Iugoslavia - o reconstituire

Aş vrea să am 10 euro pentru fiecare cetăţean al fostei Iugoslavii pe care l-am auzit spunînd că Occidentul a rupt ţara aceea în bucăţi pentru că era prea mare şi prea puternică - m-aş putea face rentieră. Matjaz. Prietena mea Una, care-i croată din mamă sîrboaică şi tată croat, iar acum îşi face un doctorat la Londra, după ce au acceptat-o la Queen Mary University fiindcă au crezut iniţial că Zagrebul e în UE, era convinsă pînă de curînd că numai sîrbii şi bosniacii (sau, excepţional, concetăţeana ei, Dubravka Ugresic, pe care naţionaliştii au forţat-o la exil în Olanda) pot manifesta atare nostalgice puncte de vedere. Dar Matjaz Pikalo e sloven - scriitor şi performer în Pupilija, Papa Pupilo and the Pupilceks, o capodoperă de inteligenţă reconstituind un spectacol-cult din Ljubljana anului 1969 (reconstrucţia îi aparţine unuia dintre cei doi guru ai scenei independente a artei slovene, Emil Hrvatin; Emil e croat la origine şi recent şi-a schimbat numele în Janez Jansa, acelaşi cu cel al prim-ministrului sloven, ca parte a unui proiect artistic, rezultatul fiind o derută comunicaţională printre necunoscători). Iar Matjaz, cu tricoul lui cu însemnele Iugoslaviei, trage de el furios: "Uite, asta e tot ce a mai rămas din patria noastră". Cetăţean, acum, al unui stat cu două milioane de locuitori, ieşit pentru prima dată în istorie pe faţa Europei în 1991, Matjaz s-a văzut subiectul şi obiectul unei aprinse dezbateri despre cenzură, cînd un poliţist local l-a dat în judecată pentru că îi folosise, într-un roman, porecla, iar în primă instanţă a şi cîştigat. Pikalo a scăpat, mai tîrziu, de plata a 11.000 de euro, cît cerea păgubitul imaginar, şi a căpătat, în schimb, melancolia după lumea ordonată inventată de Tito. Mimo. Îmi spune din prima că e iugoslav. Are paşaport danez şi face parte dintr-o companie artistică, Signa, fondată la Copenhaga de o suedeză şi un austriac. Întreb cu multe ocolişuri, din care parte a Iugoslaviei şi mi se răspunde: Mostar (Bosnia-Herţegovina). Mimo şi-a trăit tinereţea într-o ţară despre care de un deceniu încoace i se zice că n-a existat. Are părinţi şi fraţi la Mostar şi s-a întors acolo după 12 ani de rătăciri europene. "Cît staţi?" - l-au întrebat la graniţă nişte băieţi poate că abia născuţi la începutul războiului. "Am stat 29 de ani, pînă cînd m-aţi gonit voi" - răspunde el. Bosnia nici măcar nu e un stat, e Sarajevo şi ceva în jurul lui. Biljiana. Ei bine, da. Biljiana Srbljanovici respectă regula, e din Serbia. N-a fost niciodată destul de naţionalistă pentru restul naţionaliştilor de la Belgrad, "Trădare!" - au strigat la piesele ei. A plecat la Paris - şi a rămas "pour un mec", actualul ei soţ. Stă în Franţa, scrie texte de teatru în sîrbă şi practică militantismul politic pe căile Internetului. Stă la Paris şi trăieşte în Serbia - forma democratică de agregare a patriotismului. Arc în timp - la New York, la masa rotundă dedicată dramaturgiei Biljianei Srbljanovici, anul acesta în primăvară, criticul Tom Sellar şi regizoarea Marcy Arlin au şezut singuri şi s-au moderat unul pe celălalt: scriitoarea era la Belgrad, în plină campanie electorală pentru Primăria Capitalei, din partea Partidului Liberal-Democrat. Evident, a pierdut. Pe Ljubisa Ristici nu-l cunosc. Acum cîţiva ani, regizor "alternativ" şi provocator teatral, avea în doamna Miloşevici, Mirjana Markovici, o prietenă mult prea bună. Acum 40 de ani, a lucrat la Pupilija..., prietenii lui erau slovenul Dusan Jovanovici şi compania lui, făceau spectacole ireverenţioase şi mişto la adresa politrucilor titoişti. După ’91, s-a mutat în politica pro-Miloşevici - avea, pe vremea aceea, cel mai fastuos teatru imaginabil la Belgrad, respirînd o bogăţie suspectă într-o ţară măcinată de război. A devenit un lider al naţionalismului "sîrbii contra restului lumii". Una îmi povesteşte un paradox - cei mai importanţi doi oameni pe tărîmul artei independente în Croaţia şi, respectiv, Slovenia sînt, primii (Oliver Frljici şi Goran Sergej Pristas, de la revista Frakcja), bosniaci, ceilalţi (Hrvatin şi Aldo Milohnici, de la Maska), croaţi. În Pupilija... e o scenă în care interpreţii sărută, scuipă sau trec indiferenţi pe lîngă două steaguri, al Sloveniei iugoslave şi al Sloveniei indepedente; în versiunea originală a performance-ului, ambele drapele erau ale Republicii Socialiste. "Crezi că Pupilija... era, atunci, un spectacol sloven sau unul iugoslav?" - îl bat la cap pe Emil. "Iugoslav, probabil, dar asta n-are nici o importanţă." Pentru cine? Ljubisa Ristici a văzut reconstituirea Pupilijei...la Belgrad, în 2007. Dar deja trecuse vremea cînd era ditamai preşedintele de partid - după ce, în ’95, soţia lui Slobodan Miloşevici îi cedase lui şefia JUL, Stînga Iugoslavă Unită, cea mai cruntă, coruptă mişcare iugonostalgică a regiunii. În 2007, nu mai existau nici Iugoslavia, nici JUL, nici prietenii lui de teatru experimental - a mai rămas doar o reconstituire.