Oraşul şi eroii lui

Văzînd, recent, filmul Spiderman (în regia lui Sam Raimi, cu Tobey Maguire şi Kirsten Dunst) - care e departe de o capodoperă, dar aproape de ceea ce ne-am aştepta să fie - am reevaluat ideea de erou urban şi... oraşul în sine, ca spaţiu din care ai sau nu nevoie să fii salvat. Pînă la o tipologie a eroilor, am ales, întîi, să conturez o imagine, mai curînd afectivă, a spaţiului urban. Eu, una, cred că fac mai curînd parte din categoria celor care nu-şi doresc să fie salvaţi: nu am fost niciodată tristă sau mînioasă că m-am născut la oraş, între ziduri cenuşii - cum zic cei care se complac în cele două stări menţionate. Sigur că, odată ce am mai înaintat în vîrstă şi am devenit tot mai conştientă de ce e în jurul meu, am văzut şi eu cenuşiul în cauză: dar nu neapărat ca pe o plagă. Ştiu, şi nu mai e nevoie să reamintesc ceea ce orice bucureştean de bun-simţ a auzit - şi comentat - de nenumărate ori: că cenuşiul ăsta e nociv, că e semnul poluării excesive, al decrepitudinii oraşului, al iminentei lui prăbuşiri parţiale, al unei estetici a urîtului şi indiferentului prelungită sine die. Nu neg nimic din toate acestea, cine ar face-o ar fi pur şi simplu iresponsabil: dar, pînă ce tarele pomenite se vor remedia în planul strict al realităţii, pot ca, într-un alt plan, emoţional, să văd altfel lucrurile. Nu m-am simţit în nici un fel frustrată de lipsa spaţiilor verzi şi nelimitate din copilăria mea. Ce-i drept, am fost alături de două parcuri, Tineretului şi Carol, şi am avut multe ieşiri la Sinaia. Şi am avut casă cu curte la bunici. Dar acolo nu mă simţeam în largul meu să dorm mai mult de o noapte: simţeam liniştea, apăsătoare. Încă un copil chinuit, o biată victimă a încartiruirilor şi limitărilor ceauşiste, veţi spune: poate, dar nu una nefericită. În apartamentul meu de două camere de pe Şoseaua Giurgiului nu era niciodată tăcere pustie; chiar în orele moarte, simţeai un foşnet implicit şi cît se poate de omenesc în jurul tău: un copil mai scotea cîte un plînset, o mamă mai ţipa la el, cineva bătea şniţele, altul asculta radio...; dar şi vrăbiile ciripeau, guguştiucii scoteau sunetele lor complicate, o pisică escalada un pom sau un balcon... Era deci, şi acolo, în spatele zidurilor cenuşii, o lume vie, cu peticul ei de natură, e drept că minimalist, abil mulat pe spaţiile dintre. Recunosc acelaşi tip de spaţiu şi pe lîngă actualul meu bloc: există cîini, pisici, păsări, pomi care-mi plac, alături de acoperişuri nonconformiste, maşini de gunoi, grătare locale... Cine se naşte şi trăieşte într-o asemenea lume (desigur, nu se poate generaliza) poate suferi de un oarecare handicap atunci cînd vine vorba de "sentimentul infinitului": mi s-a întîmplat, la mare, să fiu cît pe ce să îl am, dar parcă ceva m-a împiedicat să-l duc pînă la capăt; la fel, cînd am urcat pînă destul de sus pe munţi. În schimb, am simţit de fiecare dată ceva mai aproape de înălţător cînd am văzut o clădire specială sau o situaţie emoţionantă, toate între zidurile unui oraş. Mi-am dat seama că îmi place protecţia prin invizibilitate pe care ţi-o conferă un oraş mare: pierdut în şirul de oameni, poţi fi mai singur decît pe un cîmp înverzit. Mai singur în sensul de lăsat în pace, în reveriile tale. Dar, slavă Domnului, cel puţin în oraşele mari româneşti, nu e cazul să fii disperat de singur, pentru că oricînd se găseşte o persoană cu care poţi interacţiona, rupînd singurătatea măcar la primul nivel, cel al comunicării superficiale, dar plăcute: un şofer de taxi, o vînzătoare, un chelner, o cerşetoare, un cunoscut de-al părinţilor tăi.... Aşa că "invizibilitatea", cu insignifianţa sa implicită, e o stare pe care ţi-o poţi asuma şi la care poţi renunţa cînd ai chef. Poate că, în canicula ce se prevesteşte, toate acestea se vor estompa în nori de praf şi aburi încinşi. Şi totuşi, oraşul îşi va păstra, cel puţin în ochii mei, farmecul contradictoriu, şi va continua să genereze eroi, gen Spiderman sau Batman, nu doar ca să-i rezolve problemele, ci ca să-l consacre ca atare...