Parisul, hotelul şi românii

Să fii în vacanţă, la Paris, este visul (aproape) oricărei demoazele românce respectabile. "Paris" presupune un aer romantic, pe lîngă cel consumist high-class legat de marile case de modă şi producătorii de cosmetice; ca să nu mai vorbim de încărcătura culturală şi boemă. La care se adaugă recentele escapade ale Monicăi şi Irinelului în aceeaşi metropolă, transmiterea în direct a cărora a făcut din Paris, probabil, idealul şi mai multor românce telespectatoare. În ceea ce mă priveşte, nu am ales eu Parisul, după modelul Monicăi, ci aşa s-a nimerit să fie. Mai fusesem o dată, în tulburii ani ’90, fără bani şi aproape fără casă. Acum lucrurile s-au mai schimbat. Am plecat ca orice turist care se respectă, şi anume printr-o agenţie. Mi-a crescut inima în piept pentru că am intrat, şi eu, în rîndul masei de consumatori care sînt obiectul industriei turistice. "Masă" este un cuvînt potrivit pentru că avionul cu care am plecat era de-a dreptul înţesat de semeni de-ai noştri, familii respectabile cu copii, care plecau spre fabuloasa destinaţie. Nu mai erau românii mici şi timoraţi la contactul cu Occidentul, de altădată, ci viitorii cetăţeni europeni siguri pe banii şi drepturile lor. De la aeroport, majoritatea au luat taxi-uri, şi nu s-au mai tîrît cu bagajele pe scările metroului. La hotel, alte revelaţii. Mentalitatea de Badea Cîrţan revine mereu, cînd intri în contact cu sisteme şi tehnologii cu care nu eşti la curent. Ca, de pildă, senzorii de uşi; senzorii de lumină; cartela cu care se deschide uşa, dar şi lumina; televizorul cu plasmă; butonul pe care apeşi şi obloanele coboară singure, în sus şi-n jos; cabina de duş, alături de cadă. Toate astea, pentru mulţi dintre românii anilor ’80, pot genera pusee de admiraţie (ca să nu spunem, exagerat, extaz) de tipul celor ale papuaşilor în faţa mărgelelor strălucitoare. Interesant de constatat e faptul că o parte dintre vizitatorii români, deja rodaţi în industria sus-pomenită, din anii ’90 încoace, au depăşit nivelul Badea Cârţan. Şi au trecut la următorul, şi anume la cel mai critic, şi detaşat, al turistului iniţiat şi umblat, care-şi permite să observe mai curînd lucrurile negative decît pe cele demne de laudă. În această categorie intră familia de români pe care am întîlnit-o în hotelul nostru. Într-o dimineaţă, la destul de copiosul mic dejun (am uitat să mă extaziez şi în faţa mîncării abundente şi diverse, semn îmbucurător, înseamnă că am depăşit nivelul), am auzit vorbindu-se româneşte în spatele meu. Era, evident, familia neaoşă clasică, mamă, tată, copil unic, middle spre upper class, ca venituri. Cei trei s-au bucurat să ne descopere şi, fiind de-ai lor, şi-au dat drumul, cu sinceritate, la opinii. Doamna mi-a spus, primul lucru, că e de 10 zile în Paris şi se plictiseşte. Eu, care urma să stau doar 6 zile şi nu ştiam cum să înghesui în ele atîtea muzee, biserici şi străzi, am rămas uluită. Doamna a continuat, se săturase şi de cumpărături: în fond, cît poţi cumpăra? Parisul nu e ca Elveţia, a adăugat: acolo n-ai să vezi drogaţi şi homeless-i, ca pe malurile Senei. Cel mai mult le plăcuse zona nouă, din La Defense. Unde vrem să mergem astăzi? La Luvru? Nu merită: aglomeraţie mare. Singurul lucru care mai rentează e Versailles-ul, cînd merg fîntînile. Continuarea discursului lor nu-şi mai are rostul. I-am urît pentru că mi-au întinat percepţia diafană asupra oraşului pe care ţineam s-o am. Cînd ne-am întîlnit a doua oară, am vrut să mă ascund de ei, dar lucrurile au luat o altă întorsătură: cei trei ne-au oferit biletele lor de RER spre Versailles pentru că plecau şi nu mai aveau nevoie de ele. Gestul lor de solidaritate a culturilor mici şi marginale în faţa celor înfloritoare şi cotropitoare m-a mişcat şi mi-a schimbat opinia. Datorită lor am văzut Versailles-ul (altfel, fiind mai departe, ar fi rămas pe lista de aşteptare). Aşa că, pînă la urmă, le pot trece cu vederea micile aere provinciale, de Chiriţe: în fond, e un sistem de apărare în faţa unei lumi impresionante şi mult mai avansate.