În mahalaua Radu-Vodă

Cîrstea cupeţ s-a trezit dis-de-dimineaţă. A pus caii la căruţă; şi-a aşezat bocceaua în care înfăşurase o pîine, nişte carne afumată, cinci cepe şi ceva usturoi, plosca plină cu apă, să-i ajungă pe drum. Şi-a luat sluga şi cîinele. A spus la revedere nevestei, şi-a îmbrăţişat mama şi i-a şuşotit ceva la ureche în timp ce femeia îl privea cu subînţeles, încuviinţînd prin gesturi vizibile vorbele fiului. O rugase să aibă grijă de Safta şi mai ales s-o supravegheze. Zvonurile care circulau prin mahala îi ajunseseră din întîmplare la ureche. Se zicea că femeia lui umblă cu unul Isac cupeţul; i-a spus-o baba Zamfira, i-a confirmat-o Ilinca măcelăreasa. Nu ştia însă ce să facă. Să intre la bănuială? Să nu intre la bănuială? Nu putea Safta lui să-i facă una ca asta. El este bărbat cinstit, cu casă şi afaceri. În plus, aduce de cheltuială acasă. Nu mai departe de luna trecută a fost cu ea la tîrg, şi i-a luat şi rochie cu florile în natural, aşa cum îi plăcuse, şi mărgele roşii de urmuz, să crape vecinele de necaz, şi cintieni tot roşii, şi basma cu flori. Au de mîncare, au şi slugi, şi scule. Nimic nu le lipseşte. Este adevărat c-o mai bate din cînd în cînd. Dar cu dreptate, că-i limbută şi face numai după voile ei şi îi răspunde ori de cîte ori îi cere să n-o mai vadă pe mă-sa, că numai de acolo vine cu patimă de scandal, sau cînd îi cere să aibă grijă cu cine vorbeşte în mahala că nu sînt toţi de teapa lor, ci oameni săraci din tagma prostimii. Este adevărat că nu se împacă deloc cu mumă-sa şi că sare adeseori să le despartă, iar el nu vroia cu nici un chip să-şi lase mama pentru o nevastă ce nu învăţase încă să-şi poarte cinstea ca o negustoreasă. Toate aceste gînduri îl invadară, parcă presimţind că urma să se întîmple ceva rău. Îşi face cruce, mai priveşte o dată la Safta, apoi la mumă-sa, după care se urcă în căruţă şi porneşte încet la drum spre dealul Ştefăneştilor, unde viile aşteaptă să fie culese, butoaiele - să fie pregătite pentru noua recoltă, vinul - să fermenteze în imensele tocitoare. Rămasă singură, Safta o priveşte cu dispreţ pe soacră-sa, bănuieşte că este acolo ca să o spioneze, va şti însă s-o înşele, s-o măglisească, aşa cum a făcut de fiecare dată. O cheamă pe Lila ţiganca şi îi şuşoteşte uşor la ureche să meargă la Isac cupeţul, să-i spună că dumnealui a plecat să-şi culeagă viile la deal şi că la noapte e singură. Să vină negreşit după miezul nopţii, cînd soacră-sa şi ceilalţi ţigani se vor duce la culcare. Soacra observă şi veghează la onoarea fiului. Cînd Lila revine din misiune, o bate pînă mărturiseşte întreaga istorie. Trebuie s-o prindă, să-i arate lui Cîrstea c-a avut dreptate, că Safta nu-i de el. Miezul nopţii. Lumînările s-au stins, ţiganii dorm prin pod, prin grajd, pe prispa casei. Aşteptat la marginea grădinii de Lila ţiganca, Isac pătrunde în curte fără să se teamă de cîinii care s-au obişnuit cu el, care îi cunosc mirosul, care îl latră, dar cum îl recunosc se gudură bucuroşi şi se strecoară printre picioarele lui. Drept mulţumire le aruncă o bucată de mămăligă şi ceva oase. Sar peste ţiganii de pe prispă, unul se trezeşte speriat, dar Lila îl asigură că nu-i decît ea ce a ieşit să se pişe în grădină, după care se strecoară cu vigilenţă prin bucătărie, unde bătrîna sforăie de se scutură pereţii. În fine, iată-l în camera Saftei, în patul ibovnicei. Îi cere să aprindă lumînarea să-i arate ce i-a adus: un săpun şi-o basma. Apoi îşi dă jos fesul, cămaşa, pantalonii. Abia intraţi în aşternut, că strigăte disperate de "hoţii, hoţii" îi sperie, îi alertează, îi bulversează. Alte strigăte se succed: "Lae, aprinde lumînarea şi prinde-l pe hoţ", tună coana mare, trezindu-şi ţiganii. Aceştia se trezesc speriaţi, cu feţele umflate şi minţile aiurite, privesc amuzaţi la baba ce numai în cămaşă şi cu sînii goi aleargă disperată prin bucătărie, răsturnînd totul în jur, scormonind cu insistenţă în cenuşa din vatră pentru a aprinde o lumînare. Avertizat, Isac îşi ia hainele în braţe, sare pe fereastră şi pe aici ţi-e drumul, prin curte, printre copaci, sare în grădina mănăstirii Radu-Vodă, urcă treptele la clopotniţă şi, ascuns în întunericul nopţii, îşi trage sufletul alături de cucuvelele vecine. Baba aprinde în sfîrşit lumînarea, intră în camera noră-sii ce se chinuie să ascundă săpunul şi basmaua sub saltea. Toată furioasă, jupîneasa aruncă scoarţa de pe pat şi găseşte în mijloc, făcut ghemotoc, un fes roşu ca focul. Îl ia cu dispreţ şi le cere ţiganilor să caute peste tot, să controleze fiecare ungher al odăii, al casei. Într-un tîrziu, ţiganii descoperă săpunul şi basmaua, în timp ce baba se vaită, se tînguie, urlă. Gălăgia, gîlceava, luminile, cîinii au trezit mahalaua. Vecinii s-au strîns pe la garduri, alţii mai curajoşi au intrat în curte, prietenii au pătruns în casă. Safta s-a refugiat în cămară şi se tînguie şi se întreabă ce va face acum, "cînd a ieşit totul la maidan", şi ameninţă că-şi "va lua lumea în cap să se ducă să o piardă". Abia ajuns la vii, Cîrstea primeşte vestea ce cade ca un trăsnet, răscolindu-i sufletul. Ţinea la Safta, începuse chiar s-o îndrăgească. Ce să facă acum? S-o ierte? Ar vrea, dar ştie că mă-sa îl va împinge s-o lase, amintindu-i de cinste, de gura lumii. Ce tevatură!