Hoţi cinstiţi

Am văzut odată nişte hoţi români într-un autobuz din Roma şi m-am gîndit că ne fac reclamă proastă printre străini, dar că tot răul are şi un bine, că poate mai scăpăm de ei de prin ţară, că s-or duce să fure de unde e mai mult. Un poliţist mi-a confirmat că numărul hoţilor de buzunare, cel puţin, a scăzut în ultimii ani în Bucureşti, nu doar pentru că au mai plecat prin Occident, dar şi pentru că poliţia reuşeşte să le "destructureze" mai des echipele (sau brigăzile cum le zic hoţii). Se pare că, dacă măcar o parte a unei echipe (de obicei sînt formate din 3, 4 sau 5 oameni) e arestată, cei care scapă trec printr-o perioadă de inactivitate destul de lungă, pînă reuşesc să adune altă "brigadă". În discuţiile cu poliţiştii care-i prind, au ajuns să recunoască franc eterna filozofie a relaţiei dintre ei: "dumneata eşti plătit ca să mă prinzi, eu sînt nevoit să Ťlucrez», ca să pot trăi". Deşi poliţiştii care umblă după ei, sînt îmbrăcaţi în civil şi au înfăţişări cît se poate de comune, uneori hoţii îi simt, asemeni iepurilor care adulmecă pericolul. De obicei, cel care miroase ceva suspect, spune "S-a zgîriat!" şi atunci toţi ceilalţi se opresc din "activitate", iar "trăgătorul" (cel care propriu-zis bagă mîna în buzunar) îşi scoate mîinile la vedere, punîndu-le pe cîte o bară. Poliţia spune că indivizii sînt foarte specializaţi şi că fiecare îşi cunoaşte rolul perfect. "Tamponul" e cel care-l blochează pe călător la urcare, întrebîndu-l cîte ceva, sau îi distrage atenţia în fel şi chip, cu formule potrivite, în funcţie de situaţie. "Mardeiaşul" e cel care, la nevoie, ştie să intimideze sau chiar să bată pe cineva. "Girofarul" ţine de şase. De regulă, cel care fură îşi priveşte, la un moment dat, victima în ochi. Cel care are sarcina să dispară cu portofelul stă totdeauna cu spatele la victimă şi evită orice contact vizual cu aceasta. În Bucureşti, sînt cîţiva veterani în ale buzunăritului, o parte aflaţi într-una din perioadele de libertate, o alta în intervalele cînd sînt "băgaţi jos". Printre cei "de jos" e acum unul destul de cunoscut, de i se zice Moacă. Mai sînt şi alte figuri: Gogu de la CFR (cel mai bătrîn) sau Românaşul. Adevăraţi artişti ai subtilizării şi organizatori de "brigăzi". Aflînd de toate astea, gîndul te duce la Bucureştiul de altădată. Adică la vremea în care de o parte, hoţul era hoţ cu tradiţie, fie el şuţ sau şpringar şi nu bandit de ocazie, provenit din proletariatul rural ratat şi cu comportament imprevizibil, iar de cealaltă parte, poliţistul era un copoi adevărat, poate uneori uşor corupt, dar nu un miliţian cu creierul spălat. O situaţie preferabilă, în felul ei, atît statului poliţienesc care poate-i timora pe hoţi, dar în mod sigur îi teroriza şi pe cetăţenii oneşti, cît şi tulburilor începuturi ale tranziţiei în care, pentru a jefui o bancă, de exemplu, nu trebuia decît să ajungi directorul ei. Postură din care o puteai devaliza fără riscuri, fără emoţii şi fără cine ştie ce îndemînare. Trebuia doar să-ţi faci ceva relaţii şi să ştii cu cine să împarţi cîştigul.