La mulţi ani, 102!
În vechiul autobuz care merge prin marginile Bucureştiului, între două cîrîituri ale schimbătorului de viteze (prin care parcă-şi drege glasul dogit de maşină bătrînă), mi-am adus aminte de sistemul de transport din Londra (cel vizat astă-vară de terorişti). De autobuzele cu etaj, de taxiurile mari şi mici, de trenuri, metrouri şi vapoare. De cerul pe care nu cred să existe secundă din zi în care să nu vezi cel puţin un avion. Oraşul are cinci aeroporturi, dintre care unul e considerat cel mai mare aeroport ne-american din lume (iar fiecare din celelalte e mult mai mare decît al nostru "Henri Coandă"). În Londra sînt cel puţin 50 de gări (nu e o greşeală). Reţeaua de metrouri are sute de kilometri, iar unele linii au fost construite în secolul al XIX-lea. Ţi-ai putea închipui un fel de viermuială haotică la o scară gigantică. Şi chiar aşa ar fi, dacă totul n-ar fi organizat. Autobuzele sînt monitorizate prin satelit şi în majoritatea staţiilor sînt tabele electronice care arată cîte minute mai sînt pînă vine următorul. Majoritatea taxiurilor au şi ele GPS, iar şoferii introduc adresa la care trebuie să ajungă şi apoi ascultă comenzile verbale ale aparatului: la stînga, la dreapta... (Nu înseamnă că nu se şi rătăcesc.) Cursurile de taximetrie durează în Londra vreo doi ani. Circulaţia auto e şi ea pe măsura celui mai mare oraş din Europa, dar există sisteme computerizate de reglare a semafoarelor în funcţie de traficul a cărui intensitate e măsurată de senzori instalaţi în asfalt. Trenurile respectă orarele la minut şi odată am auzit în difuzoarele unei gări scuze pentru o întîrziere de 6 minute (care ulterior a şi fost recuperată). Pe de altă parte, sînt aşa de dese că aproape nu-ţi pasă dacă pierzi unul. Metrourile vin şi ele la intervale de două-trei minute. În toate gările, în vagoanele de tren şi metrou, în staţii şi în cele mai multe autobuze, sînt camere de filmat care înregistrează non stop (CCTV-urile cu care au fost identificate şi figurile teroriştilor de astă-vară). Unele autobuze au televizoare pentru pasageri. La fel şi unele taxiuri. În autobuze (toate cu etaj) se stă rareori în picioare. Există sonerii prin care îl anunţi pe şofer că vrei să oprească la staţia următoare. La rîndul ei, Tamisa e străbătută de tot felul de ambarcaţiuni mai mici sau mai mari. Pe deasupra sînt poduri pentru maşini, metrouri şi trenuri. Unele se ridică la anumite ore ca să treacă vapoarele mai mari. Pe sub rîu sînt linii de metrou şi tuneluri pentru maşini. Întregul oraş e ca un fel de ceasornic uriaş care funcţionează fără greş, încastrat într-o structură jumătate medievală, jumătate ultramodernă. Şi fără să deranjeze natura care îşi are partea ei (traversînd parcurile şi zonele verzi, uneori vulpile sălbatice ajung pînă aproape în centru). Bătrînul 102 continuă să înainteze cu eşapamentul fumegînd către Vitan-Bîrzeşti. Mi-aduc aminte că tipul ăsta de autobuz era nou pe la sfîrşitul anilor '70, cînd mergeam cu el la şcoală. O adevărată poezie, în care nimeni nu se va gîndi vreodată să pună o bombă.
