Vracii

Doctorii noştri sînt cei mai buni din lume. Au lucrat în condiţii grele, pe vremea lui Ceauşescu, în frig, fără medicamente, cu aparate vechi, supraaglomeraţi, pentru că foarte multă lume era bolnavă în acele condiţii de viaţă, cu alimente puţine şi proaste, cu igienă precară şi aşa mai departe. Au făcut faţă tuturor greutăţilor. Condiţiile din acele vremuri făceau din medicină mai degrabă un fel de vrăjitorie. Mult mai folositoare se dovedeau intuiţia şi harul individual al doctorului, decît metodele ştiinţifice şi aplicarea unui sistem. Şi au venit vremuri mai normale. Unii medici, cu nume şi descurcăreţi de felul lor, în condiţiile comunismului, au continuat să-şi aplice abilităţile (chiar mai abitir) în tranziţie. Cei din spitale au învăţat să combine avantajele sistemului de stat, cu beneficiile clinicilor private. Au descoperit avantajul stilului occidental, al strălucirii gresiei şi faianţei noi, spălate regulat cu substanţe frumos mirositoare, locuri în care lumea nu mai plăteşte după propria pungă, ci în funcţie de tarifele afişate, care oricum sînt mai mari decît se îndură omul să dea în mod normal. Tarife peste care (ce nu face omul pentru sănătatea lui!) pacientul încă se simte obligat să mai dea ceva, direct în mîna binefăcătorului său. Au descoperit, în acelaşi timp, şi bucuriile managementului dintr-un spital de stat care trebuie cu totul renovat (şi mai toate spitalele au trebuit renovate după Revoluţie). S-au bucurat bravii noştri mari medici că Revoluţia nu le-a schimbat în nici un fel statutul. Mulţi au rămas cu adulaţia medievală a pacienţilor care încă fac cozi în faţa cabinetelor lor, ca la moaştele sfinţilor. Dar nu sînt oare ei, aşa cum spuneam, cei mai buni din lume? Cei care pot impune orice, nu atît asistentelor şi infirmierelor, cît mai ales pacienţilor? Ei, care s-au convins în timp că, dacă profesia îţi dă calitatea de a impune un regim omului bolnav, atunci e mai potrivit să i-l impui răstit, ca să-i intre mai bine în cap, să nu-l uite. Iar dacă în anumite condiţii pot salva viaţa omului, atunci fără îndoială li se cuvine şi lor măcar o parte din întreaga lui agoniseală. La fel cum li se cuvine un avans substanţial din cîştigul viitor al celor cărora le transmit nobila lor ştiinţă, în facultate. Părinţii să plătească, pentru că pe cunoştinţele şi experienţa unor asemenea maeştri, odraslele lor vor capătă nu doar o bună profesie, ci şi minunatul drept de a trata pacienţii cu ţipete şi bodogăneli. Orice s-ar spune, un mare medic nu poate fi considerat, aşa cum cred unii, un simplu prestator de servicii, în slujba omului. El are putere de viaţă şi de moarte asupra celor care merg la el. De mintea, mîna sau deciziile lui, depind destine. Şi în consecinţă, are dreptul să se poarte aşa cum crede el de cuviinţă şi să capete tot ce vrea el. Căci sacrificiile, pe care le presupune de-a lungul întregii vieţi practicarea medicinei, sînt imposibil de compensat altfel, decît cu drepturi demne de un împărat al Chinei. Ceea ce poate însă n-au realizat pînă acum marii noştri doctori (pentru că, v-aţi dat deja seama, nu e vorba aici de "micii" medici care-şi fac datoria cu toată conştiinciozitatea, devotamentul şi smerenia - şi care sînt destui) e că, de fapt, ei au toate însemnele şi atitudinile vracilor. Un statut ireconciliabil cu acela de medic.