Teoria relativităţii

Statul comunist punea mare preţ pe ştiinţele exacte. Celelalte, mai puţin exacte, care priveau omul şi activităţile lui, puteau să aducă necazuri. Trebuiau ţinute sub un strict control, ideologizate. Numai că, în anumite cazuri, chiar şi afirmaţia exactă că unu plus unu fac doi, poate fi o formă de subversiune împotriva unui sistem totalitar, la fel ca şi ideea că Pămîntul se învîrteşte. Dar nu mai sîntem într-un stat totalitar, ci într-unul în care totul e de vînzare. În care ştiinţa, mai mult sau mai puţin exactă, poate fi plătită pentru a demonstra orice. Să ne aducem aminte de sondajele de opinie care demonstrează de fiecare dată, în preajma alegerilor, ceea ce vor comanditarii lor. Şi probabil, fără să încalce regulile ştiinţifice. Filozofia abordării unui asemenea sondaj, operatorii care culeg datele, tipul şi nuanţele întrebărilor, marjele de eroare şi mulţimea interpretărilor fac de bună seamă posibilă apariţia unor diferenţe importante între studii asupra aceleiaşi baze obiective. Totul e mult mai relativ decît s-ar crede sau, cum zicea preşedintele Iliescu: "dacă ne uităm amîndoi la degetul ăsta, d-ta vezi unghia, eu nu o văd" (oricum, fostul preşedinte se făcea mereu că nu ştie că orice deget are o unghie). Dar nu neapărat sondajele amintite, cu toate relativităţile lor, ne influenţează viaţa de zi cu zi, ci mai degrabă aşa-numitele studii ştiinţifice, frecvente între campaniile electorale, care demonstrează cînd calitatea unui produs, cînd pericolul folosirii produsului concurent. Aşa mai afli din cîte o revistă că ciocolata nu îngraşă sau că aspirina e periculoasă. Da, aspirina poate fi periculoasă în anumite condiţii, după cum, în altele, poate fi benefică. Ciocolata nu îngraşă, poate, la fel ca baclavalele, dar, cu siguranţă, dacă mănînci cîteva pachete pe zi, o să se vadă. Numai că toate nuanţele şi condiţionările nu apar neapărat în revistele amintite şi, în orice caz, niciodată în titluri. Iar consumatorului neavizat îi intră în cap, încet-încet, tot felul de prostii. E aproape sigur că, dacă s-ar aduna rezultatele tuturor studiilor ştiinţifice de pe piaţă, ar rezulta că absolut orice produs pe care-l poţi cumpăra e dăunător. N-ar mai trebui să mănînci nimic şi să nu mai bei nici măcar apă. Apropo, nimeni nu mai crede că apa de la robinet e potabilă. Un fenomen care se petrece în multe ţări ale lumii civilizate, deşi autorităţile, care o verifică, spun că e în regulă. Chiar şi în Bucureşti apa e cît se poate de potabilă, chiar dacă nimeni nu crede. E posibil să nu aibă gustul celei îmbuteliate sau să conţină mai mult clor, dar ideea că faci viermi intestinali sau cine ştie ce alte boli, e din categoria Brateş şi teroriştii: "apa e otrăvită". Treaba e verificată absolut ştiinţific. Dar mai ştiinţifică (din punct de vedere comercial) pare ideea că apa îmbuteliată este mult mai sănătoasă (şi nimeni nu pare să observe cît de mult a ajuns să coste). În sfîrşit, trebuie să ne obişnuim cu ideea că nu doar arbitrii de fotbal, şi nici măcar studiile ştiinţifice nu sînt niciodată pe deplin obiective. Ele se fac în anumite împrejurări istorice, sînt determinate de anumite cerinţe şi mode ale societăţii, sînt plătite în anumite condiţii ale pieţei şi urmăresc anumite rezultate. Înşişi cercetătorii care le realizează sînt influenţaţi de vremuri, iar potrivit unei reguli ştiinţifice fundamentale, instrumentul care măsoară perturbă întotdeauna rezultatul.