Piedici şi accidente

Mi se întîmplă pentru a nu ştiu cîta oară, cînd vin din Occident, să mă izbească diferenţele (probabil că nu sînt singurul), nu reuşesc să mă reobişnuiesc imediat cu lucrurile de la noi care nu merg bine, nu pot să înţeleg de ce totul e aşa de încîlcit şi greu de descurcat. Am încă imprimate pe retină perfectele mecanisme nemţeşti cu scripeţi ale zecilor şi sutelor de instalaţii de urcare pentru schiori, din Alpi. Nările şi mîinile n-au pierdut încă mirosul şi senzaţia săpunurilor şi a jetului catifelat de apă din toaletele publice de pe autostrăzile Austriei. Mai ales însă, din minte nu mi se desprinde impresia vieţii aşezate şi pline de rosturi a oamenilor de acolo. Mă cuprinde ciuda şi frustrarea la gîndul că tihna şi rostul vieţii noastre au fost de-a dreptul furate. Înainte de graniţă prind un post de radio românesc, chiar postul naţional. În prima secundă mă bucur să aud din nou o limbă cunoscută. Doi invitaţi ai emisiunii o critică, unul mai direct, altul mai pe ocolite, pe Monica Macovei. Moderatorul le dă pe rînd cuvîntul, fără nici o problemă. Imparţialitatea nu pare să facă parte din bagajul lui profesional. Îmi revin în minte tot scandalul bileţelelor, circul televiziunilor şi toate acuzaţiile, speculaţiile, interpretările şi tîmpeniile care nu duc la nimic. Închid radioul, preferînd sunetul metalic, dar cinstit al motorului. Şi mai petrec ceva timp pe şoselele patriei pentru că, în apropiere de Deva, circulaţia e oprită din cauza unui accident. Un bărbat s-a rănit la frunte (se pare că nu prea grav), altul a ieşit pe propriile picioare, fără probleme, iar un al treilea acuză ceva dureri în coşul pieptului, din cauza centurii de siguranţă. Salvarea vine destul de repede şi îi ia pe cei doi. După ea, la faţa locului apar succesiv cinci-şase maşini de poliţie, de toate felurile. Două televiziuni cu maşini, şoferi, operatori şi reporteri se înfiinţează şi ele pentru a relata despre accident. După părerea mea, de simplu jurnalist, nu e un subiect de dat (din fericire) nici măcar la ştirile de la ora cinci. De îndată însă ce operatorii încep să filmeze, maşinile de poliţie pornesc sirenele şi girofarurile. Evenimentul se construieşte sub ochii noştri. Şi e şi un bun prilej de şuete între poliţişti şi ziariştii locali. Televiziunile adastă în zonă mai bine de o oră, adică mult mai mult decît la o conferinţă de presă de la palatul Cotroceni (ce-i drept, sîntem în Ardeal). Cu totul, discuţiile, interviurile, măsurătorile, mişcările poliţiştilor între propriile maşini şi cele accidentate, între locul unde se pune ruleta şi cel unde se retrag să vorbească la mobil cu şefii, plus scărpinatul în cap pe sub caschetă, durează aproape două ore. Timp în care s-a degajat şi drumul, dar în aşa fel încît la pornire, sutele de autoturismele şi TIR-uri, adunate în cozi kilometrice, pe ambele sensuri ale drumului european, calcă peste bucăţi de parbriz, plastic şi tot felul de obiecte, greu identificabile în miez de noapte. În sfîrşit, odată scăpat dintre TIR-uri şi ajuns acasă, dau cu ochii de un aşa numit talk-show la televizor, în reluare, al cărui titlu scris pe burtieră e sub formă de întrebare: "E Tăriceanu preşedintele României?". Nu cred că pot să înţeleg aşa o dezbatere încurcată. Prefer Animal Planet. Şi deşi nu-mi plac concluziile, am totuşi una: sîntem o ţară de împiedicaţi şi ne şi bucurăm să ne punem piedici unii altora.