Românii şi Europa la 1800
La 1800, românii se chinuiau, ca şi acum, să intre în Europa, iar Eufrosin Poteca, într-un entuziasm total faţă de valorile civilizaţiei occidentale exclama: "oare noi n-am putea să ne mai împrumutăm de la dînşii?" - de la europeni, se înţelege. Aşa că românii au început cu ce era mai uşor şi mai la îndemînă: balurile, muzicile, veşmintele, lecturile, limba franceză, amorul. Abia apoi au venit instituţiile, ideile, sistemele legislative şi politice, alte lucruri bune sau rele din Occidentul poleit. Balurile au început odată cu instalarea diferitelor armate de ocupaţie la Bucureşti, Craiova sau Iaşi. Dionisie Eclesiarhul notează cu minuţiozitate toate aceste evenimente mondene derulate odată cu venirea fiecărei armate, cu trecerea fiecărui sol către Poartă, cu instalarea unui nou domn. Războiul din 1789-1792: "Nemţii, după ce s-au aşezat în Bucureşti şi în Craiova, s-au apucat de muzici şi de baluri, după obiceaiul lor, şi nu prea grijiia de războiu... Şi înbiia şi boerii, mai vărtos muerile, muzicele şi balurile nemţeşti, că să aduna cu ei la ceale veselitoare". Atît de dese deveniseră, încît boierii ajunseseră să se teamă, văzînd că nemţii "stau de tractiri la baluri", în loc să fie vigilenţi şi preocupaţi de purtarea războiului. La acest sfîrşit de secol, petrecerile sînt un amestec între noutăţile aduse de "noii cuceritori" şi vechile obiceiuri orientale ale boierilor autohtoni: anterie şi giubele, işlice şi calpace, rochii de ghermeşut şi iminei se învîrt în paşi de dans, se leagănă alene în hore şi în sunetele tarafurilor de lăutari ţigani. Dar războaiele şi mai ales deschiderea de consulate la Iaşi şi Bucureşti vor schimba foarte repede această stare de lucruri. Ruşi, austrieci, francezi, englezi sau prusaci aduc cu ei la Bucureşti o altă lume. O etalează pe străzile oraşului cînd îşi fac vizite sau cînd ies, pur şi simplu, la plimbare, cînd organizează baluri şi petreceri, cînd participă la cele ale boierilor sau domnilor. Iar femei şi bărbaţi se lasă contaminaţi de această nouă lume atît de diferită de a lor: femeile - cu avînt şi exuberanţă, tinerii - plini de curiozitate, bătrînii - cu reticenţă, dar nu foarte convingători. Mai întîi se învaţă dansul: la 1784, John Pety, soţia şi fiica, oferă lecţii de dans boierilor şi boieroaicelor adunaţi să sărbătorească o nuntă. Iată povestea: "Sala era plină de lume. Erau multe doamne îmbrăcate după moda românească şi cea grecească; găteala lor era foarte bogată şi împodobită din belşug cu diamante şi alte pietre scumpe... Nevastă-mea şi fiică-mea au dansat menuete, iar după aceea cadriluri foarte iuţi. Pot să vă asigur că nu-mi puteam stăpîni rîsul văzînd pe domnii aceia cu bărbile lor impunătoare siliţi să se ţină de dans în tempoul dat de nevastă-mea. În cele din urmă, grecoaicele s-au însufleţit grozav şi s-au străduit să danseze ca englezoaicele". Heinrich von Reimers îi învaţă, nouă ani mai tîrziu, pe boierii de la Iaşi şi Bucureşti, poloneze, contradanţuri, cadriluri. Şi de data aceasta tot cucoanele se dovedesc mai receptive, gata să înveţe noile ritmuri şi noii paşi: "balul ambasadorului a fost deschis, după obiceiul din patria noastră, cu o poloneză. Dansul acesta, deoarece nu cere în sine prea multă artă, a fost dansat de doamnele de aici fără nici o greutate; dar abia le-am invitat la un dans englezesc, că am primit de la toate acelaşi răspuns: Ťnu ştiu», pînă cînd, în cele din urmă, hotărîte de soţii lor, au primit şi s-au lăsat învîrtite de zor". Ocupaţia rusă din 1806-1812 va fi decisivă în această direcţie. Dintr-un oraş asediat de turci, Bucureştiul, eliberat de armatele ruse în frunte cu generalul Miloradovici, devine un loc al aventurilor de tot felul. În scurt timp şi odată cu reîntoarcerea boierilor refugiaţi prin Transilvania, balurile şi petrecerile reîncep, iar "capitala a ajuns brusc lăcaşul plăcerilor" - mărturiseşte generalul Langeron, martor al acestor evenimente. La Iaşi, Bucureşti, Craiova, ruşii se instalează ca la ei acasă. Iubitori de petreceri, de jocul de cărţi, de femei, balurile se succed unul după altul, unele organizate chiar de domnul ţării pentru a le intra în graţii: "domnul Ypsilantu încă să aduna cu ghenerarii la zăefeturi şi Măriia sa încă le făcea zăefeturi". Din acest moment, drumul este deschis: apar "cluburi publice" unde mai ales în timpul iernii "se dau de trei sau patru ori pe săptămînă baluri mascate, care atrag foarte multă lume". Există chiar şi un "Club boieresc" - după cum mărturiseşte William Wilkinson, consul al Marii Britanii la Bucureşti în perioada 1814-1818 - foarte frecventat către sfîrşitul carnavalului. Hora este încet, încet exilată spre popor, iar "dansurile europene" cîştigă aristocraţia, mai ales pe tinerii care se întrec în "cadrilul englezesc, mazurca leşească şi valsul nemţesc". Noile dansuri presupun şi o vestimentaţie pe măsură, dar despre toate acestea săptămîna viitoare. (va urma)
