Radarul şi bunul plac

Toţi şoferii îşi doresc să poată merge în siguranţă cu maşina şi, în acelaşi timp, foarte mulţi ar vrea să poată merge şi cu viteză. Evident că nimeni nu vrea să moară sau să facă vreun accident. În acelaşi timp însă, cine nu şi-ar dori o maşină puternică, cu care să depăşească pe toată lumea şi să străbată distanţele cît mai repede?! Între cele două dorinţe există o contradicţie. Viteza reduce siguranţa, mai ales pe şoselele noastre. Mulţi sînt totuşi dispuşi să rişte. Iar pînă de curînd, poliţia a folosit radarele nu pentru a mări siguranţa traficului, ci pentru a face bani. Postate în locuri ascunse, de către agenţi pentru care pînda era un obicei la fel de intrat în sînge ca şi vitezomania pentru unii şoferi. "Vînători" neobosiţi, dar nu neapărat şi intransigenţi, gata oricînd la o tocmeală pe marginea legii cu şoferul prins la înghesuială. O ultimă formulă a lor pe care am auzit-o era: "Noi nu cerem şpagă". Afirmaţie care nu exclude, ba chiar din pronunţie sugerează ideea că ei ar putea totuşi primi, fără să se expună cerînd. Iată că noul sistem de camere video de supraveghere instalat pe Valea Prahovei, strică atît bucuriile poliţiştilor, cît şi cele ale şoferilor. Dar se pare că reduce numărul accidentelor. Poliţiştii spun că nici aparatele anti-radar nu mai folosesc la nimic (trebuie schimbate cu girofarul). E un sistem care poate fi descris cu expresii la modă de genul: demn de o ţară care se pregăteşte să intre în Uniunea Europeană. Numai că, dacă sistemul de supraveghere e OK, nu acelaşi lucru se poate spune despre respectiva şosea supravegheată. Care, aşa cum ştim, trece numai prin localităţi, a devenit prea îngustă pentru numărul maşinilor care circulă pe ea (circa două milioane pe lună între Bucureşti şi Azuga) şi care, deşi mai bine marcată decît altele, e la o oarecare distanţă de nivelul şoselelor de aceeaşi importanţă din Occident. Iar pînă la urmă, sistemul de supraveghere acoperă doar 140 de kilometri de şosea, din cei cîţiva zeci de mii existenţi. Restul fiind drumurile României profunde, peste care în centrele de localităţi se revarsă adesea burţile şefilor de post, pentru care toate regulile sînt doar ceva temporar. Atît în relaţiile cu "participanţii la trafic", cît şi în cele ale mîncatului, pentru mulţi dintre ei funcţionează o altă lege de bază: a bunului plac. În atari condiţii, dacă şi cînd se va extinde acest sistem de supraveghere sînt întrebări cu răspuns incert, poate bănuit. Cît va ţine minunea, cînd vor descoperi românii modul de a-l păcăli sau cînd se va strica ori poliţiştii se vor plictisi să-l mai ţină în funcţiune sînt iarăşi întrebări pe care şi le poate pune oricine a trăit pe aici în ultima vreme. Sînt perspective la fel de ceţoase ca şi viitoarele autostrăzi despre care deocamdată doar se vorbeşte. Şi care par în acest moment a fi doar prilej de dispute politice şi, eventual, de afaceri cu terenuri (un fel de "alba-neagra" cu autostrada). E de presupus că numai dacă se vor construi autostrăzi şi şosele mai bune, se va putea vorbi, eventual, despre schimbări semnificative şi de durată a comportamentului în trafic, a siguranţei rutiere sau a tradiţionalelor relaţii de tocmeală dintre şoferi şi agenţii de circulaţie. E o viziune optimistă pe termen lung şi îi priveşte pe urmaşii urmaşilor noştri.