Schimbări montane

Dintotdeauna am fost conservatoare şi mi-am dorit ca lucrurile - de orice fel - să nu se schimbe deloc, nici măcar în punctele esenţiale... Ştiu, în lumea dinamică şi neiertătoare în care ne mişcăm, o asemenea viziune asupra vieţii nu poate fi decît sinucigaşă, veţi spune. Şi totuşi, am rezistat fără prea mari eforturi, fixînd nesemnificativ timpul (în ciuda comprimării lui recunoscute) în cîteva repere constante uneori în derizoriul lor. Există totuşi situaţii cînd lucrurile se schimbă şi scapă de sub timidul meu "control". La Sinaia, de exemplu, unde am revenit după cîteva luni de absenţă, mă aşteptam, mereu, ca totul să rămînă la fel. Merg la Cumpătu de la 6 ani şi, de aceea, sper mereu ca atît faţa, cît şi interiorul locurilor să fie aceleaşi. În realitate, ele s-au transformat de mult, de cînd vilele de la fosta "Creaţie", cît şi Clubul, Vînătorul etc. au fost retrocedate proprietarilor. De cînd Cantina de pe vremuri a devenit cochetul, de altfel, restaurant La marmote (cîte marmote sălăşluiesc prin Munţii Bucegi?). Şi tot de cînd, vizavi de el, a răsărit hotelul Piatra Şoimului (şoimi, pare-mi-se, mai zboară şi pe la noi...), cu parcare, formaţii şi... clienţi. Şi, mai nou, odată cu apariţia unui minimarket, chiar în Cumpătu, al cărui proprietar e unul dintre puţinii locuitori ai zonei... Şi a unei biserici, în curtea unui "cetăţean", spre pod şi calea ferată, despre care nu ştiu ce statut are (public sau privat?). Ca să nu mai vorbim de noile şi falnicele vile, combinaţie de lemn cu piatră, într-un stil elveţian adaptat la realităţile româneşti care au răsărit peste tot, inclusiv în ceea ce înainte se numea poligon sau poiană, şi era o întindere semnificativă acoperită de iarbă... Toate cele de mai sus sînt, poate, ştiute, am mai scris despre ele într-un fel sau altul. Ceea ce m-a pus pe gînduri însă, cu ocazia ultimei vizite acolo, au fost celelalte schimbări. Şi Sinaia era, pentru mine, un orăşel patriarhal, în care - speram... - să nu se întîmple nimic. Şi totuşi, nici acolo nu a stat chiar totul în loc, magazinul universal a devenit Winmarkt, destul de bine aprovizionat, Minerva de altădată s-a transformat într-o destul de bună librărie Polirom, iar Flower Power, într-una Humanitas. Numai că, pe lîngă toate acestea, anumite lucruri continuam să cred că nu se vor modifica niciodată. Printre ele, cafeneaua "Marlene Dietrich", de la începutul bulevardului central. Nu s-a întîmplat aşa: mai nou, aceasta şi-a schimbat denumirea şi s-a împărţit în două. Deşi şi-a păstrat o mare parte din personal, pe care-l cunoşteam şi-mi dă, în continuare, un sentiment de siguranţă, ceva în actuala ei estetică e... inadecvat şi parcă şi-a pierdut din farmecul anterior. Probabil că schimbarea în sine e de vină. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu magazinul Stand By, unul dintre cele mai bune din oraş prin calitatea produselor alese, de la haine la cărţi, niciodată convenţionale sau de calitate proastă. În cazul acestuia din urmă, nimic din design-ul sau produsele lui nu s-a schimbat, ci doar... o vînzătoare. Era aceeaşi de 10 ani, cred, şi, pentru mine, se identifica cu magazinul. Ne saluta cînd intram, ştia din start ce vrem, cam ce citim, ce ascultăm, ce măsuri avem. Ba, mai mult, îi cunoşteam familia (are o fată de vîrsta băiatului meu). Ultima dată cînd am intrat acolo - o faţă nouă. Vechea vînzătoare, despre care, de altfel, ştiam că se înscrisese la facultate, nu mai lucra la magazin, devenise educatoare la o grădiniţă... Nimic rău în asta, dimpotrivă. Doar că, pentru oameni ca mine, fiecare mică schimbare în peisajul afectiv erodează imaginea stabilă şi idilică a unei lumi permanente. Ştiu, asemenea indivizi nu duc omenirea înainte... Dar pot contribui, infim, la conservarea unor valori ale acesteia.