Peripeţie cu amnezie
Am avut odată o Dacie şi din ea mi s-a furat o geantă. Parcasem pe Ştefan cel Mare, în dreptul unui magazin cu baterii în care am intrat repede, cu gîndul că n-o să-mi dispară geanta în două minute. Era aproape noapte şi nişte bătrîni fără casă, instalaţi pe trotuar, se uitau la televizoarele din vitrinele magazinelor. Întors la maşină, împreună cu soţia mea, am văzut că uşa din spate era deschisă. De ceea ce mă temeam nu scăpasem: geanta cu toate actele din ea... dispăruse. M-am simţit cuprins de ciudă pînă în vîrful urechilor, aşa cum se întîmplă cînd cineva se bagă în lucrurile tale, cu de la sine putere. În jur nu era nimeni care să ne poată da vreun indiciu cît de mic. Bătrînii se uitau la televizoare ca nişte stane de piatră. Nu fuseseră ei. Era, probabil, vorba de nişte puşti mult mai iuţi, un fel de nepoţi de-ai lor stradali. Am sperat să găsim totuşi actele aruncate pe undeva, dar nu. Ne-am hotărît să ne ducem la poliţie şi cineva ne-a spus că locul ţine de secţia nr. 1 de pe Lascăr Catargiu. Ajunşi acolo, am ascultat explicaţiile pline de amabilitate ale poliţiştilor, cum că locul unde se întîmplase buclucul nu e în zona lor. Trebuia să mergem la secţia nr. 6 de pe strada Paul Greceanu. Am găsit acea adresă (foarte aproape de locul furtului) şi am început să-i explicăm cele întîmplate poliţistului de serviciu. El ne-a sugerat că procedura e mai uşoară dacă declarăm actele pierdute. L-am dezamăgit însă, insistînd că a fost vorba de furt. Ştiam că şansa unei recuperări e mică, dar nu aveam de gînd să uşurăm treaba poliţiştilor, mai ales că, în acea vreme, prin tot oraşul mişunau asemenea hoţi. Am scris declaraţia şi am ieşit ameţiţi de interpretările şi sfaturile poliţistului, convenabile lui însuşi. Ne-am îndreptat în mod automat spre locul unde ştiam că parcasem maşina. Locul furtului, pe care-l descrisesem cu lux de amănunte şi în declaraţie. Cînd am ajuns acolo însă, surpriză - maşina nu mai era. Ne-am uitat în stînga, ne-am uitat în dreapta, dar n-am aflat-o. Aproape plîngînd, ne-am întrebat ce fel de metodă de operare o mai fi şi asta: întîi îţi ia ceva din maşină şi apoi, cînd te duci să declari, îţi ia şi maşina, cu totul. Am făcut o mulţime de scenarii. Apoi am realizat că trebuie să ne întoarcem la poliţie, să declarăm de data asta furtul maşinii, ceea ce am şi făcut. Acelaşi subofiţer ne-a înregistrat, de-a dreptul uimit, noua declaraţie. Ne-a spus că n-a mai auzit aşa ceva, că nu poate fi decît o coincidenţă nefericită. La sfîrşit, a zis că vrea să vadă şi el locul. A coborît cu noi în stradă şi ne-am îndreptat către Ştefan cel Mare. În faţa secţiei însă, soţia mea mi-a tras un cot, cu ochii ţintă spre o parcare. Acolo, albă şi cuminte... era maşina. Brusc, ne-am amintit că de fapt cu ea ne plimbaserăm între secţii şi că, pur şi simplu, noi o parcaserăm acolo, dar, sub presiunea evenimentelor, avuseserăm (amîndoi?!) o ciudată amnezie. În mintea noastră rămăsese întipărit locul unde Margareta - aşa cum îi zicea un vecin Daciei noastre - fusese practic violată. Drumurile ulterioare cu ea ni se ştereseră din memorie. M-am simţit ca într-un film cu Stan şi Bran. L-am oprit pe poliţist şi, ruşinat, i-am arătat-o cu degetul. I-a trebuit ceva vreme să priceapă ce vreau să-i explic. Ne-a întrebat apoi, neîncrezător, dacă nu cumva e şi geanta înăuntru şi, preţ de o secundă, ne-am îndoit şi noi. Evident însă, geanta nu era. Atunci poliţistul a zis că trebuie să facem o nouă declaraţie, cum că am găsit maşina. Apoi, enervat de-a binelea, a rupt foaia pe care o avea în mînă şi ne-a întors spatele, bodogănind.
