Stilul de conducere
La o grădiniţă particulară a fost angajat un şofer, nea Sandu. Un pensionar vesel, care se bucura să se joace cu copiii. Trebuia să-i ducă şi să-i aducă în fiecare zi de acasă, pe mai mulţi dintre ei. Unora dintre băieţi le dăduse chiar porecle din mintea lui şi ei se amuzau grozav de ele. Cînd umbla pe la motor, cu nasul sub capotă, că maşinile nu mai erau chiar noi şi din cînd în cînd mai trebuiau meşterite, toţi băieţii, de la cei mai mici de trei ani pînă la cei de şase ani, se adunau în curte în jurul lui, curioşi nevoie mare. Din cînd în cînd, nea Sandu se întorcea brusc, zburlindu-se spre ei în glumă de-i făcea să se împrăştie ca un stol de păsări. Rîdeau pînă-i apuca sughiţul. Cînd plecau în excursie sau la cîte un muzeu, cu microbuzul cel mare, pe fete le invita pe scaunele din faţă şi neapărat la geam. Se asigura că s-a aşezat fiecare comod şi în siguranţă. Băieţii n-aveau voie să se urce pînă nu intrau toate fetiţele. La drum lung, nea Sandu le cînta şi avea un repertoriu destul de bogat. Totuşi, cîntecul favorit, la care-l acompaniau şi copiii cu glăscioarele lor era "Ceata lui piţigoi". Cînd stăteau în incinta grădiniţei, nea Sandu îşi făcea mai mereu de lucru, ba la instalaţia electrică, ba la reparatul burlanelor, ba la cîte o clanţă stricată de desele smucituri ale copiilor. Şi atunci, micuţii roiau în jurul lui, încercînd să-l sîcîie. Unii mai mari îi ascundeau cîte o sculă, alţii mai mici îl călcau pe picioare mai mult sau mai puţin intenţionat sau, pur şi simplu, îl trăgeau de pantaloni. Nea Sandu se dădea mereu bătut în faţa lor. Se făcea că l-au lovit, că nu mai are nici un instrument cu care să repare, motiv pentru care o să-l dea afară, şi multe alte trucuri la care copiii se amuzau teribil. Devenise un fel de bunic al întregii grădiniţe. Educatoarele păreau destul de indiferente la succesul lui printre copii. Aveau şi ele interesele lor cu maşinile, de care se mai foloseau pentru piaţă sau diverse alte comisioane. Iar nea Sandu prea stătea mult pe lîngă copii şi nu era destul de atent la nevoile lor. Dar lucrurile mergeau şi aşa şi nimeni nu s-a plîns vreodată, pînă cînd a venit o directoare nouă, o americancă plină de energie şi idei organizatorice. Nu înţelegea prea bine româneşte şi vorbăria multă a lui nea Sandu i se părea cam fără rost. Cînd îi cerea s-o ducă în celălalt capăt al Bucureştiului, i se părea că drumul durează prea mult. A aflat într-o zi că meseria lui nu este chiar cea de şofer, că n-a făcut asta toată viaţa. Cineva a încercat să-i explice că omul e pensionar şi că, prin stilul lui prudent de a conduce, e numai bun de şofer pentru copii. Noua directoare voia însă un şofer profesionist, mai tînăr şi mai iute, care să ştie toate scurtăturile taximetriştilor şi s-o ducă la aeroport cît mai repede. A dat anunţ în ziar şi într-o săptămînă l-a găsit. Nea Sandu a fost dat afară. În locul lui a venit Mugurel, şoferul cel tînăr, blond şi pistruiat, veşnic în costum de haine şi care nu schimba aproape nici o vorbă cu copiii. Îi privea uşor stînjenit, ca pe nişte fiinţe prea delicate pentru priceperea lui. Spre deosebire de nea Sandu, era însă foarte punctual şi nu ieşea din cuvîntul directoarei sau al educatoarelor. Nu mai făcea însă alte lucruri în afară de şofat. Nu lucra niciodată peste program, iar la data cuvenită îşi cerea banii cu o oarecare fermitate (mai mulţi decît cei cu care fusese plătit nea Sandu). După două luni însă, mare scandal mare: au descoperit că fura benzină. L-au dat afară. La nea Sandu n-au mai apelat, deşi poate el s-ar fi întors. De cîteva luni, grădiniţa nu mai are şofer.
