acesta se preschimbă repede în lumină „lină“ și duioasă. Iar figura din oglindă este, cum altfel, cea mai nobilă dintre toate – căci cum ar mai putea fi atît de critică cu ceilalți? Bombardierele decolează de pe o bază sigură – propriul sine – ferită, prin definiție, (în primul rînd) de  (propriile) atacuri.

De aceea cred literatura confesivă cu tentă și miză existențială de la noi mi s‑a părut întotdeauna nesinceră și neverosimilă. Nu se poate ca un spirit atît de exersat în descoperirea relelor și bubelor lumii să nu poată distinge decît nuanțe de imaculat în privința sa și alor săi. E cu neputință se denunți o lume atît de oribilă dintre petalele unui crin. Măcar și pentru faptul că acest crin a făcut compromisul de a răsări printre și de a se hrăni cu miasmele acestei lumi.

Românii existențialiști desfid legea psihanalitică potrivit căreia conflictul cu părintele de același sex este legat de conflictul cu autoritatea socială în general (religie, cultură, norme, tradiție). În viziunea lor intimă aceasta din urmă este cîh, dar părinții și familia sînt bun-bun. Așa ceva însă nu se poate. Mai întîi de toate pentru că părintele este pentru copiii săi de același sex – exponentul ordinii sociale largi în cadrul microclimatului familial. Rolurile se împart între tată și mamă și de aici și bipartiția încrucișată a conflictelor cu părinții. În „familia tradițională“ părintele de sex masculin va solicita „băieților“ să se comporte într-un mod adecvat cerințelor sociale actuale, le va impune fiilor săi standardele și normele de comportament pe care, în general, le solicită societatea de la elementul masculin. Mama va face același lucru cu fetele ei – și tocmai de aceea, pe bună dreptate, tatăl pare că este mai dur cu fiii săi, dar – în cazul în care le are – mai relaxat cu fiicele sale și viceversa. Nu atît o relație oedipiană, nu o dorință secret incestuoasă le face pe fete să-și iubească mai mult tații și pe băieți să fie mai atașați de mamele lor, ci faptul că copiii se simt mai liberi în fața unui părinte el însuși liber de sarcina / povara de a transmite „învățăturile“ și rigorile sociale, de a-i deprinde de mici cu jugul la care urmează a fi înhămați de către societate. Părintele joacă pentru copilul de același sex rolul pe care-l are un îmblînzitor de cai. Iar pînă ce să accepte hamul și șaua, calul – născut liber – va da din copite și va face mișcări de rodeo. Libertatea noastră este cea care se revoltă în fața constrîngerilor impuse – prin părintele de același sex – de către societate, și nu dorința (destul de improbabilă) de a ne culca cu celălalt părinte. Altfel spus, noi sfidăm mai întîi societatea prin părintele de același sex care încearcă să ne transmită rigorile ei și să ne educe / dreseze în conformitate cu ele. Părintele de sex opus – neavînd aceeași „responsabilitate“ – ne place mai mult și  față de el avem sentimentul că ne înțelege tocmai pentru că nu-l mai asociem (cel puțin nu atît de mult) cu principiul realității. Dar, cum în afara principiului realității, nu mai există, conform psihanalizei, decît principiul plăcerii – această figură parentală (părintele de sex opus) tinde să devină arhetipul libidoului descătușat, al iubirii ne-condiționate. (De aici – pînă la „simbolul“ dorinței carnale – nu mai este decît un pas. Simțim că părintele de sex opus „ne face toate plăcerile“ – cînd de fapt cea mai mare plăcere este că ne face să ne simțim liberi în fața lui, că nu ne solicită să executăm numărul de dresură socială pe care ni-l cere, clipă de clipă, părintele de același sex. Freud se înșeală cînd crede că atracția sexuală față de părintele de sex opus explică conflictul cu părintele de același sex. De fapt, mai întîi este conflictul cu părintele de același sex care duce la distingerea pe un alt fundal al celuilalt părinte care, neexercitînd aceeași presiune constrîngătoare, este asociat cu plăcerea, al cărei „simbol“ suprem este plăcerea sexuală.)

Revenind la tema de la care am plecat. Existențialiștii noștri se ceartă cu universul și cu tatăl ceresc, dar tatăl pămîntesc beneficiază de o ciudată imunitate. Același lucru este valabil pentru existențialiste și mamele lor. „Totul pînă la mama!“ Filmul de groază al universului și societății se întrerupe și urmează telenovela tată / mamă perfect/ă, plin/ă de virtute și de virtuți. Existențialistul nostru uită sau se face că uită că și mama și tata fac parte din universul/societatea denigrate și că, volens-nolens, ei poartă, în mic, toate sau multe dintre viciile și defectele pe care la scară macro le denunță cu atîta voluptate, preferînd să creadă, probabil, mai curînd în imaculata concepțiune a părinților săi decît să accepte faptul mult mai firesc al nașterii lor în păcat. Părinții noștri sînt, în istoria noastră personală, primii exponenți ai societății / ordinii sociale cu care urmează să ne confruntăm mai tîrziu, ei sînt reprezentanții „legii“ sociale – cu toate „relele“ acesteia. Conflictul nostru cu autoritatea socială nu poate fi redus la un „conflict nerezolvat“ cu părintele de același sex pentru că, așa cum am văzut, acest din urmă conflict chiar este, el însuși, in nucce, un conflict cu autoritatea socială.

Critica socială se oprește în pragul casei, nu îndrăznim să mergem mai departe… pînă în sufragerie sau pînă în dormitorul părinților. Acest spațiu sacrosanct nu poate fi încălcat, în mintea românilor, oricît de recalcitranți și contestatari ai ordinii sociale ar fi altfel. Or, ipoteza mea este că acest tip de critică și acest tip de lamentație „existențialistă“ sînt la fel de solide precum spuma mării în faptul serii. E doar o imitație „trendy“, un împrumut al formelor (evident, fără fond) din spațiul occidental, din marea literatură „autenticistă“. Ne place să ne zburlim la unii și la alții și cu toții la Marele Arhitect, dar nici prin cap nu ne-ar trece să gîndim în felul lui Houellebecq la părinții noștri. O Scrisoare către tata – nu a văzut și nu va vedea curînd cultura română, unde mai mult tații vorbesc fiilor lor – dulce-dojenitor-înțelept-patriarhal – începînd de la Învățăturile lui Neagoe Basarab pînă la Scrisori către fiul meu. Există în cultura noastră o autocenzură extrem de puternică privitoare la părinți – care trebuie priviți și tratați ca „icoane“, ca sfinți pe pămînt, ca oameni „cărora le datorăm totul“ etc. etc. Pînă și cîntecele hip-hap / rap care se vor (și chiar sînt) extrem de dure în privința ordinii sociale actuale devin imediat mieunitoare cînd în vers se strecoară gîndul duios la „mama“ sau la „tatăl“ cantautorului. Glasul care cîteva secunde înainte lătra privitor la „mă-ta“ devine plin de respect cînd vorbește de „mama“. Niciodată n-am auzit și nu cred că voi apuca să aud în cultura sau subcultura română versuri atît de îndrăznețe, atît de iconoclaste precum cele din cîntecul lui Jim Morrison: „Father?! – Yes, son! – I wanna kill you! Mother? Yes son! I want you!“

Ceea ce nu are rădăcini puternice este sortit să fie lesne dislocat de primul vînticel înghețat. La fel și cu protestele noastre sociale. Este suficient să se mîrîie puțin mai tare la noi ca să ne piară tot curajul nihilist și anarhist, pentru că el este susținut nu de o autentică confruntare originară cu autoritatea, încarnată inițial de propriii părinți. Românii refuză să-și trăiască angoasele primordiale privitoare la părinții lor, să-și aducă la lumină primele trăiri negative în fața autorității / supra-eului parental, căci, după cum știm, există în cultura română o puternică rezistență la practica psihanalitică, rezistență cultivată și încurajată de elitele spirituale ale acestei culturi. De aceea, încă o dată, protestul nostru social este atît de subțire, atît de superficial, atît de lipsit de urmări. Nu stă pe nimic, este o simplă „modă“ importată din afară, din literatura „autentică“ occidentală. Acea literatură e însă întemeiată pe confruntarea cu propriii „demoni“. De altfel, nici iubirea față de părinți nu este atît de profundă pe cît ar fi dacă ar veni firesc după prealabila lor „demolare“, după demitizarea lor. Ea se limitează la clișee și sloganuri ieftine, demne de muzica lăutărească, nu atinge niciodată înălțimea re-spectului, a privirii de două ori întru luciditate. (Cînd „părinții națiunii“ au fost de-mitizați prin lucrările istorice ale unui Lucian Boia sau Nea-gu Djuvara – tot poporul a sărit ca ars. Horia-Roman Patapievici a fost și el pus la zid cînd a încercat să zică ceva privitor la originile noastre sordide.)

Și de ce ar fi acest lucru atît de important? De ce o bună relație negativă cu propriii părinți – trăită pînă la capăt, în mod conștient – ar reprezenta ceva dezirabil? Dincolo de beneficiile de necuprins ale adevărului (căci adevărul ne face liberi), văd în această analiză catartică a relațiilor cu propriile noastre origini ceva fundamental pentru ființa umană, pentru natura noastră omenească. Spre deosebire de animal, a cărui adaptare la schimbările mediului înconjurător se face prin schimbarea organsimului său, omul se definește printr-o adaptare inversă – el încearcă să schimbe mediul înconjurător în raport cu propriile sale nevoi, idealuri și aspirații. Diferența nu este radicală, ci graduală – căci primitivul, spre deosebire de individul civilizat, mai mult se adaptează el mediului decît adaptează mediul la nevoile sale, deci în acest sens este– horribile dictu! – mai puțin om decît individul civilizat. Adaptarea autoplastică definește animalul, adaptarea aloplastică definește ființa umană.* Or, noi venim pe lume cu o sete enormă de a schimba lumea în care trăim (este nevoia noastră primordial umană, tradusă naiv în dorința exprimată adesea de copiii mici –  „de a salva lumea“.) „A salva lumea“ traduce de fapt această nevoie fundamental umană de a schimba mediul în conformitate cu propriile noastre dorințe și cu propria noastră voință. Or, mediul (social) se înfățișează într-o formă stabilită deja, ordonată și fixă prin părinții noștri. Libertatea noastră este primordial vexată de această întîlnire cu ordinea socială – ai cărei -primi exponenți sînt părinții noștri și rudele noastre apropiate. De celalaltă parte ei vor încerca să ne facă să renunțăm la tendința noastră (înnăscută, fundamental umană) de adaptare aloplastică și să adoptăm comportamentul animal de adaptare autoplastică. Să ne schimbăm noi culoarea în funcție de culoarea mediului înconjurător. Să ne limităm noi voința între granițele societății actuale. Da, într-un cuvînt, să fim mai mult animale decît oameni. De aceea idealurile noastre sînt așezate pe patul lui Procust, ajustate ici-colo în așa fel încît să corespundă utilității și nevoilor sociale. Și mai bine fără idealuri! De aceea sîntem educați – într-o formă sau alta – să fim utili, folositori societății. Este vorba, evident, de societatea actuală. De aceea sîntem repede botezați într-o religie sau alta – pentru ca atunci cînd spiritul nostru propriu va întîlni problemele esențiale – să fie deja prea tîrziu – și să trebuiască să se adapteze la formele deja primite. Da, cuvîntul iese acum la suprafață: sîntem castrați – din punct de vedere spiritual – de la cele mai mici vîrste și sîntem castrați de propriii noștri părinți. Culturile civilizate se definesc printr-o libertate mai mare de afirmare a sinelui propriu – ceea ce înseamnă în primul rînd dreptul dat noilor generații de a contesta ordinea socială prezentă și de a încerca să-și impună propria tablă de valori, ceea ce presupune disponibilitatea „bătrînilor“ de a-și acomoda propriul sistem de valori cu noile revendicări axiologice, dacă nu vor să fie eliminați brutal. La noi însă Noul este tăiat de la rădăcină, iar existențialismul românesc este doar un existențialism… eunuc.

_________

* Pentru această distincție vezi Erich Fromm, Omul pentru sine. O cercetare asupra psihologiei morale, Editura Trei, 2017, p. 51

 

Horia V. Pătrașcu este doctor în filozofie al Universității „Al. I. Cuza“ din Iași. Cea mai recentă carte a sa este Terapia prin Cioran. Forța gîndirii negative (Editura Trei, 2014).

 

Foto: Contemporanul