<i>Şi străinul e om</i>
Pînă în 1989 cei mai mulţi dintre noi aveam rareori sau deloc de-a face cu străini. Mie, cînd eram copil, mi se păreau, ca probabil multor altora, nişte fiinţe cu totul speciale, pe care le admiram şi invidiam, în acelaşi timp. Percepeam şi că orice prietenie cu ei era subversivă. Legile de atunci făceau riscantă orice apropiere. Primul străin pe care l-am cunoscut era un ceh. Eram la mare, eu aveam vreo opt ani, el vreo unsprezece, şi făceam plajă în acelaşi loc. Îl chema Jara. A venit la mine pentru că m-a văzut jucîndu-mă cu nişte cowboy şi indieni de plastic. Curios, mi-a dat de înţeles că pe la ei nu există aşa ceva. S-a mirat să afle că nu sînt aduşi din altă ţară (evident occidentală). La despărţire, la îndemnul mamei, i-am făcut cadou vreo doi, nu fără o oarecare părere de rău. Vorbeam într-o engleză mediată de părinţi. Eram foarte încîntat de aşa un prieten, care nu vorbea limba mea. Mi-a scris apoi, de la Praga, o ilustrată cu un ceas pe ea şi eu i-am răspuns. După aceea, legătura s-a pierdut. Apoi, tot la mare, vreo doi ani mai tîrziu, m-am împrietenit cu un băiat mai mic decît mine, din Kuweit. Ne jucam în holul hotelului. Avea părinţi cu haine tradiţionale arăbeşti cu voaluri atîrnînde. Maică-sa abia dacă îndrăznea să se uite către mine, taică-su făcea doar un gest cu mîna şi copilul (parcă îl chema Ahmed) i se supunea imediat. Erau mai multe familii şi aveau nişte maşini enorme cu perdeluţe la geamuri şi botul înalt, cu masca radiatorului argintiu strălucitoare. Tot de la mare şi tot copil, am făcut odată o excursie de o zi în Bulgaria, cu mama. Era un tur clasic (apropo, doar cu buletinul) la Balcic, Nisipurile de Aur şi Varna. Nu-mi mai aduc aminte decît orele petrecute în vamă, în autocarul rău mirositor a gaze de eşapament. Am înţeles atunci că trecerea dintr-o ţară în alta trebuie să fie întotdeauna ceva complicat şi traumatizant. Şi am mai avut ocazia să-mi întăresc părerea asta. Pe la sfîrşitul anilor â70, am fost într-o excursie în URSS. Am stat ore în şir la graniţă aşteptînd să ne schimbe boghiurile trenului pe ecartament sovietic. Leningradul de atunci mi s-a părut o adevărată bijuterie. Dar am aflat că lumea stătea la coadă la chibrituri, ceea ce însemna că era mai rău decît în România. Purtam nişte blugi româneşti (cu totul altceva decît blugii originali Lee sau Wrangler care erau atunci marfă de contrabandă) tăiaţi şi transformaţi în bermude. La nu ştiu ce mauzoleu al eroilor sovietici pe care l-am vizitat şi unde ghida noastră, Vera, plîngea de îi sălta cămaşa pe ea, nişte copii ruşi s-au apropiat de mine dîndu-şi coate şi uitîndu-se cu admiraţie la aşa-zişii mei blugi, pe care încercau chiar să-i pipăie, considerîndu-i probabil proveniţi din lumea liberă cea plină de haine bune şi jucării fantastice. La rîndu-mi, am crezut că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior, la sfîrşitul anilor â80, atunci cînd un român, stabilit în Suedia şi întors în vacanţă în România, mi-a cumpărat o bere la cutie de la shop (tot la mare). La puţin timp după Revoluţie, am fost invitat la masă la nişte oameni obişnuiţi unde, prin nu ştiu ce întîmplare, a venit şi un călugăr francez care se trata în România la băi. Gazdele îl priveau cu un respect de-a dreptul comic şi nu ştiau nici ce apelativ să folosească. În acelaşi timp, se mirau teribil cînd francezul făcea cîte o glumă. Se asigurau întîi că au înţeles bine traducerea şi apoi dădeau din cap cu buzele răsfrînte: "Uite, domnule, că face şi el bancuri, ca omuâ".