Isterie cu meserie

Presa e poate una din instituţiile care funcţionează cel mai bine în România, după Revoluţie. S-a dezvoltat într-un mod impresionant şi a avut, pentru o societate în formare ca a noastră, o contribuţie greu de comensurat. Nu i-au lipsit însă nici defecte pe măsura calităţilor, cu rezultate negative tot aşa de greu de comensurat. E vorba chiar de programele de informaţii care se pretind serioase. Se porneşte, de exemplu, cîte o campanie, ca o avalanşă care pleacă de la un mic bulgăre de zăpadă care se tot rostogoleşte şi se măreşte, strivind tot ce întîlneşte în cale, pentru ca pînă la urmă să sfîrşească prin a se topi. Odată pornită, isteria colectivă se potenţează şi se regenerează singură. Instituţiile de presă se ataşază una cîte una subiectului, pînă cînd acesta se transformă din aproape nimic, într-o mare problemă naţională. Sau dintr-o temă serioasă devine un subiect producător de audienţă şi tiraje, care-şi croieşte drumuri deviate de la normal. Apa otrăvită sau bomba găsită la nu ştiu ce etaj al televiziunii, în zilele Revoluţiei, par să-şi fi pus amprenta pe întreaga dezvoltare ulterioară a presei. Mi-aduc aminte isteria de anul trecut cu pompele care trebuiau să scoată apa de la inundaţii. După ce au fost aduse unele din Ungaria, s-au găsit nişte deştepţi să se întrebe: "Da ce, noi n-avem pompe? De ce trebuia să le căutăm în altă parte? Doar n-or fi mai breji ungurii?". S-a iscat un tam-tam nemaipomenit şi toată presa a început să caute vinovaţi (ministrul Mediului era cel mai la îndemînă). Au curs rîuri de cerneală şi s-a clămpănit în fel şi chip la televiziuni. Pînă la urmă, s-a descoperit că într-adevăr n-aveam pompe pentru aşa ceva şi chiar dacă s-ar fi găsit totuşi unele, cît de cît potrivite, atunci ori erau stricate, ori deţinătorii lor n-aveau nici un fel de legătură cu ideea de urgenţă. De curînd, a fost o ninsoare puternică. Toate maşiniledin Bucureşti au rămas blocate în trafic. Nimeni n-ar fi putut interveni în vreun fel (o situaţie cel puţin similară după o ninsoare am văzut şi la Budapesta, iar în Austria i-am auzit pe oameni plîngîndu-se că utilajele lor de deszăpezire nu sînt la fel de rapide şi eficiente ca acelea din Germania... totul e relativ). La Bucureşti însă, a ieşit un adevărat scandal. Chiar şi după ce orele de vîrf au trecut şi începuse să se circule aproape normal, televiziunile continuau să spună că nu mai merg nici autobuzele, nici tramvaiele şi nici taxiurile (mai rămînea să zică şi de metrou). Bineînţeles, vinovat era primarul. De bună seamă, nu se putea da vina pe autorul ninsorii la oră de vîrf. Situaţiile astea sînt parcă tot mai dese şi parcă tot mai rar apar voci rezonabile care să pună lucrurile la punct. Credeam că presa anglo-saxonă e un bun exemplu contrar, tocmai pentru că tratează lucrurile într-un mod mai calm. Tonul şi unghiurile de prezentare sînt mai rezonabile (iar cînd vin dintr-o ţară anglo-saxonă, oamenii se plîng că ştirile de la televizorul din România le zgîrie urechile. Sînt prea agresive, dau pur şi simplu peste tine, parcă nu vor să te mai lase să respiri). Numai că, de curînd, pînă şi Donald Rumsfeld s-a plîns că presa a exagerat situaţia din Irak: că nu ar fi aşa mare pericolul unui război civil, pe cît se pretinde în mass-media, că nu ar fi fost aşa de multe moschei atacate, cum a relatat presa, şi că pînă şi numărul morţilor e, în realitate, mai redus. Sigur, poate că în spatele acestor declaraţii sînt şi multe interese politice. Dar nu ştiu ce mă face să cred că e şi foarte mult adevăr. Pentru că, pînă la urmă, presa de oriunde poate să creeze impresii deformate despre realitate, numai şi din simplul motiv că face parte din firea şi profesia ziariştilor se caute lucruri mai ieşite din comun.