RATA
Sau IRTA, cum i se mai spunea, era o adevărată instituţie (şi acum, multă lume îi zice tot aşa). Mai ales prin anii '70 era o întreagă reţea de autobuze, la nivel naţional, care funcţiona destul de bine. Şi care, în acelaşi timp, era cît se poate de mizerabilă. Prin unele locuri se dădeau acele adevărate bătălii pentru urcare şi ocuparea unui loc. Am mers cu cea dintre Moeciu şi Braşov, după 25 de ani. Atunci era o rută relativ civilizată, deşi plină de ţărani care mergeau cu brînză la piaţă. Mi-aduc aminte că am stat lîngă cel care ne găzduise pentru o noapte, un ţăran bătrîn din Moeciu de Sus. Îl chema Ţuţuianu, ca pe mulţi alţii din sat. Atunci, autobuzul parcă avea nişte perdeluţe la geamuri, destul de soioase. Acum nu mai există aşa ceva, deşi nu m-aş mira să aflu că este chiar aceeaşi maşină. Veche şi hîrîită şi atunci, şi acum. Doar că acum e mai puţin aglomerată. Pe scaunul de lîngă mine nu mai stătea ţăranul cu pălărie de postav verde, ci o fată cu piercing în urechi. Citea ceva despre timp şi spaţiu şi despre ecuaţiile lui Maxwell. Erau şi cîţiva călători care aminteau de cei de acum 25 de ani, dar majoritatea arătau altfel. În orice caz, postavul ţărănesc era înlocuit de fîş. Pe un loc din faţa mea stătea o fată cu ten închis, faţa ovală, părul negru ca pana corbului şi lung pînă la şale. Rujată şi fardată, cu un lanţ gros de aur la gît, sclipind în decolteul gecii de blugi (care era pusă parcă direct pe piele). Lîngă uşă, în picioare, stătea o cucoană cu ochelari cu rama aproape invizibilă, care dădea cuiva sfaturi contabile, la telefonul mobil. Şoferul avea la bord un casetofon, încastrat într-un fel de cutie de lemn şi tot învîrtea în mînă o casetă, pe care n-o punea însă niciodată (slavă Domnului!). Rupea bilete la aproape toată lumea care se urca. La Rîşnov, a început să picure dinspre norii negri ce se apropiau ameninţător dinspre Postăvarul. Fulgere lungi brăzdau cerul. Ikarus-ul nostru continua să-şi facă datoria bătrîneşte, hîrîind la schimbarea vitezelor. La o staţie, s-a urcat un tînăr cu tricou fără mîneci. Se cunoştea cu "indianca" din faţa mea, al cărei interes a crescut subit. A început să-şi mestece guma în ritm alert, în timp ce-l asalta pe băiat cu tot felul de întrebări. Apropiindu-ne de Braşov, am văzut ceva agitaţie pe şosea: un filtru anti-gripă aviară. Multă poliţie şi garduri mobile de metal. Un omuleţ în halat alb, cu mască şi glugă, ţinea în mînă ţeava lungă cu trăgaci, aflată la capătul unui furtun. Dădea ocol rapid tuturor maşinilor, împroşcîndu-le roţile cu ţeava lui stropitoare, ca un ţînţar care încerca să fecundeze tot ce zboară pe lîngă el. Sînt sigur că în RATA de acum 25 de ani, am văzut şi oameni cu găini. Acum nu e cazul, deşi cred că atunci cînd nu e interzis din cauza gripei aviare, se mai întîmplă. (Cineva îmi povestea că în Africa, pînă şi în cursele locale de avion, lumea transportă păsări şi alte mici animele domestice.) În sfîrşit, autobuzul a ajuns în Bartolomeu, de unde a trebuit să-l schimb cu unul orăşenesc, pentru gară. Era nou şi curat şi avea pînă şi loc special pentru cărucior de copil sau pentru handicapaţi. Semăna cu cele pe care le-am văzut prin Austria. M-a dus direct la trenul rapid care, întîmplător (că tot veni vorba), venea tot de la Viena.