Televiziuni
Prima oară cînd am fost în Occident, m-a uimit numărul de canale de televiziune. La noi, pe lîngă TVR-ul de stat, atunci abia se înfiripa nefericita SOTI. Dincolo erau zeci de posturi. Acum, cînd la număr am ajuns pe aproape, am ocazia să urmăresc mai cu atenţie posturile britanice, care sînt fascinante. Avem şi-n România cîteva mostre, ca un fel de gaură a cheii spre minunile altei lumi. Aici însă, fereastra e larg deschisă. Ce ziceţi, de exemplu, de un post care transmite toată vara, în fiecare seară, concerte simfonice, în direct (de la Albert Hall)? Nu-i mare lucru. Unul dintre concerte: o orchestră aproape numai de studenţi, care cîntau pe scena din mijlocul sălii stînd în picioare, aşezaţi parcă la întîmplare, ca pe un ring de dans, fiecare cu instrumentul îndreptat în altă direcţie, într-o frenezie artistică ce făcea dintr-o piesă contemporană, greu digerabilă, o adevărată nebunie. Apoi, o emisiune cu un bătrînel simpatic care se plimbă pe jos sau cu un Land Rover prin Anglia, în locuri care mai de care mai spectaculoase, povestind tot felul de legende. Şi la un moment dat se opreşte şi spune: "aici a fost pictorul John William Turner, în anul 18...". Şi-ţi arată tabloul pictat de el, suprapus peste peisajul actual. Simplu. Apoi ajunge la un castel şi-ţi spune: "în locul acesta a pictat John Constable în 18...". Şi iar îţi arată o pictură. Uneori, acelaşi loc a fost pictat de mai mulţi şi compararea viziunilor este interesantă. Un documentar despre "noua Al-Qaeda" şi felul în care teroriştii folosesc computerul şi Internetul nu mai impresionează poate pe nimeni, dar te pune la curent cu ceva ce nici nu bănuiai. Duminică dimineaţa, un film despre peştii, delfinii şi broaştele ţestoase de lîngă coastele Americii de Sud te adoarme în spume de valuri, clipoceli acvatice şi peisaje ameţitoare. Cînd te trezeşti, ai în faţă o regată, cu iahturi cu pînze colorate, pornind dintr-un golf stîncos, cu apa albastră, comentată cu fervoare. Zapînd, descoperi tot felul de sporturi neştiute, de obicei pe iarbă verde. Mai pe seară, un reportaj de la A la Z despre foametea din Niger, cu copii mîncaţi de muşte şi familii întregi care se hrănesc cu iarbă şi cu scoarţă de copac, ţi-aduce aminte că nu toată lumea e un paradis. Mai tîrziu, un film despre greşeli politice faimoase, ale unor mari politicieni, te face să te întrebi cum de politicienii români nu greşesc niciodată. Sau, mai degrabă, de ce la noi niciodată greşeala nu e greşeală şi reuşita nu e reuşită. Apoi, un canal de ştiri îţi arată filmul real (făcut Dumnezeu ştie cum) al prinderii teroriştilor care au încercat să facă atentatele de la 21 iulie. Într-un serial de ştiinţă, un moş antipatic (Patrick Moore) de vreo 80 de ani, cu lornion şi o voce imposibilă, îţi arată cum a fost bombardată cometa Temple 1, cum a fost descoperită a zecea planetă a sistemului Solar şi ce misiuni spaţiale spectaculoase se mai pregătesc. Pînă la urmă, bătrînul ciufut reuşeşte să te fascineze complet. Dacă apoi nimereşti un film cu Al Pacino (chiar dacă ceva mai vechi) sau un serial cu Emma Thompson şi mai tîrziu o partidă de pocker, cu sute de mii de lire pe masă, nu-ţi mai trebuie nimic. Doar să nu-ţi aduci aminte de figurile binecunoscute şi de neînlocuit care populează ecranele de acasă. Diferenţa e ca aceea dintre un drog şi o bibliotecă (o spun cu mare înţelegere pentru dependenţii de droguri). Londra, 1 august
