O Înviere întîrziată
Anul acesta am avut un Paşte, să zicem, ciudat. Practic, am ratat Învierea şi sentimentul înălţător pe care îl aveam, de fiecare dată, cînd se făcea 12 noaptea şi preotul dădea lumină, după care toată lumea începea să cînte. Era unul din puţinele momente de reală împărtăşire şi punere în practică, chiar de scurtă durată, a convingerilor religioase, pentru mulţi credincioşi doar cu spiritul, altfel nepracticanţi şi adepţi ai variantei implicite. Dacă aş merge pe logica simplistă cauză-efect, aş deduce că mi s-a întîmplat aşa pentru că... am avut prea multe păcate. Dar cum cu unele lucruri chiar nu se glumeşte, mai bine las întîmplările să se povestească. Ne-am hotărît să mergem, de Înviere, la o altă biserică decît Stavropoleos, unde ne duceam de obicei. Am ales-o pe cea mai apropiată, de pe strada Ceauş Radu. Noaptea era, premonitoriu, mult prea liniştită. Nu vedeam destui oameni pe străzi şi nu simţeam "ceva"-ul ăla diferit în aer. Pe lîngă biserică adăsta... o maşină de Poliţie, evident utilă, dar aducînd şi mai tare momentul în sfera strict pămînteană. Biserica se vedea din depărtare pentru că, în curte, fusese dotată cu o cruce de lumină albastră, monument de iluminaţie novatoare... Pe la 12 fără un sfert, totuşi, oamenii au început să se adune. Era un amestec de persoane în vîrstă, cu aparenţă deosebit de evlavioasă, şi romii numeroşi din zonă, binedispuşi şi parcă mai civilizaţi ca altădată. Toată lumea părea cît se poate de pătrunsă de spiritul sărbătorii, în ciuda iureşului activităţilor cotidiene. Unii veniseră direct de la lucru, doar pentru Înviere. Alţii nu ajunseseră în formaţie completă pentru că nu îşi terminaseră curăţenia şi pregătirea mesei. Cei mai mulţi se declarau obosiţi de cît munciseră. Important e că simţeai, în conversaţiile lor auzite întîmplător, că fuseseră şi erau încă pătrunşi, cu toţii, de febra şi, implicit, importanţa sărbătorii: timing-ul nu e totul, intenţia contează, şi e deja ştiut ce se spune despre cei din urmă... Nu lipseau nici obişnuiţii bufoni ai unor asemenea ocazii colective, care strigau numele cunoştinţelor prin curtea sfîntului lăcaş... Dar parcă mi s-au părut mai inofensivi ca altădată. Cert e că, în toată această atmosferă animată şi, una peste alta, destul de pozitivă, ora 12 a sosit. Şi... nimic. Nici o lumină, nici o cîntare. Uluire generală, apoi şuşoteală şi, în cele din urmă, proteste mai vehemente: ce se întîmplase oare? Să fie credincioşii bisericii ăsteia mai păcătoşi decît alţii, şi să fie astfel pedepsiţi? Pe la 12,07, s-a văzut în mulţime o lumină şi oamenii s-au repezit la ea. Dar nu era părintele cel care ieşise cu lumina, ci unul dintre credincioşi. Din vorbă în vorbă, aflăm că lumina a trebuit să fie luată cam cu forţa pentru că preotul bisericii în cauză are... alte păreri. Aşa cum ne-a explicat mai tîrziu, într-o predică ţinută pe la 12,20, adevărata Înviere a Domnului a avut loc, după ora românească, pe la 3 noaptea, iar ce facem noi la ora 12 e doar o... comemorare. De aceea, acelaşi părinte nici nu a cîntat "Hristos a înviat!". Oamenii întrerupţi din treburile lor casnice şi veniţi la biserică pentru acele cinci minute de veselie peste fire, după care puteau avea, în sfîrşit, liber la miel, ouă şi cozonac, nu au înţeles nimic; apoi, pe alocuri, s-au revoltat: dacă momentul respectiv nu se desfăşura cum trebuie, parcă nici ce urma după nu mai avea farmec. Un credincios mai activ a intrat în biserică şi a strigat, în timpul explicaţiilor părintelui: "Cum e posibil, dle? De 40 de ani vin la biserică şi niciodată nu mi s-a mai întîmplat aşa ceva!". Din păcate, nu toţi i-au împărtăşit revolta: oamenii, se ştie, sînt conformişti, mai ales în colectivitate. Ca atare, alţii i-au spus să tacă din gură, că părintele ştie ce spune. Majoritatea au plecat, lăsîndu-l pe slujitorul bisericii să desluşească singur iţele cronologiei divine. Dar gustul amar tot a rămas.
