Un Hamlet, azi

Poveştile politic corecte sînt deja binecunoscute tuturor (vezi volumele lui James Finn Garner, apărute la Editura Humanitas). Ele reprezintă doar o variantă a posibilelor adaptări cărora li s-au supus basmele. Cu toţii ne-am dorit, cel puţin la un moment dat, ca acestea să iasă din pattern-urile bine stabilite, să dea frîu liber unei imaginaţii cu mai puţine reguli, să dovedească mai puţină cruzime şi să se adapteze timpurilor postmoderne. De la poveşti la piesele lui Shakespeare e - însă - cale lungă. Dacă putem suporta imaginea unei Scufiţe Roşii ce se coalizează cu lupul şi bunica împotriva vînătorului, care, în cele din urmă, este omorît pentru vederile sale antifeministe, e mai greu să ne obişnuim cu cea a unui Hamlet care se luptă, ca în Războiul stelelor, şi se întîlneşte cu Iisus Hristos. Filmul Hamlet 2, în regia lui Andrew Fleming, cu David Arquette, oferă o astfel de variantă: e drept că nu direct, ci sub forma unei montări pe care eroul filmului (profesorul de dramă Dana Marschz) o pune în scenă împreună cu elevii săi. Profesorul cu nume ciudat încearcă, astfel, să salveze cursul de teatru de la un liceu marginal, unde nu i se acordă mare importanţă şi urmează să fie desfiinţat. Dana Marschz visa, demult, la un Hamlet cu happy end. În care prinţul însuşi se hotărăşte să vadă un psihiatru, în loc să ia toate hotărîrile de unul singur, unde Ofelia nu moare, ci dimpotrivă, se căsătoreşte cu Hamlet în final, şi în care dreptatea e restabilită în bună tradiţie hollywoodiană. Marschz însuşi se visase actor de cinema, ba chiar apăruse, ca figurant, în anumite filme: reperele sale estetice erau, ca atare, nu din sfera dramatică, ci din cea a superproducţiilor hollywoodiene. Din momentul alegerii subiectului pentru reprezentaţia finală a cursului de dramă, atît personajul, cît şi spectatorul încep să bîjbîie. Se trezesc într-o confuzie estetică, cît şi morală: Dana Marschz, pe de o parte, amestecă în punerea lui în scenă referinţe explicite la sex cu unele religioase, musical-ul cu SF-ul, tratîndu-l pe Shakespeare doar ca pe un autor al "libretului". Spectatorul mediu, pe de alta, nu ştie nici el ce să creadă - familiarizat, în mare măsură, doar cu subiectul din Hamlet, fără să fi citit, poate, piesa (sau măcar s-o fi văzut pe scena vreunui teatru): în fond, happy end-ul e o rezolvare posibilă pentru orice, în lumina ideologiei culturii populare, cu care ne-am obişnuit atît, în ultimul timp... Probabil că în cazul unei comedii, cum e filmul de faţă, dilema etică pare nelalocul ei: e normal - veţi spune - ca un text să fie scos din contextul lui şi reinterpretat, explicit, în cu totul alt registru, şi, ca atare, absolvit de orice vină... Mai ales că filmul nu e atît de simplu, subiectul său, de fapt, trece dincolo de adaptarea lui Hamlet în sine, devenind, pînă la urmă, libertatea operei de artă: piesa e gata să fie interzisă de directorul, conservator, al liceului, abia se joacă, devenind o emblemă a luptei pentru neîngrădirea expresiei artistice; iar profesorul Marschz însuşi devine un fel de Hamlet la a doua mînă, pe care cei din jur îl cred nebun, are o relaţie controversată cu tatăl şi este trădat de nevastă. Pentru adolescentul care încă nu a dat ochii cu Shakespeare în original, Hamlet 2 poate rămîne un musical hollywoodian în care apare Iisus, pe melodia, "Rock Me, Sexy Jesus" şi în care se bate în săbii tip Star Wars. Desigur, acesta poate avea şi reacţia contrară, şi anume, văzînd kitsch-ul pus în scenă de eroul filmului, să fie interesat de varianta shakespeariană originală. Filmul, pînă la urmă, pune o problemă serioasă, deşi se foloseşte de mijloacele îngroşate ale unei comedii vulgare: pînă unde poţi merge cu adaptarea unei opere de artă, cît mai trebuie să rămînă din original... Şi în ce măsură cultura populară, care tinde să reducă totul la simpla înşiruire de fapte, asezonată cu trăiri sentimentale, poate acoperi orice subiect.