Proiecte culturale? Cu cine? Cu ce?

După 1989 şi odată cu apariţia primelor firme de succes, România s-a umplut de fundaţii. Fiecare companie românească, mică sau mare, fiecare patron român, ajuns peste noapte din vînzător de caşcaval turcesc, proprietar de firmă luminoasă, s-a simţit "dator" să-şi pună în coadă şi-o fundaţie. Alergînd la întîmplare pe Internet, le veţi descoperi: poze frumos colorate, patronul zîmbăreţ sau prefăcut îndurerat, ţinînd de mînă pe cei în suferinţă. Astfel, au apărut de toate pentru toţi: fundaţii pentru copiii străzii, pentru persoane cu handicap, pentru femei maltratate şi mame fără adăpost, pentru protecţia animalelor sau combaterea cancerului la sîn. Ba mai mult, soţiile politicienilor şi vedete fel de fel au tăiat panglici, care mai de care mai colorate, şi s-au împăunat în faţa camerelor cu mirifice binefaceri şi promisiuni o mie. Dincolo însă de vedetism, nimic concret nu s-a întîmplat: copiii sînt tot în stradă, persoanele cu handicap se luptă tot cu Statul, Bobiţă continuă să te latre şi atace printre blocuri, iar o femeie bolnavă de cancer la sîn moare abandonată pe un pat de spital că bani de Viena... de unde? Ne minunăm cînd vedem tineri americani veniţi să lucreze voluntar pentru refacerea satelor inundate, dar nu ne oferim voluntari. Şi-ajungem şi la cultură. M-am întrebat retoric: dacă în aceste domenii care presupun totuşi o doză de sentimentalism şi o oarecare vizibilitate, oamenii noştri de afaceri sau politicienii nu se implică decît pînă la poze, atunci în cultură ar face-o? Şi-am început să caut paginile de proiecte culturale susţinute de aceleaşi sau de alte firme. Presupunînd că ai reuşit să pui pe picioare o echipă de cercetare (ceea ce este destul de dificil în România contemporană), ai un proiect "beton" şi ai nevoie de o sponsorizare. Proiectul nu priveşte nici fizica cuantică, nici biologia moleculară, ca să-l poţi vinde unor europeni, ci o temă de interes naţional, aşadar începi - cum e şi firesc - cu Ministerul Culturii, Ministerul Învăţămîntului şi Cercetării, Academia Română. Dar după luni de aşteptare şi birocraţie ultracomplicată, cînd primeşti bani doar pentru trei topuri de hîrtie şi şase pixuri, pe care nu ai cum să le împarţi la zece oameni, şi mai trebuie să avansezi şi banii înainte, aşteptînd sfînta decontare, îţi dai seama ca-i pierdut timpul. Nu disperi şi-ţi zici că poate o ieşi cu marile firme, că de aia îşi trec pe site şi dimensiunea culturală. Şi-ncepi să dai telefoane: de la banca X ţi se spune că nu susţin un atare proiect. Insişti: "dar aveţi o pagină culturală, dacă proiecte de cercetare nu, organizarea de colocvii nu, publicarea de volume nu, atunci ce?". Încurcată, duduia îţi răspunde: "ce se vede pe pagina noastră web". Or, pe pagina lor web scrie doar că sprijină cultura şi-atît. Ba nu, au şi-o poză cu-n monument sub care stă scris: "Acest monument a fost restaurat cu sprijinul băncii noastre". Şi-ţi spui în barbă: "Lor le-a dat măcar acolo de-o găleată cu vopsea". Dar nu te laşi şi suni la altă firmă şi speri că dimensiunea culturală este una reală. Te întîmpină acelaşi mesaj exagerat de politicos (au trecut şi românii la politeţea instituţionalizată) şi domnişoara are chiar răspunsuri la îndoielile tale: "Cu mare plăcere vă ajutăm. Puneţi totul pe adresa noastră de e-mail şi vă contactăm imediat ce analizăm proiectul". Victorie! Te grăbeşti să trimiţi toate hîrtiile, fericit că uite, domnule, se poate şi la noi aşa ceva. După trei luni de aşteptare şi răspunsuri de genul: "Ştiţi... domnul preşedinte nu este în ţară şi n-a avut timp să studieze dosarul dvs. Vă ţinem la curent şi vă anunţăm imediat ce avem un răspuns", îţi dai seama că n-are rost să mai insişti şi mai ales să mai speri. Şi încerci mai departe. Secretara voioasă ţi-l trece chiar pe patron să-ţi explice el "ce-i cu cultura asta". Iar tu, naiv, crezi că ţi-a pus Dumnezeu mîna în cap, găsind un om ce se preocupă direct de atare afaceri. Cînd îi explici despre ce este vorba, îţi răspunde dezamăgit: "Ce v-aţi găsit să studiaţi, auzi, comportamente sociale... şi la 1800. Şi, io unde sînt în toată afacerea asta?" "Ştiţi o să menţionăm în raport sau în volum, dacă ne susţineţi să publicăm rezultatele cercetării...." "Şi cît durează toată chestia asta?" - te întreabă impacientat şi grăbit să termine cu tine. "Păi, vreo doi ani. Este vorba despre cercetare şi, ştiţi, cercetătorii trebuie să studieze în arhive, apoi să interpreteze datele...." "Şi io ce să fac, duduie, să aştept doi ani să-mi apară numele p-o foaie de hîrtie, cînd io mîine premiez trei fotbalişti şi sînt pă toate posturile?" "Şi cu cultura cum rămîne"? - întrebi dezarmat. "Care cultură?" - se arată mirat. "De pe pagina dvs. web..." "Aia stă bine acolo" - şi-ţi trînteşte receptorul în nas. Şi uite aşa, amărît, ajungi la concluzia că, de fapt, cultura românească este bună de afişat şi nu de sponsorizat. Scenarii verificate şi verificabile. Dar firme cîte broaşte în baltă, aşadar succes, relaxare, nervi de oţel şi nu uitaţi politeţea..