A fost la modă, într-o vreme, cîntarea sfîrșitului istoriei ca o soteriologie petrecută pașnic, nu sub tropotele strivitoare ale călăreților apocalipsei, ci trăgînd seva ideologică cu seringa postmodernistă. Într-atît a condamnat postmodernitatea ideologiile pînă a întors privirea dinspre cerul ideilor, așa că sînt departe vremurile ideologizate cultural de pe piscurile muntelui vrăjit.

Într-adevăr, sînt revolute vremurile în care două principii îşi duelau forţele pe Muntele vrăjit. Un liberal umanist ca Settembrini şi un apologet al militarismului mistic gen Naphta nu mai găseşti azi. Urmaşii lui Naphta au şi pierdut bătălii, dar au şi cîştigat, iar în timp s-au metamorfozat în sete pură de tiranie, vidată de orice sens transcendent. După comunism şi nazism, ambele cu momelile lor surogat metafizice, am ajuns să avem parte mai mult de tiranii pure, în care forţa economică a unei oligarhii ucide libertăţile civile şi îngenunchează o societate întreagă.

La prima vedere am putea explica totul prin faptul că forţele brute, autoritare au renunţat de mult la semnificaţiile culturale menite a le asigura paravanul în spaţiul politic. Pare că avem parte de o lipsă de substanţă a autoritarismului de azi, trăind o perioadă atît de vulgară încît orice încercare de-a căuta semnificaţii profunde momentului tinde a fi privită ca un moft eseistic, o literaturizare fandosită.

Dar dacă privim mai bine, ne dăm seama că oamenii trec, dar nevoia autoritarismului de justificare ideologică rămîne. Doar că ea produce astăzi niște surogate primitive intelectual, cocktailuri Molotov, gen dughinismul, islamismul cu fitil sau tirania cu blîndețe a corectitudinii politice. De aceea am putea spune că ne regăsim azi doar în metastaza muntelui dezvrăjit. Ultimele momente ale colectivităţii bolnave aflate pe „Muntele vrăjit” sînt marcate de o irascibilitate generală. În general, perioadele pre-totalitare vin însoţite de isterie, agresivitate dezlănţuită, bezmetică. Sanatoriul Berghof al lui Thomas Mann ne aşteaptă pe toţi pentru alienarea socială care ne dă tîrcoale. Astfel, căzuţi în această irascibilitate generală vom degenera ca şi pacienţii sanatoriului Berghof, iar lîngă noi unii vor rînji în barbă văzîndu-şi, din nou, scopul atins.

Din păcate, profețiile scriitorului filozof nu s-au împlinit doar la nivelul unei noi ciocniri mondiale – care a urmat conflagrației ce a tras cortina peste La Belle Époque și care i-a întrerupt scrierea romanului, început în 1912 – atingînd și decăderea culturală, dezvrăjirea unei lumi care a întors spatele ideilor profunde, principiilor metafizice și care a căzut în ignoranța generală însoțită de agresivitate sterilă. E suficient să privim spre personajul principal, Hans Castorp, care reprezintă insul mediu pentru acea vreme, filistinul lui Nietzsche, burghezul cultural, iar apoi să îndreptăm lentila spre individul standard mediu de astăzi, care nu doar că n-ar mai participa ca spectator curios la „jocul cu mărgele de sticlă” dintre Settembrini și Naptha, ci i-ar și persifla cu suficiența analfabetului intelectual, din înălțimea ecranului de smartphone. De la Hans Castorp, decadentul parfumat cultural de către Settembrini și Naphta, am ajuns la decadentul inodor sau rău mirositor de astăzi. Privind retrospectiv la eroul lui Thomas Mann, acesta e de regretat, astăzi, ca și acea clasă de mijloc intelectuală care consuma marile producții culturale și care astfel își îmbunătățea condiția spirituală și implicit, condiția umană.

P.S. Ar mai fi de observat o coincidență amuzantă și tristă totodată, legată de titlul romanului. Unii cititori de literatură scrisă în stil sms au crezut că e vorba de un roman fantasy, dacă tot e un munte vrăjit, magic, însă cînd au dat de universul ideatic al lui Thomas Mann au rămas cu mințile la fel de dezvrăjite și de pustii.

Foto: Thomas Mann (wikimedia commons)