"Mari români" şi "Mici români"
Avem "Mari români" înainte de a ne cunoaşte istoria. Am urmărit emisiunea cu pricina de pe TVR 1 şi din pricina numărului mare de personalităţi invitate, curioasă să le aflu părerea şi mai ales dornică să aflu cine sînt aceşti "mari români". Din păcate s-au vehiculat aceleaşi eterne nume; eram într-un manual şcolar din care nu se putea ieşi sub nici un chip, din care nu se putea ieşi pentru că, de s-ar fi propus probabil alţi români, românii înşişi n-ar fi reuşit să-i recunoască, să se identifice, să-i asocieze cu ceva din istoria lor, cu alte cuvinte, nu i-ar fi reprezentat. Nu sînt admiratoarea marilor personalităţi, poate şi pentru că opt ani de şcoală şi cinci ani de facultate am fost îndoctrinată cu Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, Radu de la Afumaţi, Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, Tudor Vladimirescu şi mulţi alţii, pavază şi zid înaintea eternilor turci. Dar cum rămîne cu "micii români", cei care au făcut şi scris, practic, istoria acestei ţări? Sfetnici de taină şi boieri patrioţi, ţărani plătitori de bir şi soldaţi în vreme de război, mitropoliţi buni conducători ai turmei lor şi episcopi cărturari, cronicari şi poeţi, profesori şi ziarişti, miniştri şi funcţionari, medici şi generali etc. Deschid ceaslovul şi vă prezint numai cîţiva dintre "micii români" pe care îi admir şi care au contribuit la scrierea istoriei uneori mai mult chiar decît cei păstraţi de memoria colectivă. Aş începe cu marele postelnic Constantin Cantacuzino (+1663), grec la origine, căsătorit cu fiica domnului Radu Şerban (1601-1611), devenit mai român decît românii şi plasat în fruntea grupării româneşti aflată în acea vreme în luptă cu "partida grecilor" condusă, culmea, de un român din familia Bălenilor. Dar admiraţia mea se îndreaptă către modul în care a ştiut să-şi crească şi să-şi educe cei 12 copii, băieţii devenind toţi mari dregători, fetele bine măritate, astfel încît să creeze o întreagă reţea de alianţe, dînd posibilitate familiei să ofere doi domni - Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Ştefan Cantacuzino (1714-1716) -, să-l impună ca domn pe Constantin Brâncoveanu (1688-1714), nepot, să domine scena politică tot secolul XVII, să aibă reprezentanţi de seamă şi-n secolul XVIII, deşi şi ei, ca şi Bâncovenii, au fost decapitaţi, surghiuniţi, persecutaţi, urmăriţi cu înverşunare cel puţin la începutul secolului XVIII. Ctitori de biserici, iubitori de cultură, fraţii Cantacuzino au jucat un rol important în acel veac. Cine ştie azi că spitalul Colţea este opera marelui spătar Mihai Cantacuzino (+1716), că acelaşi spătar pleacă în pelerinaj la locurile sfinte - "după moartea tată-său, el s-a dus cu mumă-sa doamna Elena pe la toate sfintele pămînturi, adică la Ierusalim, la Sfîntul Mormînt, prin toată Palestina, la Sfeta-Gora, la mănăstirea de la muntele Sinai"?! La întoarcere avea să ridice mănăstirea ce va purta numele muntelui vizitat, Sinaia. Despre mare stolnicul Constantin Cantacuzino şi studiile sale de la Padova se mai ştie cîte ceva sau despre Biblia lui Şerban Cantacuzino, dar se ştiu mai puţine despre Iordache, şi el mare spătar, şi "umblat prin părţile Europei" sau despre celălalt frate, Drăghici, mort la datorie, otrăvit se pare la Ţarigrad (+1667) unde îl reprezenta pe Radu Leon Vodă. Antim Ivireanul, născut probabil în Georgia, călugărit la 1690 în Valahia, a devenit mitropolit la 1708 pînă la asasinarea sa, în septembrie 1716, în drum spre exilul său către mănăstirea Sf. Ecaterina. Timp de 26 de ani, Antim s-a identificat cu poporul asupra căruia a păstorit şi ce poate fi mai elocvent decît "testamentul" său: "De n-aţi ştiut pînă acum şi de n-au fost nimeni să vă învéţe, iată că acum veţi şti că am treabă cu toţi oamenii cîţi sînt în Ţara Românească, de la mic la mare şi pînă la un copil de ţîţă [...]; căci în seama mea v-au dat stăpînul Hristos să vă pasc sufleteşte, ca pre nişte oi cuvîntătoare, şi de gîtul mieu spînzură sufletele voastre şi de la mine va să vă ceară pre toţi, iar nu de la alţii, pînă cînd vă voiu fi păstor". Şi cum să-l uit pe Neofit Cretanul, originar din Creta, mitropolit al Ţării Româneşti (1738-1753) care a reorganizat instituţia ecleziastică, l-a sprijinit şi l-a susţinut pe domnul Constantin Mavrocordat în aplicarea reformelor sale, fiind primul care i-a eliberat pe ţăranii aserviţi de pe moşiile Bisericii, şi tot el se află în fruntea grupării româneşti, însufleţind-o şi apărînd-o în faţa sfetnicilor greci ai domnului Matei Vodă (1752-1753). Curaj ce i-a adus moartea, căci la cîteva zile mitropolitul era otrăvit se pare de "doftorul" mituit de grecii răzbunători (1753). Aş adăuga la această galerie pe Constantin Caracaş, grec la origine, dar care a reorganizat serviciul medical în Capitală între 1800-1828, urmat de francezul Carol Davila sau pe Anton Pann, născut în Bulgaria, dar care ne încîntă încă şi azi cu Povestea vorbei sau Cîntecele sale de amor. Ce înseamnă oare să fii "mare român"? Faptul că personajele prezentate mai sus nu s-au născut pe pămînt românesc îi face să fie mai puţin români? Faptul că n-au fost conducători, prinţi, dictatori, sau mai ştiu eu ce, înseamnă că nu şi-au adus contribuţia lor importantă la evoluţia acestei ţări? Săptămîna viitoare vă voi prezenta şi alţi "mici români" pe care mi-aş dori să-i cunoaşteţi.
