Tenisul feminin
Mai jos e vorba chiar despre ce scrie în titlu sau, mă rog, pe aproape. Tenisul masculin parcă nu mai e aşa fascinant în ultima vreme. Mai ales pe suprafeţele rapide, punctele se fac foarte repede - cel mult două schimburi de mingi şi gata. Forţa şi viteza sînt foarte mari, iar serviciul şi returul au devenit armele principale. Un serviciu nereuşit aduce de cele mai multe ori un retur decisiv al adversarului. Un serviciu reuşit înseamnă că adversarul ori nu mai prinde mingea, ori trimite înapoi una cu care poate fi făcut praf din a doua lovitură. Dar să zicem că problema asta e de mai multă vreme în tenisul bărbătesc, iar extrema cealaltă care a existat odată, "ţăcăneala" de tip Borg, era chiar şi mai neplăcută. În ultimul timp, poate că lipsa mea de interes e cauzată şi de impresia că maşinăria Federer e mai puţin simpatică decît era perfectul Sampras. Pe scurt, am ajuns să devin mai atras de competiţiile feminine. Acolo, pe lîngă tehnică sau viteză, se întrevede încă bine şi caracterul jucătoarelor. Şi ce caractere s-au înfruntat săptămîna trecută la Miami: Serena Williams şi Maria Sharapova. Black and White! Le-am urmărit de-a dreptul fascinat - forţa brută, dezlănţuită a Serenei contra perfidiei criminale a Mariei. Prima lovea, a doua spinteca. Racheta Serenei părea un buzdugan năprasnic, cea a Sharapovei era ca o sabie tăioasă. Privirea atentă, de leoaică, a Serenei zicea parcă: "Absolut sigur o să te zdrobesc", în vreme ce scînteierile din ochii Sharapovei păreau să spună: "Nu-mi sta în cale, că nu ştiu ce-ţi fac". Mă întreb ce-or fi gîndit taţii lor de pe margine, Richard şi Iuri, doi oameni al căror obiectiv în viaţă a fost să-şi vadă fetele campioane. Se spune chiar că Richard nu şi-a conceput fetele (Venus şi Serena) în ideea obişnuită de a avea copii, ca orice om, ci cu scopul declarat de a da lumii nişte campioane (pare-mi-se, după ce a văzut un meci al Virginiei Ruzici). Iuri a părăsit Rusia pentru a-şi face fata campioană la şcoala din America a lui Bollettieri. Şi cum spuneam, a fost o luptă. Serena cu loviturile ei pline şi în forţă, aşa cum ea însăşi arată, Sharapova cu replici tăioase. Nu părea nicidecum o simplă competiţie între două jucătoare, ci o înfruntare între două forţe ale naturii, între două rase, între două tipuri de educaţie, între două femei. Una debordînd de încredere, cealaltă plină de ambiţie. Una bufnea, cealaltă icnea, una izbea, cealaltă sfîşia. Cumplita luptă n-a durat însă trei zile şi trei nopţi, nici măcar trei seturi, ci doar două, pentru că Serena s-a dovedit în acea zi mai inspirată şi mai în formă. Buzduganul a zdrobit sabia în mai puţin de o oră, dar nu e nici primul şi nici ultimul meci dintre cele două, c-aşa-i în tenis. (Serena a mai învins-o o dată anul acesta, chiar în finala de la Australian Open, dar Sharapova i-a luat Serenei în 2004 trofeul de la Wimbledon de sub nas. Pînă una, alta, Sharapova e pe locul doi în clasamentul mondial, iar Serena a rămas departe, în urmă.) Strîngerea de mînă dintre ele, de la sfîrşit, a fost la fel de scurtă ca şi fulgerul din privirea Sharapovei. La puţin timp după aceea, s-a întîmplat să ascult la Euforia TV o pledoarie despre cît de bună ar fi o lume condusă de femei, în care "nefastul" spirit bărbătesc de competiţie ar dispărea. Sînt convins că autoarea acelor afirmaţii nu s-a prea uitat în ultima vreme la tenis.