La revistă
Nu am mai fost de foarte mult timp la Teatrul de revistă. Dintr-o nevoie de experienţe, m-am dus din nou, după vreo 10 ani, la spectacolul Bufonii regelui, avîndu-i drept staruri pe Cristina Stamate, Nae Lăzărescu şi Vasile Murariu, în regia nu mai puţin celebrului Biţu Fălticineanu. Mai vechile concluzii mi s-au confirmat: revista rămîne un gen populist care-şi propune, destul de explicit, două lucruri - să facă un anumit tip de haz, la îndemînă, pe seama vieţii socio-politice şi a celei sexuale. De fapt, aproape întregul eşafodaj al spectacolului este unul sexual: fie că e vorba de fotbal, de economia de piaţă sau de computer, limbajele specializate revelă un mesaj "primordial" - specia îşi cere drepturile, scopul final al oricărui demers este, delicat spus, păcatul originar, iar bărbaţii şi femeile se pîndesc pe la imaginare cotituri şi sînt oricînd disponibili. Se conturează un personaj colectiv dornic de mica ciupeală pe două planuri: cel sexual şi cel financiar, în amîndouă cazurile lăsîndu-se, mereu, cîte o portiţă deschisă pentru "una mică". Toate acestea au un cu atît mai mare succes, cu cît majoritatea spectatorilor sînt pensionari care gustă sîrguincios asemenea poante, pe principiul - ar spune gurile rele şi discriminatoare - al "strugurilor acri". Aceştia, probabil a nu ştiu cîta oară la respectivul spectacol, nu numai că rîd copios, dar ştiu multe din texte pe dinafară şi le cîntă sau recită împreună cu protagoniştii. Sau reacţionează la ele, oferind răspunsul corect, precum copiii la Teatrul Ţăndărică (comparaţie sugerată de-o prietenă). Dar să dăm cîteva exemple concrete: în povestea "informatică" - spusă de Cristina Stamate, pare-mi-se - zmeul este un cunoscut hacker, care "de mult vroia să-i introducă discheta" prinţesei, despre care se spune, admirativ: "Ce monitor! Ce boxe! Ce cursor!"; femeile aşteaptă să fie "accesate" şi, pînă atunci, sînt în stand by. Limbajul informatic nu e nici pe departe singurul disponibil; există, de pildă, şi unul pompieristic (la propriu), practicat de Nae şi Vasile într-o scenetă pe o asemenea temă: ajungînd la subiectul, mereu actual, Nicoleta Luciu, cei doi constată "ce hidrante are" şi că, pentru ea, "îţi trebuie jet cu spumă". La care se adaugă varianta clasică, pe linia mahalalei deocheate tradiţionale: Cristina Stamate spune, într-unul din monologurile ei, "De ce să pornesc eu toată batoza pentru un pai?!", iar Valentina Fătu, o altă vedetă a spectacolului, în rol de fata de la 89.89 le spune potenţialilor clienţi: "Măi, băieţi, voi vreţi să mă ardeţi sau frecaţi manganul?". De la sex la politică nu e distanţă lungă. Iată cum e privită, în spectacol, integrarea europeană: "Statul, după ce ne-om integra, o să ne dea UE". Viaţa de zi cu zi se rezumă, printre altele, în felul următor: "De ţi-e poftă de-un salam, / Te uiţi la el prin geam". Sau, mai explicit, tot într-un cuplet de-al Cristinei Stamate, "Sărăcie / Pungăşie / Datorie / (...) Babilonie / Un guvern de băşcălie". Poate că ultimul tip de versuri este, pe undeva, în spiritul de altădată al lui Tănase. Pentru că o doză de umor totuşi exista în spectacol, dacă îl aşezai strict în categoria în care se potrivea. Iată cîteva scene savuroase: cea cu fata de 89.89, despre care am vorbit mai înainte, este una dintre acestea; plictiseala protagonistei e bine redată - aceasta, complet îmbrăcată şi destul de ştearsă, scoate cîte 3 "A,a, a"-uri automate cînd trebuie să-şi exercite meseria. O alta, şi mai interesantă, este cea cu o "damă" (Valentina Fătu), care vine la o Agenţie de pompe funebre să comande un coşciug şi celelalte trebuincioase înmormîntării soţului decedat. Poanta este atunci cînd Nae şi Vasile, la cererea clientei, al cărei răposat soţ era fan O-Zone, îi imită pe băieţii din formaţie, cu melodia "Dragostea din tei", textul sunînd în felul următor: "Vrei să pleci / Dar nu mă, nu mă iei...". Cîntate vesel, de o întreagă sală de pensionari, versurile în cauză sunau cel puţin ironic, dacă nu grotesc.
